În prealabil postat de Bucuriepedrum
Sentimental am depins. Am ajuns până la dependență emoțională, nu doresc nimănui. Credeam că-mi pierd mințile. Și nu, aceea nu e iubire, e alienare.
Am spus "fiică" în sens generic, să-ți dai seama că nu mă vă împuternicita umanității. :)) De altfel, dacă privești la primele mele comentarii pe forum, vei vedea singur că eu îmi doresc un băiat (cel puțin ca prim copil), pe care să-l cheme Efrem. Fără urmă de ironie spun tot.
Nu e o revoltă, Demetrius, e precauție. Nu știu, tu te uiți ce se întâmplă în jurul tău? Femei abandonate cu copii, n-au cu ce-i întreține. Bărbații le lasă însărcinate și pleacă. Ele ce fac? Se milogesc statului? Nu e ușor să crești copii singur(ă), chiar și de înoți în bani. Dar în cazul unui divorț? Pe ele le lași să moară fiindcă nu e creștinește să te desparți?
Bunica mea a trecut printr-un divorț, și-a crescut cele două fete fără tată. Nu am cuvinte să descriu cât i-a fost de dificil. Nu, pensie alimentară nu a văzut, i-a plătit-o ea lui, pentru că era bolnav (știu, alt tip de pensie).
Nu, Demetrius, sunt ultima fată pe care o poți suspecta că ar fi misandră. Sunt obișnuită, banală, nu mă dedau exagerărilor. Dacă m-ai cunoaște în realitate, te-ai convinge singur.
N.b. În caz că nu s-a înțeles până acum, îmi doresc să mă căsătoresc, să am soț, copii, familie. Dacă aș fi precum spui tu, probabil m-ai vedea cel mult trăind în concubinaj, veșnic revoltată împotriva posibilității de a deveni mamă. Or, repet, sunt departe.
|