Ispasirea pacatelor

[George.m]

Frica de Dumnezeu ne opreste, sau ar trebui sa ne opreasca de la savarsirea pacatelor. Omul, temandu-se de judecata dumnezeiasca, se abtine de la infaptuirea rautatilor.
Si credem ca Dumnezeu, milostiv fiind, iarta pacatele celor ce se pocaiesc. Prin sfanta Taina a Pocaintei, omul este eliberat de greselile facute, fara sa se puna problema ispasirii. E oare normal ca dupa iertare, cineva sa tremure in continuare la gandul ca de pedeapsa n-a scapat?

In Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul, Cuviosul Sofronie relateaza:
Intr-o zi de praznic, pe cand satenii jucau hora, Semion a remarcat un taran de varsta mijlocie care juca si el si canta la acordeon. Semion l-a luat deoparte si i-a zis:

"Cum se face, Stepan, ca poti canta si juca, cand ai omorat un om?"
Intr-adevar, intr-o incaierare la betie, acesta omorase un om. El l-a tras pe Semion si mai deoparte si i-a zis:

"Sa stii ca, pe cand eram in inchisoare, m-am rugat mult lui Dumnezeu sa ma ierte. Si intr-o zi, patul pe care ma gaseam in genunchi cu capul cufundat in perna a inceput sa tremure si am simtit o mare bucurie in inima mea. Am inteles atunci ca Dumnezeu m-a iertat. Si acum joc, fiindca e pace in sufletul meu."

Semion a inteles ca Dumnezeu da aievea iertare pacatelor celui care o cere.