Pacatul si Iertarea

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Marinescu

Am o nedumerire: te iert pentru ce ai gresit fata de mine si imi cer iertare pentru ce am gresit fata de tine dar, pacatul meu ramane. Ce ramane de fapt? Cum imi dau seama ca el ramane? Cum imi dau seama ca am pacatuit? Ce fac cu pacatul acesta sau pacatele acestea? Cine ma absolva de ele? Ce trebuie sa fac eu? de unde stiu ca sunt iertat de Dumnezeu?

Dincolo de reguli si tipic, mai intai zic eu sa privim in noi insine. Suntem orgoliosi si vanitosi, iar de aici porneste intreg arsenalul de slabiciuni. De cele mai multe ori NU ne certam cu strainii, fiindca pe ei ii respectam neconditionat si tinem legile lui Dumnezeu atat cat le intelegem noi: "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!". Daca il iubim sau nu, e o chestiune de perceptie dar mai ales de relationare sociala: pentru unii parca avem o placere sa-i vedem, in timp ce fata de altii am dori sa stam cat mai departe, chiar daca practic nu ne-a facut niciodata vreun rau. Probabil e vorba de self-control sau incompatibilitate.
Eu as dori mai degraba sa vorbesc de "disputa" dintre cei ce..."se iubesc". E paradoxal, dar in mod firesc, cerem de la cei de langa noi mai multa intelegere, iar daca n-o primim, izbucnim fara prea mari retineri, fiindca... "ne permitem". Intoarcem subiectul si pe fata si pe dos, cautand parca sa punem in valoare anumite nuante care ne avantajeaza punctul de vedere. Cu un strain nu facem acest lucru, fiindca nu ne pasa nici ce crede nici ce viata duce. Daca n-am ierta sau nu ne-am cere iertare, unde-am ajunge?
Pacatul spovedit este sters, sau cel putin asa suntem incredintati. Ceea ce ramane, poate fi "eliberarea" constiintei, dar in aceiasi masura trebuie sa ramana cainta asupra propriilor slabiciuni, cu atat mai mult cu cat stim ca suntem permanent supusi tirului nevazut de capcane iar noi cadem in majoritatea dintre ele. Ne "spalam" intr-o parere, dar curatenia nu este niciodata certa, iar daca uitam ceea ce-am fost, riscam sa ne trufim si sa credem ca suntem mai vrednici decat cel de langa noi, oricare-ar fi el. De aici vine cel mai mare pericol. Faptul ca cei din jurul nostru pacatuiesc la randul lor, este pentru noi de doua ori un risc de sminteala, fiindca dintr-o data ne ridicam deasupra lor si ii vedem "mai" rataciti decat noi, iar pe de alta parte ne trufim si ne pretindem infailibili, ca si cum noua nu ni se poate intampla sub nici o forma sa cadem intr-o astfel de ispita, cand de fapt noi suntem deja cazuti intr-alta, pana la gat!!!
Constientizarea pacatelor proprii, chiar spovedite, trebuie sa ne lamureasca pe deplin pozitia fata de Dumnezeu, iar faptul ca ne-a iertat, nu e meritul nostru, ci doar bunatatea Lui. "A uita" peste noapte ce-am fost inainte de a ne spovedi si a pretinde ca spovedania ne da dreptul de a ne crede deasupra celorlalti, cred ca este de departe cea mai perfida arma a ispititorului. Si din pacate am observat ca marea majoritate cadem in aceasta capcana!
Sa ne dea Dumnezeu timp si destula intelepciune sa acceptam fiecare lectie trimisa de El, si sa putem deveni astfel corecti cu noi insine.