[Mihailc]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Dar mila samarineanului era mai mare decât puterea tâlhăritului de a conlucra cu ea. Mai întâlnise în preumblările lui şi alţi tâlhăriţi, lumea fiind plină de cruzime şi de răni... Şi ştia că, oricât de puţin s-ar pricepe un om necăjit să conlucreze cu aproapele pentru a ieşi din necaz, mila întrece neputinţa şi răutatea.
Astfel, după ce depăşi colina din apropiere, samarineanul făcu un popas sub un măslin şi, înainte de a trece la un nou plan, mai întâi se rugă. "Doamne ..." Numai Dumnezeu ştie cum s-a rugat samarineanul cel milostiv. Fapt e că după o vreme s-a întors cu nădejde nouă la omul cel căzut. Şi, apropiindu-se i-a legat iar rănile şi iarăşi a turnat pe ele untdelemn şi vin. Şi iar îl apostrofă tâlhăritul, zicînd: "Ascultă nevrednicule, nu ţi-am spus că n-am nevoie de mila ta? Cară-te până nu pun mâna pe tine!" Atât mai apucă el să spună, apoi căzu epuizat într-un somn profund...
Crezînd că omul rănit şi-a dat duhul, samarineanul ridică mai întâi ochii spre cer... Erau plini de lacrimi. Şi, cu un oftat din toată inima, făcu ce îi mai rămăsese de făcut: se aplecă să verifice dacă rănitul murise, cu gândul de a-l purta pe asin până la cimitirul din apropiere unde, din întâmplare, ştia un mormânt care fusese abandonat şi care putea fi utilizat la nevoie. Dar apropiindu-se i se păru că omul cel căzut şoptea ceva, abia auzit... Samarineanul îşi încordă deîndată atenţia şi, spre uimirea şi bucuria lui, auzi cuvintele: "Ajută-mă!..."
Aşadar oamenii preferă mai întâi să ajungă la un pas de moarte decât să primească ajutor la necaz, îşi spuse în gînd samarineanul, apoi, fără să mai piardă vremea, îl ridică pe rănit pe umeri şi îl aşeză, cu grijă, pe asin.
Aveau să tragă, într-un sfârşit, la un han unde, ca în poveştile frumoase de demult, rănitul avu parte de tot ce îi era de trebuinţă. Pe deasupra, încă, se mai îndrăgosti şi de fiica mai mare a hangiului, care jucase cu dăruire rolul de infirmieră şi, cum sentimentul de dragoste se dovedi reciproc iar hangiul aştepta de mult un prilej minunat ca să-şi mărite fata, nunta se făcu deîndată. Şi fu aşa o veselie şi o bunăstare, şi aşa se învârtiră şi nuntiră, încât nimeni nu mai avu răgazul să întrebe: "Dar de unde a venit băiatul ăsta între noi? Cine l-a adus nouă aici, ca să ne bucurăm, să bem şi să dansăm?"

Deci nu numai că s-a mântuit de ameninţarea morţii, dar iată-l pe amărâtul nostru vindecat, însurat şi dăruit cu un destin fericit, la rândul său fiind binecuvântare pentru alţii. Samarineanul, aşa cum a fost distribuit în povestea lui Ioan, este fără îndoială un purtător de Hristos, un sfânt, fiindcă nu renunţă sub niciun chip la aproapele aflat în suferinţă, acordându-i sprijinul de care are nevoie până la capăt.
Foarte frumos epilogul, felicitări sincere!

E important să acceptăm că ajutorul lui Dumnezeu vine de cele mai multe ori prin oameni, deşi există experienţe dureroase de viaţă care construiesc între noi şi ceilalţi ziduri greu de străpuns, alcătuite preponderent din spaime sacralizate. Vorba unui părinte contemporan, nu e suficient să ne ferim de rău, trebuie să ne şi deschidem porţile inimii binelui, chiar şi atunci când vine către noi sub înfăţişarea ambiguă a samarineanului.