[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Ei iti pot spune: ,,Multumesc dar ai trecut prin ce trec eu? Stii ce simt? Cum ma intelegi, chiar intelegi ce simt sau doar imi dai un sfat pur teoretic? Sa fiu bucuros in asemenea clipe? Ai trait ce imi spui mie? Daca ma uit la tine voi gasi in tine bucuria, credinta si speranta despre care imi vorbesti?"

Think about.

Pe de altă parte, oamenii care ridică această pretenţie (frecventă în situaţiile de doliu, adică de reacţie psihologică la o pierdere majoră, fie şi la pierderea ori deteriorarea imaginii de sine - tot doliu este, psihologic, şi încă unul foarte greu de purtat), aceşti oameni au nevoie de perspectiva unei izbăviri. Dacă suferinţa e reală şi au ajuns la fundul sacului o lasă mai moale cu nazurile şi primesc orice ajutor care să îi tragă niţel de ciuf (în ipostaza nedorită a calviţiei absolute sunt bune, la o adică, şi oasele temporale ori parietale) din mocirla suferinţei. Se agaţă de orice pai, venit de oriunde. Orice cuvânt de mângâiere e bun, atunci când ai făcut implozie...:)
Tocmai de aici şi marea sugestibilitate a omului aflat în suferinţă, de care ştiu să profite multe lichele... De pildă, unii ca băieţii din filmul "Secta".
E drept că prin lume circulă mitul că doar cel care a învins o suferinţă poate ajuta pe altul. Dar nu e decât un mit. Dacă ar fi aşa, ar trebui ca doctorii să fie nişte super-eroi, nişte Hercule învingăreţi ai tuturor suferinţelor! Ori, nu-i deloc aşa, unii doctori n-au avut nici pojar la viaţa lor şi totuşi scot oameni din groapă.
Ce să mai zic de vindecătorii sufletului!? Ar fi chiar o iluzie teribilă să crezi că psihologul sau psihiatrul trebe să fi învins propria psihoză ori depresie ori bulimie ori homosexualitate ca să te "înţeleagă". Dar nu e preferabil, mai degrabă, ca medicul tău să nu fi avut niciodată de-a face cu astea, pe pielea lui? Pentru că orice experienţă patologică lasă urme serioase în sufletul omului, rămân sechele în diverse planuri ale funcţionării sufleteşti.... Din păcate. E suficient ca terapeutul să fie un om informat, cu o personalitate adecvată rolului de taumaturg şi cu niscaiva experienţă în lucrul cu oamenii bolnavi. E suficient pentru a te pune tu la treabă şi a-i primi sprijinul.
Dar boala, păcatul, suferinţa sunt contagioase, lipicioase. Răul voieşte să prolifereze cu orice preţ! Şi te prinde şi pe tine, cel care îl porţi momentan, în planul lui expansionist. Cel care le trăieşte ar voi să se mai îndulcească niţel cu ele şi să le dea şi la alţii. De ce să sufăr numai eu, spune omul contaminat de morbul morţii şi al deznădejdii? Să sufere şi ăsta, că prea o duce bine! Mai bine trag şi pe el ori pe ei în rahatul meu, decât să urc eu de aici unde, ca să fiu sincer până la capăt, oricum aveam să ajung.... Ştiam eu!
Şi cu asta mizeria e deplină.

*
Vindecătorului să îi cerem doar atenţie şi competenţă, un strop de bunăvoinţă şi onestitate. Dacă voim să ne vindecăm, atunci să nu-l puricăm noi pe toate feţele! Să nu-i mai punem atâtea condiţii taman atunci când avem mai mare nevoie de ajutor. Că şi în Soare sunt pete!
Ce voim de fapt: ajutor întru izbăvire sau taumaturg mirobolizant/eclatant? Dar noi suntem, mai întâi, mirobolizanţi?

*
Şi, mai ales, să ne amintim că nu doctorul vindecă de unul singur, nu preotul izbăveşte prin "magia" puterilor lui (care puteri, bre? Ce, popa-i Superman?), ci Mila Domnului prin împreună-lucrare (prin Har) cu preotul sau cu alt om.
Nu vindecătorul omenesc trebe să fi trecut prin toate chinurile şi să le fi depăşit.
Întrucât trebuşoara asta a făcut-o deja, pentru noi, Cel Care a suferit Patimile şi a înviat din morţi.
E suficient ca noi doar să credem în El şi să Îi cerem ajutorul. Şi să ne mişcăm după puteri în direcţia Lui, cooperînd cu semenii noştri, aşa cum sunt ei. Dealtfel, nu ne îndeamnă El Însuşi în acest sens?