Discriminarea şi prigonirea Ortodoxiei şi a ortodocşilor de către catolicism

[Decebal]

Retezarea capului schismei, o dată cu instaurarea stăpînirii latine la Constantinopol şi aducerea centrului rival sub autoritatea Romei, lipsea de sens, în viziunea papei, perpetuarea schismei nu numai în Imperiul bizantin dar şi în întreaga lume răsăriteană a cărei civilizaţie şi credinţă se dezvoltase sub autoritatea Bizanţului. Revenirea în sînul Bisericii romane şi a celorlalte biserici care urmau sistemul de credinţe şi rituri ale bisericii bizantine era, potrivit lui Inocenţiu III, urmarea firească şi necesară a readucerii sub ascultare a Constantinopolului. Cu deosebită claritate şi spirit de coerenţă a exprimat acest punct de vedere Inocenţiu III în scrisoarea adresată la 7 octombrie 1207 clericilor şi laicilor din Rusia Apuseană pe care îi invita să accepte supremaţia Romei în virtutea principiului unităţii şi al confirmării părţii la regula acceptată de ansamblu. Pentru a forţa hotărîrea lor, papa nu uita să evoce soarta grecilor care din pricina „rebeliunii" şi „neascultării" lor — se înţelege faţă de Roma — „fuseseră daţi spre jaf şi în pradă".

Confiscarea bunurilor sau darea lor „în pradă" era una din pedepsele care îi loveau pe eretici pe temeiul canoanelor. Treptat, pe măsură ce încercarea de unire a eşuat la Bizanţ şi în restul lumii ortodoxe, papalitatea a tins să amalgameze schisma cu erezia şi să-i aplice această regulă. Deţinătorii „schismatici" de stăpîniri — de la suverani la simpli feudali — erau consideraţi şi declaraţi „injusti possesores" şi expuşi deposi dării — la nevoie cu mijloacele cruciatei —, după formula elaborată post factum de Inocenţiu III şi aplicată Imperiului de Răsărit. Apartenenţa Ia confesiunea răsăriteană şi menţinerea în această confesiune devenea, în aria de putere a catolicismului, o inaptitudine pentru stăpînirea pămîntului şi a privilegiilor care decurgeau din ea. Această manifestare a politicii papalităţii în Europa Răsăriteană avea să aibă consecinţe profunde în istoria românească în secolele XIII—XIV.

Justificarea teoretică şi formulele juridice elaborate de papalitate în vremea lui Inocenţiu III şi a succesorilor săi imediaţi au fost un auxiliar al efortului de a extinde supremaţia Romei asupra întregului Răsărit ortodox. Prin cadrul de forţă creat în teritoriile asupra cărora se aşternuse dominaţia lumii latine, prin ameninţarea cu forţa în ariile expuse acţiunii militare a puterilor catolice — papa Inocenţiu III însuşi a subliniat în repetate rînduri cît de favorabilă a fost pentru acţiunea sa de convertire situaţia care a rezultat din dominaţia directă a puterilor catolice asupra unor teritorii schismatice —, în sfîrşit prin străduinţa misionarilor în cazul regiunilor mai îndepărtate, Roma a încercat în această vreme să atragă ansamblul popoarelor de rit răsăritean şi chiar ansamblul Europei Răsăritene sub autoritatea sa.

Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată şi Imperiul Mongol, Editura Enciclopedică, 1993, p. 54-55