Iubirea prin ura de sine

[Traditie1]

În prealabil postat de Melissa

Mi se pare o afirmatie TOTAL ERONATA!Priviti copiii ! Cand sunt mici, ei nu au sentimente negative -frica,invidie,rautate,ura,etc.Ei au doar o dragoste imensa pe care o emana in jurul lor prin tot ce fac.Ar trebui sa fim mai atenti la copii!Sa invatam de la ei.Un copil cand a invatat ce inseamna expresia "te iubesc", el spune "te iubesc" si mamei si pisicii si postasului si bunici si vecinei si jucariei preferate si porumbelului,etc..Copiii sunt singurii plini de iubire.Greseala adultului este tocmai ca "indruma" copilul spre sentimente negative,cultivandu-le cu perseverenta frica( cainele musca, vine bau-bau,etc), distantarea fatza de iubire prin sentimentul de superioritate vis-a-vis de anumite persoane de exemplu(diferente sociale) care curand nasc alte sentimente negative :mandria,sfidarea,ignoranta,etc..
Lupta consta in a redobandi starea de dragoste universala cu care ne-am nascut!

Copiii nu au sentimente negative dar nici iubire; ei sunt egoişti, pe măsura formării conştiinţei lor. Nu este nimic în om care să preceadă conştiinţa iar conştiinţa se formează treptat pe măsura experienţelor. Cu toţii am fost copii şi ne putem aminti ce gândeam, a inventa că copiii ar avea virtuţi este irealist.


Teama de Dumnezeu este o manifestare corectă a respectului faţă de El. Numai împietrirea excesivă face pe unii să-L perceapă pe Dumnezeu ca pe un om, când El este infinit de mare. Cum zicea tot arhimandritul Sofronie, nu am primit poruncă să-L iubim pe Dumnezeu ca pe aproapele nostru nici pe aproapele din toate puterile noastre. Pe Dumnezeu Îl iubim prin supunere (a tuturor manifestărilor) şi teamă fiindcă este Stăpânul. Pe aproapele îl iubim dorindu-i binele în aceeaşi măsură ca nouă înşine.


Ura de sine este urmarea unei inspiraţii divine. Paradoxal, cu cât suntem mai departe de Dumnezeu cu atât suntem mai mulţumiţi de sine şi cu cât ne apropiem de El cu atât nemulţumirea de sine creşte, ajungând la ură de sine.

În mod natural, noi credem că totul e bine şi frumos, Dumnezeu e un fel de servitor din umbră care ne va face toate poftele şi totul va fi bine în viitorul nostru.

Dar cine se străduie să-I fie plăcut, va simţi, pe măsura străduinţei sale, adevărul, prin darul iluminării harice. Iar adevărul este că suntem extrem de depărtaţi de Dumnezeu, extrem de scufundaţi în egoism. Şi răspunsul sănătos la cunoaşterea acestei depărtări este ura de sine. Nu o ură distructivă, dimpotrivă, o acuzare de sine menită să ne repună în iubirea lui Dumnezeu, deci ceva spre binele nostru.

Trăirea în adevăr este ceva ce survine extrem de rar pentru că puţini sunt cei ce îşi asumă "nebunia" de a lăsa toate pentru Dumnezeu şi astfel puţini pot primi vindecarea înţelegerii. Începutul înţelegerii răutăţii noastre este un moment de cotitură în viaţa noastră, mai important poate decât convertirea sau orice alt eveniment. Este o renaştere în iubire, în adevărata recunoştinţă şi adevăratul respect pentru Dumnezeu.