Sfintii Zilei

Cele două scrieri practice ale Sfântului Niceta: Despre privegherea robilor lui Dumnezeu şi Despre folosul cântării de psalmi îl arată pe autor păstrător credincios al tradiţiei cultice a Bisericii. Sunt două predici strâns legate una de alta. În prima, Sfântul Niceta vorbeşte despre privegherea reli-gioasă de noapte, care fusese introdusă de curând ca slujbă bisericească, vineri seara şi sâmbăta seara, bogată în cuvântări, imne de laudă şi lecturi sfinte. El răspunde unora care considerau că privegherile de noapte „sunt de prisos sau zadarnice, sau, ceea ce este şi mai rău, că sunt primejdioase” (cap. 1). Dacă aceştia sunt străini de religia creştină, nu este de mirare, dar dacă „unii creştini se simt apăsaţi de practica mântuitoare a privegherilor, încât nu privesc nimic cu atâta bănuială ca pe acestea, ei sunt fie leneşi, fie somnoroşi, fie bătrâni, fie neputincioşi” (cap. 2). După ce răspunde că fiecare din cei numiţi pot să ia parte la privegherile de noapte, Sfântul Niceta arată folosul duhovnicesc al privegherii, recomandând ca aceasta să nu fie formală: „cine priveghează cu ochii să privegheze şi cu inima. Cine se roagă cu Duhul să se roage şi cu mintea, ce se spune cu gura să fie ţinut şi cu inima” (cap. 9). Învăţătura aceasta a avut un răsunet deosebit în viaţa religioasă a poporului român. Pe lângă faptul amintit că pasărea numită privighetoare şi-a luat numele de la privegherea de noapte, notăm că şi astăzi se numesc „privegheri” slujbele care se fac mai ales la mănăstiri, de către credincioşii ortodocşi români, noaptea spre Duminici şi sărbători mari; tot de la aceste privegheri de noapte, cultivate cu atâta dragoste de Sfântul Niceta, avem astăzi „privegherea” sau „priveghiul” pentru cei răposaţi, în timpul nopţii, înainte de înmormântare, şi numele de „privighetoare” dat lumânării care se aprinde la capul sau pe pieptul mortului.

Sfântul Niceta rosteşte predica Despre folosul cântării de psalmi spre a răspunde unora, nu numai din părţile Bisericii sale, ci chiar din părţile orientale, care socoteau de prisos „cântarea psalmilor şi a imnelor şi prea puţin potrivită cu dumnezeiasca religie” (cap. 2). Pe cei ce resping cântarea psalmilor, bunul păstor îi identifică cu ereticii.

Prin psalmi sunt cântate „tainele lui Hristos”, pe lângă alte binefaceri spirituale aduse de aceştia; de aceea Sfântul Niceta face un istoric al cântării şi folosirii psalmilor, în Vechiul şi în Noul Testament, apoi dă unele instrucţiuni precise referitoare la ţinuta creştinului în biserică în timpul sfintelor slujbe. Cu privire la cântarea în comun, pentru ca psalmodierea să fie armonioasă, se stabileşte regula: „Când se cântă, toţi să cânte; la rugăciune, toţi să se roage; când se citeşte, să se facă linişte ca toţi să audă la fel ceea ce citeşte lectorul, iar nu unii rugându-se cu voce tare, să facă zgomot. Dacă soseşti mai târziu, în timp ce se citeşte, adoră numai pe Domnul, închină-te şi ascultă cu atenţie” (cap. 13). În încheiere, autorul aminteşte de rostul diaconului în timpul slujbei, care „sfătuieşte cu voce clară pe toţi credincioşii, ca la predică, să păzească unitatea, fie că îngenunchează, fie în timpul cântării, fie în timpul ascultării citirilor, fiindcă Dumnezeu iubeşte deopotrivă pe toţi oamenii şi, după cum s-a spus mai înainte, îi face să locuiască în casa Sa” (cap. 14).

Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, sau pe scurt: Te Deum, este un imn de preamărire a lui Dumnezeu, scris în limba latină, în proză ritmică, răspândit în secolele al IV-lea şi al V-lea nu numai în ţinutul în care a predicat Sfântul Niceta, ci şi în Italia şi în Galia, iar astăzi cunoscut de întreaga creştinătate. Imnul Te Deum cuprinde trei părţi: o laudă a Tatălui, o mărturisire a Sfintei Treimi şi o invocare a Fiului. La acestea s-a adăugat mai târziu o rugăciune de dimineaţă. „După cum se poate constata printr-o comparaţie a textelor, imnul Te Deum se cuprinde în celelalte lucrări ale Sfântul lui Niceta, mai ales în capitolul 10 din lucrarea Despre Simbolul de credinţă. Ţinând seama de faptul că Sfântul Niceta era un adânc cunoscător în arta muzicii, este de presupus că ei a întrebuinţat cântarea psalmilor în lucrarea sa misionară. Ideile dogmatice din Te Deum aveau scopul de a întări pe credincioşi în credinţa cea adevărată împotriva arienilor şi a macedonieni. Mai ales, în acest imn apare sub o altă formă, învăţătura Sfântului Niceta de Remesiana despre Biserică, drept comuniune a sfinţilor”.

De când a fost introdus imnul Te Deum în serviciile liturgice ale Bisericii noastre? Înalt Preasfinţitul Mitropolit Nestor al Olteniei, care introduce scrierile Sfântului Niceta în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române, dă un răspuns ferm, fără echivoc: „Noi, românii, de la începuturile Bisericii noastre am avut în sfântă folosinţă şi acest înălţător imn al Sfântului Niceta de Remesiana, în limba originală latină, la vremea creării lui, fiind apoi, în mod incontestabil, tradus şi în română de timpuriu, pentru că nu ar fi putut lipsi din repertoriul serviciului religios al unui popor ca al nostru, având o neabătută râvnă creştină, un cler şi ierarhi care se preocupau cu toată grija de păstrarea ritualului ortodox, a integrităţii conţinutului acestui ritual. Plauzibilă este şi ipoteza că a putut să circule la noi şi în versiune greacă la acea vreme precum şi în secolele ce au urmat”. Într-adevăr, socotim că imnul Sfântului Niceta, Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, a pătruns pe pământul românesc o dată cu misionarii trimişi de autor. „Uşor de reţinut, cuprinzând pe scurt, învăţături esenţiale mântuirii, de o curăţie cristalină a credinţei întocmai ca apa izvoarelor de munte, imnul Sfântului Niceta a fost învăţat cu uşurinţă de străbunii noştri, care l-au lăsat moştenire din neam în neam, ajungând până la noi”. În slavoneşte, această înălţătoare creaţie psaltică a apărut la sfârşitul Psaltirii în versuri a mitropolitului Dosoftei, fiind atribuită altor autori.

Pe scurt se poate spune ca scrierile Sfântului Niceta Remesianul au un caracter catehetic-misionar. Lucrarea aceasta a fost susţinută prin scrieri teologice, pentru ca învăţătura ortodoxă să nu fie alterată de ereziile, credinţele şi superstiţiile păgâne. Prin scrierile practice, el a îndemnat de asemenea ca slujbele divine să se desfăşoare în linişte şi cu folos sufletesc, În toată această activitate a sa se constată dragoste nemărginită faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii, fără nici o deosebire, bunătate şi echilibru sufletesc, virtuţi înnăscute şi transfigurate prin puterea harului Sfântului Duh. Nu este de mirare deci că această propovăduire evanghelică a fost încununată de succes, iar operele sale s-au răspândit şi au influenţat teologia şi spiritualitatea străbunilor noştri şi a urmaşilor până astăzi. De asemenea, predicând şi scriind într-o latină clară şi simplă, el a fost un factor de romanizare, de unitate şi continuitate a populaţiei daco-romane, de pe malurile Dunării şi din Dacia Mediterranea, în timpuri vitrege pentru această populaţie.

Pr. Prof. Dr. Ştefan Alexe
sursa: Sfinti Români
scrieri ale Sfantului aici !
acatistul aici !