[cezar_ioan]

În prealabil postat de antoniap

1. Cunoasterea de sine in psihologie cultiva mandria...

2. E greu sa construim daca temelia nu e Hristos. De fapt, Hristos este Cel care intervine in viata noastra si ne ajuta sa facem voia Sa. Nici preotul nu poate face singur nimic, ci doar sa ceara ajutor pentru a ne povatui corect si sa se roage pentru noi.

6. Intr-o epoca in care se tinde spre o lume fara Dumnezeu, mantuirea este lasata de obicei in grija preotilor.

7. Psihologia nu opereaza cu notiunea de pacat. Asertivitatea, empatia si alte concepte de acest fel dirijeaza relatiile interumane astfel incat porunca evanghelica a iubirii aproapelui sa fie partial indeplinita, dar fara implicarea lui Dumnezeu.

8. Psihologia ar putea fi slujitoarea Bisericii daca ar fi fundamentata pe baze crestine si ar dispune de personal crestin si de concepte si practici crestine.

1. Ai vrea, te rog, să susţii afirmaţia? Adu, te rog, unul-două argumente. (Fără argumentare e vorbă-n vânt şi, mă tem, chiar calomnie gratuită.)

2. Parţial de acord. (Preotul are o putere mult mai mare.)

6. Nu reuşesc să înţeleg bine, sorry... Oare nu preoţii (păstorii) se îngrijesc, în primul rând, de mântuirea credincioşilor? Cu atât mai mult cu cât lumea e tot mai depărtată de Dumnezeu: cine să aibă această sfântă slujire dacă nu, mai întâi, preoţii lui Hristos?

7. Păcatul nu este, într-adevăr, un concept psihologic. Ci unul duhovnicesc.
Termenul are sens doar în cadrul relaţiei dintre om şi Dumnezeu.
Or, această relaţie nu face parte din domeniul de studiu expres al psihologiei (care e mult mai modest), ci din aria, evident, a Teologiei şi a Bisericii.

În ce priveşte porunca iubirii aproapelui, majoritatea şcolilor şi curentelor psihologice NU o încalcă ci, dimpotrivă, o cultivă. Fie şi indirect.
Cugetă, de voieşti, la consilierea cuplurilor care nu se înţeleg şi vor să divorţeze; la psihoterapia tulburărilor de caracter care implică numerose acte antisociale; la sprijinirea dezvoltării morale; la cultivarea ascultării active ca abilitate a oricărui om; la asertivitate şi empatie (contra agresivităţii şi indiferenţei faţă de aproapele); la psihologia organizaţională care intervine când apar conflicte insolvabile între membrii unei comunităţi constituite în jurul activităţii numite muncă; la consilierul şcolar care are de luptat cu nenumărate acte antisociale; la consilierul din tribunale care îi fereşte pe minori să devină victimele unor părinţi evident iubitori de ei înşişi iar nu de copil; la umanizarea actului medical (adeseori rece şi inuman, de-a dreptul sadic - iar aici intervine psihologia medicală) şi la multe altele....
Spui, însă, că "fără implicarea lui Dumnezeu". E discutabil... Depinde de la om la om, de la situaţie la situaţie. Un lucru e cert: psihologul nu are ca scop expres şi imediat îmbunătăţirea relaţiei omului cu Dumnezeu (acest scop ţine de duhovnicie, de Teologie şi Biserică) şi nu solicită explicit implicarea Duhului Sfânt în relaţia terapeutică. Nu o solicită în prezenţa clientului (dar o poate face în taină), excepţie făcînd, poate, domeniul psihoterapiei ortodoxe.

Când spunem "fără implicarea lui Dumnezeu" - oare sugerăm că psihologul Îl alungă pe Dumnezeu din viaţa clientului? Dacă facem această afirmaţie gravă, cred că păcătuim prin minciună.
Atenţie! Ca şi şoferitul, ca şi brutăritul, ca şi domeniul poştei şi telecomunicaţiilor, ca orice alt domeniu care se circumscrie unei bresle şi unei meserii, psihologia este în mare parte o ştiinţă cu un conţinut neutral faţă de polemicile care se ţin lanţ în jurul credinţei. Nu este interesată să participe la dezbateri de genul acelora pe care le poartă credincioşii din diverse confesiuni. Nici nu slujeşte preoţeşte. Nu e treaba psihologului. Precum nici a şoferului nu este, nici a brutarului, nici a poştaşului ori telefonistei, nici a coafezei, nici a constructorului de case, nici a contabilului, nici a ministrului comerţului, nici a pictorului şi nici a zugravului. Şi pentru aceasta noi le reproşăm lor că "lucrează fără Dumnezeu"? Depreciem toate domeniile de activităţi omeneşti în care nu se invocă încontinuu Duhul Sfânt?
Cum vine asta?

Apoi, să îl luăm ca exemplu pe Sfântul Luca al Crimeii: neurochirurg, nu făcea nici o operaţie fără icoana Maicii Domnului în sala de operaţii. Om evlavios, cunoaştem viaţa lui. Dar ce făcea în timpul serviciului? Opera pe cap cu... rugăciunea? Făcea trepanaţii şi elimina tumori cu ...Duhul Sfânt?
Oare nu, mai degrabă, îşi vedea omul de treaba lui, în baza cunoştinţelor medicale din domeniul său, avînd totodată credinţa că Domnul îl va ajuta, după Voia Lui cea milostivă?
La fel şi psihologul: îşi face treaba lui, în baza cunoştinţelor despre mintea omenească, sperînd că roadele muncii sale vor fi pozitive: dezvoltarea stihiilor sufleteşti, personalitate sănătoasă şi creativă (capabilă de a rezolva probleme, atât cât e omeneşte cu putinţă), relaţii interumane de apropiere şi constructive etc. etc. etc.

8. Acelaşi patern de gândire: şoferia ar putea fi slujitoarea Bisericii dacă ar dispune de personal creştin şi dacă ar fi fundamentată biblic etc.... Hai, Antonia, că devenim comici!...

În realitate, tot ceea ce concură la atingerea obiectivelor Bisericii, direct sau indirect, este /devine un slujitor al Bisericii.
Dacă punem pe Hristos în centrul vieţii noastre şi în centrul lumii, atunci putem găsi cum până şi dracii ar putea să fie, în felul lor nenorocit, slujitori ai Bisericii. O spun adeseori Părinţii, arătînd cum întoarce omul credincios, prin Pronia Domnului, răul în bine, spre mântuire şi spre slava lui Dumnezeu.

Dar dacă nu punem în centrul vieţii noastre pe Hristos, dacă universul nu este în inima şi cugetarea noastră Hristocentric - atunci vom găsi mereu că X sau Y sau Z nu slujesc Bisericii. Dar noi slujim, desigur....
Aşa păţim când Domnul nu ne-a lăsat duhul de pocăinţă (pesemne din pricina mândriei şi păcatelor noastre strigătoare la cer): vedem răsturnat o mulţime de lucruri şi nu mai găsim pe nimeni vrednic să slujească Bisericii, exceptînd propria persoană şi alţi câţiva "aleşi"...