[ioan67]

În prealabil postat de catalin2

... procesul revelational propriu-zis s-a incheiat o data cu Domnul nostru Iisus Hristos si el nu mai poate continua sub aceeasi forma supra*naturala."

Duhul Adevărului, făgăduit de Hristos ucenicilor Săi, continuă lucrarea Domnului, în Biserică.
Dumnezeu Se relevă, necontenit şi inepuizabil, în nesfârşite nuanţe şi conţinuturi vii, pretutindeni.
Credincioşilor, cu atât mai mult. Legătura organică dintre Viţă şi mlădiţe face posibilă o necontenită rodire.
Iar cunoaşterea/cunoştinţa (ce altceva este, în fond, Revelaţia?) lui Dumnezeu e convivă cu dragostea. Celui care iubeşte i se deschide o persoană, în taina relaţiei interpersonale. I se revelează, i se descoperă. Doar omul care iubeşte pe Dumnezeu Îl şi cunoaşte, pe măsura iubirii lui pentru Domnul.
Când dragostea pentru Hristos, dimpreună cu liniştea, implicit cu smerita cugetare şi celelalte, rodesc în sufletul omului - atunci acesta se preface în rai. Şi cum va fi vreo revelaţie ştirbită acum? Duce raiul vreo ştirbire? Şi cine poate spune că această revelaţie este limitată, fie şi de Hristos? Când, dimpotrivă, El fiind tainic şi de nepătruns întrutotul, deschide sufletului celui îndrăgostit nesfârşitele drumuri ale uimirii...
Dragostea lui Dumnezeu e cunoaştere. Domnul Se relevă în nesfârşirea Lui aceluia care I S-a încredinţat întru totul.
A gândi că Revelaţia e un proces încheiat pe pământ, e gând străin de Adevăr.
Iubirea nu poate sfârşi. Dimpotrivă, firea ei este ca mereu să înceapă. Izvor al necontenitei reîmprospătări, asta-i dragostea.
Şi odată cu ea e cunoaşterea. Reînnoită, pururea.