[cezar_ioan]

Aşadar vrei să fii sfânt. Slavă Domnului! Harul Duhului lucrează în tine.
Dar, precum bine ştim, de cum adastă Duhul peste noi, iaca şi vrăşmaşul! Unde vine lumina, iaca şi umbra! Unde ghiocelul, iaca şi buretele! Îndată ne îmboldeşte în rătăciri, cu meşteşugul lui, vicleanul meşter al răutăţii, sulemenitorul şi îmbârligătorul cel dintâi. De la-nceput mult urâtorul de oameni...

Păi bine, Daniel, aşa ai făcut tu când erai mucos de ţâţă? Ai fugit înainte să mergi de-a buşilea? Ai scris ode înainte să buchiseşti liniuţe şi bastonaşe?
Tu vrei să fii sfânt înainte de a fi om?
Vrei să fii sfânt înainte de a fi mai întâi om român?
Vrei să fii sfânt, înainte să fii om, român, creştin?

Ce uşor ar fi aşa... ce uşor... Şi cât de nefiresc, de necreştin, cât de lipsit de măreţie, cât de înşelător, cât de meschin, în fond, câtă micime.
Iată însă firescul şi sfinţitorul drum: înainte de a fi sfânt, tu eşti deja om, eşti deja bărbat român, eşti deja bărbat creştin.

Duhul nu ne cere să des-fiinţăm omul, românul, creştinul care suntem. Ci, prin Harul Lui, în Sfânta Biserică, să le plinim. Or, e limpede că nu vom plini niciodată ceea ce am des-fiinţat în prealabil. Întrucât nu mai avem "obiect", nu mai avem "materie". Ce să sfinţim, dacă în prealabil am des-fiinţat? Vrei să sfinţeşti omul, familia, patria? Ai grijă, atunci, de ele! Nu le omorî mai întâi, nu ne îndemna şi pe noi să venim sub masca "iubirii" tale, care e cealaltă faţă a urii şi morţii. Morţii nu se sfinţesc, se iartă, bre! Sfinţirea, dacă vrei să lămurim asta, eu am înţeles că se face în contextul vieţii, nu al morţii. Prin pocăinţă, prin învăţătură şi slujire dreaptă, iar nu prin eresuri fanatice care invită la desfiinţarea neamului, prin pasivitate pseudo-creştină.

E o chestiune de ordine a priorităţilor.
O ordine vitală, vitalizatoare: păstrăm ce-a pus Domnul în noi! Şi în aceste condiţii ale păstrării, avem tot timpul din lume să ne îndeletnicim, ca sfântă vieţuire creştină, de spălare, de curăţie, de metanoia, de îndreptare, de sfinţire. Prin lacrimi de pocăinţă, prin dreaptă învăţătură, prin fapte bune, prin har. AMIN+


P.S. Poziţia ta îmi aminteşte de bietul Nietzsche. Şi el credea că mai întâi trebuie să omoare şi să moară, ca să trăiască. Speculat-au naziştii pata asta întunecată a lui şi ştim cu toţii ce-a ieşit. Până şi depre Dumnezeu, mintea lui rătăcită/înşelată (şi ce minte genială a avut omul acesta, cel mai frumos dintre filosofi, cred eu) credea că "deja a murit". Şi ai văzut ce-a păţit? Domnul a arătat, la final, că ... Nietzsche a murit. Ce crezi, cine a avut adevărul?