[sofiaiuga]

„Domnul Hristos a numit Sobornicească Biserică pe aceea care păzeşte adevărata şi mântuitoarea
mărturisire de credinţă.” Sfântul Maxim Mărturisitorul
Pentru că cei din Patriarhia Română ne condamnă că am fi ieşit în afara Bisericii Ortodoxe trecând la
„sectarii stilişti”, găsim din nou necesar să lămurim ce înseamnă Biserica Ortodoxă şi cât de importantă este
comuniunea cu o ierarhie cu adevărat ortodoxă în Biserică.
Iată contextul în care Sfântul Maxim Mărturisitorul a definit Biserica Sobornicească:
„Atunci când toţi patriarhii, din convingere sau de frica împăratului, au devenit monoteliţi, Sfântul
Maxim, care era simplu monah, nu a primit să se împărtăşească cu ei. Pentru el problema nu era aceea a
„canonicităţii” acestor biserici, ci înainte de toate aceea a Ortodoxiei lor.
Fără credinţa cea dreaptă, la ce ar folosi presupusa lor „canonicitate”? Când trimişii patriarhului
au venit la el în temniţă, au încercat să-l facă să creadă că este în afara Bisericii, căci toate bisericile
locale erau oficial monotelite:
– De ce Biserică ţii? L-au întrebat trimişii. De cea de Constantinopol, de Roma, de Antiohia, de
Alexandria sau de Ierusalim? Fiindcă toate aceste Biserici, cu părţile cele ce se află sub ele, sunt unite. Deci,
de eşti fiu al Bisericii soborniceşti, intră neîntârziat în comuniune cu noi, ca să nu te trezeşti pe cine ştie ce
drum străin sau nou, care te va face să cazi acolo unde nu te aştepţi!
Iar sfântul a grăit:
– Domnul Hristos a numit Sobornicească Biserică pe aceea care păzeşte adevărata şi mântuitoarea
mărturisire de credinţă. Pentru această mărturisire El l-a numit pe Petru fericit şi a spus că va zidi Biserica
Sa pe această mărturisire. Totuşi, eu vreau să cunosc mărturisirea voastră, pe care se întemeiază, ziceţi voi,
unitatea întregii Biserici. Dacă ea nu se împotriveşte Adevărului, nu voi mai rupe comuniunea cu voi.
Apoi, văzând că această mărturisire a lor se îndepărta de Adevăr, Sfântul Maxim nu a primit să
semneze.”
Observaţi aşadar că şi în acea vreme majoritatea ”ortodocşilor” se uniseră cu erezia. Oare Bisericile
oficiale nu-l numeau pe Sfântul Maxim, ca şi pe noi, ”eretic” şi ”sectar”? -n.n.
„Mai apoi, când patriarhul Romei care era încă ortodox, în ciuda spuselor trimişilor Patriarhatului, a
condamnat monotelismul patriarhilor răsăriteni, Sfântul Maxim a mărturisit că, fiind lipsiţi de credinţa
ortodoxă, patriarhii acestor aşezări şi-au pierdut continuitatea apostolică, deci şi „puterea de a lega şi a
dezlega”.
Sfântul a mai spus:
– Au fost depuşi şi lipsiţi de treapta preoţiei în sinodul local ce s-a întrunit de curând la Roma. Ce
Taine mai pot ei săvârşi? Sau ce duh va coborî asupra celor ce sunt hirotoniţi de ei?
Vrăjmaşii lui au încercat să-l facă să spună vorbe de prisos, întrebându-l astfel:
– Atunci, doar tu te vei mântui, în timp ce toţi ceilalţi se vor pierde?
Iară Sfântul, cu mare înţelepciune de la Duhul Sfânt care se odihnea întru el, răspunse:
2
– Dumnezeu mă opreşte să osândesc pe cineva sau să pretind că doar eu mă mântuiesc! Acestea fiind
zise, voi alege mai degrabă să mor decât să apostaziez în vreun fel de la credinţa cea adevărată şi să sufăr
apoi chinurile conştiinţei.”
Zis-au lui:
– Dar ce vei face, de vreme ce cei din Roma sunt uniţi cu cei din Constantinopol? Căci aseară au
sosit de la Roma două delegaţii şi mâine dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu Patriarhul din
Preacuratele Taine.
Cuviosul răspunse:
– Chiar dacă tot universul va fi în comuniune cu patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el.
Precum ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema dacă ar
propovădui într-alt chip, aducând ceva nou la credinţă”.
Or, prin aceste cuvinte Sfântul Maxim spune clar că fiind anatema şi îngerii, dacă ar propovădui
altceva, cu atât mai mult cei ce debitează erezii nu se mântuiesc.
„Cu alt prilej, Eparhul Constantinopolului l-a întrebat pe Sfântul Maxim:
– Vei intra în comuniune cu Biserica noastră sau nu?
– Nu voi intra, a răspuns Sfântul.
– De ce? a întrebat Eparhul.
– Deoarece a încălcat hotărârile Sinoadelor Ortodoxe, a spus Sfântul Maxim.
Eparhul a continuat:
– Dacă este aşa, cum se face că părinţii acelor sinoade rămân în dipticele Bisericii noastre?
– Ce câştigaţi pomenindu-i, dacă vă lepădaţi de învăţăturile lor? l-a contrazis Sfântul.”
Întrebarea este valabilă şi astăzi pentru Bisericile oficiale: ”Ce câştigaţi pomenindu-i, dacă vă
lepădaţi de învăţăturile lor?” Credibilitate? Poziţie? Tronuri? Bani mulţi? Grade? -n.n.
Cum se vede, poziţia Sfântului Maxim este clară, de unde şi numele de Mărturisitorul: deci
criteriul Ortodoxiei este credinţa apostolică, scripturistică şi patristică, iar nu patriarhii, nici Bisericile
locale prin ele însele. Dacă ele încetează să mai mărturisească credinţa transmisă până atunci, trebuie
să ne rupem de ele, trebuie să ne îngrădim, pentru că au încetat să mai aibă autoritatea dată de Hristos
Apostolilor şi urmaşilor lor, episcopii.” (textele de mai sus sunt luate din cartea Părintelui Patric Ranson
Prigonirea monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol şi din cuvântul susţinut de
Părintele Maxim Maretta la Conferinţa Interortodoxă cu titlul Ortodoxia şi Ecumenismul Modern).
Iată şi marea deosebire dintre ei: Sfântul Maxim a mustrat numai, din zel pentru mântuire, iar ceilalţi
s-au purtat drăceşte: viclean, făţarnic, vrăjmăşeşte, crud, antihristic.
„După ce a refuzat pentru a treia oară să se supună poruncii împărăteşti, Sfântul Maxim a fost
anatematizat şi torturat. După aceea, a fost aruncat în temniţă pe jumătate mort, iar a doua zi i s-a tăiat
limba de-Dumnezeu-înţelepţită cu care a mustrat rătăcirile ereticilor. Dar Dumnezeu, Cel ce ‹‹nebuni arată
a fi pe cei înţelepţi›› şi ‹‹din gura pruncilor săvârşeşte laudă››, i-a dat credinciosului Său mărturisitor darul
de a vorbi, mai presus de fire, chiar şi fără limbă – mai limpede decât înainte. Umplându-se de ruşine şi
mânie, ereticii i-au tăiat şi mâna cea dreaptă, apoi l-au târât aşa prin toată cetatea, spre batjocura tuturor.
După aceea, l-au trimis iarăşi în surghiun, fără purtare de grijă, fără haine şi mâncare. În cele din urmă, lau
închis într-o temniţă din cetatea Shimaris. După trei ani de suferinţe, Sfântul Maxim şi-a dat cu bucuriesufletul în mâinile lui Hristos, pe Care L-a iubit din tinereţile sale şi pentru Care a suferit chinuri atât de grele.
3