[Ioan_Cezar]

Nu ştiu câtă vindecare aduce Părintele Arsenie Boca în poporul lui, în primul rând printre ardelenii pe care i-a iubit atât de mult, dar un lucru mi-e clar: multe scoate din oameni, la suprafaţă, azi...
Părintele a fost şi este aşa cum a reuşit să fie şi aşa cum a lucrat Bunul Dumnezeu în el. Taină a creştinului, taină a preotului, taină a monahului. Taină a omului. Taină a Bisericii.
În jurul acestei taine, însă, vedem cu ochiul liber cum s-a ridicat gunoiul la suprafaţă. Valuri de isterie, de felurite şi teribile patologii, afaceri care de care mai mizerabile (ce poate face Biserica dincolo de limitele autoimpuse ale teritoriului Ei?; ce treabă are Biserica visavis de morciolirea mercantilă prin care corbii folosesc stârvul? - astea sunt treburi ale lumii, nu ale Bisericii) pe spinarea monahului Arsenie. Şi a artistului, bun ori prost - nu mă pronunţ eu ci aceia care au acelaşi duh al artei cu Părintele.

*

Atrage atenţia tot mai mult nu Părintele (pentru asta trebe viaţă de isihie, credincioşie asumată în acelaşi duh cu al Părintelui), ci, vai, spuma tot mai agitată a tulburării lumeşti din jurul lui. Astfel, nu pe el îl cunoaştem, ci tot mai mult şi mai amar pe noi înşine - înclinaţi spre bazaconii, superstiţioşi, vânători de minuni, indisciplinaţi, egoişti, isterici şi paranoizi, vicleni, stupizi. Lipsiţi de graţie, de gravitate, de vârtute. Animale turbate.

*

Cele duhovniceşti se judecă duhovniceşte. De către oameni duhovniceşti.
Părintele e judecat cu măsura strâmtă şi strâmbă a lumii. Nebunia noastră face din Părintele o imagine caricatural-grotescă. Nu el e creatorul acestei hidoşenii, ci mintea noastră pătimaşă. Un popor credincios, ori, măcar, cuviincios nu face din Părintele o altă păpuşă barbie ori vreun alt superman, nici nu îl foloseşte în meschinele maşinaţiuni electorale trecătoare, nici nu îl transformă în obiect idolatricesc al kitschului fără graniţe.
Aşadar, suntem departe de a începe să îl cunoaştem pe Arsenie Boca. Deocamdată ne cunoaştem, zvârcolitor, pe noi înşine. Operăm în această cunoaştere mai mult decât mizerabil. Ne purtăm aşa cum suntem: primitiv, pătimaş, cu totul nebuneşte.

Înainte de a ridica mintea ori vorba către Părintele (şi către orice om reprezentativ al Bisericii), se cuvine ca mai întâi să ne coborâm privirea asupra noastră şi să cercetăm: suntem în starea potrivită pentru a privi şi înţelege?