Citat:
În prealabil postat de FlaviusM
Un adevar ca unul din cele enumerate de tine - "omul are nevoie de apa pentru supravietuire" sau "1+1=2" - este prin definitie o limitare a libertatii. Eu am, in teorie, posibilitatea sa nu beau apa sau sa construiesc o casa ignorand aritmetica elementara, dar voi suporta consecintele inevitabile (voi muri/constructia casei va fi un esec).
Cam asa e si cu Dumnezeu. Daca existenta lui este un adevar, atunci libertatea de a nu crede in el nu exista in mod practic, ci doar in felul in care exista si libertatea de refuza sa bei apa. Un om poate sa refuze sa creada in teoria gravitatiei, sa spunem, dar este permanent supus efectelor ei, indiferent daca ii place sau nu.
Oricum, am impresia ca vorbim de lucruri diferite si nu ne intelegem corect. Tot nu ai explicat cum ajungi de la discutii cat de cat valabile despre originea universului la afirmatii religioase punctuale (precum existenta sufletului omului sau a ingerilor). Fara acestea din urma, religia crestina nu exista.
Vorbesti despre speranta. Pot sa-mi permit sa te intreb de ce ai speranta ca exact dogmele religioase crestine sunt adevarate si nu cele musulmane sau hinduse? De ce nu speri in reincarnare, de exemplu? Care este criteriul dupa care eu, un necredincios, sa aleg intre ele?
|
Sunt in asentimentul dvs dnule FlaviusM.
Unul este domeniul fizic si epistemolgia si altul este domeniul metafizic si gnoseologia.
Consider ca apologetica in domeniul fizic trebuie sa aiba un singur scop, acela de a arata limitele ontologice ale stiintei: exclusiv explicarea modului acesta de functionare al universului, fara a putea oferi vreodata vreo explicatie stiintifica (bazata pe metoda stiintifica ce implica epistemologia) pentru cauza Big Bang.
De asemnea consider ca stiinta nu va putea niciodata sa ofere o explicatie pentru cauza constiintei umane... (ce implica cognitia umana specfica ce depaseste granitele domeniului fizic patrunzand in sfera metafizica...)
Credinta nu implica acceptara rationala a unor formulari dogmatice ci credinta inseamna incredintare... si implica conlucrarea inechivoca constienta cu harul lui Dumnezeu.
"[...]Primeste si putere in credinta, care vine din contemplatie, si nu ca la inceput, din citiri si din speranta tainica pe care o avem de la Sfantul Botez si din invataturile cele drepte, ci credinta care vine din vederea cea duhovniceasca; vede si crede, deci. La fel si celelalte daruri ale lui Dumnezeu, vin ca un lant, har si mila, fara ca acesta sa le ceara. Nici chiar cand sta la rugaciune nu poate sa spuna: " Da-mi cutare sau cutare ", pentru ca Domnul ii da mai mult decat ar cere el. Iar rugaciunea lui este numai sa se faca voia lui Dumnezeu.[...] "
Sfantul Gheron Iosif Isihastul - Marturii din viata monahala
capitolul: Scrisoare catre un pustinc isihast
subcapitolul 7. Despre cum revine harul dumnezeiesc, dupa ce, mai intai, am fost bine incercati:
http://www.crestinortodox.ro/carti-o...ast-81020.html
Credinta nu are un scop in sine ci scopul credintei este cunosterea lui Dumnezeu prin conlucrarea constienta cu harul Duhului Sfant care asigura cognitia dhovniceasca adecvata (celor 3 trepe: despatimire, iluminare-contemplatie, desavarsire-indumnezeire).
Doamne "intru lumina Ta vom vedea lumina" (Psalmi)
"Demult auzisem vorbindu-se despre Tine, insa acum te-a vazut ochiul meu, de aceea ma smeresc pocaindu-ma in sac si cenusa" (Iov)
In acest context: ochiul = mintea, intelectul: rational, contemplativ, afectiv
"Cum pot sa vorbesc de rau pe Dumnezeu cand simnt duhul Lui in pieptul meu" (Iov)
"Noi ceea ce stim vorbim si ceea ce am vazut marturisim" (Ioan 3)
"Noi am crezut si am cunosctu ca Tu este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu cel viu" (Ioan 6)
Doamne ajuta.