[Mihailc]

Nimic nu ilustrează mai bine atributul splendorii decât un deal împădurit, toamna, când totul intră în marea derivă a brunurilor. Primăvara e a jubilaţiei, vara, a unei omogene deplinătăţi, iarna – a ascezei cathare. Dar splendoarea, splendoarea adevărată nu e de întâlnit decît toamna, în octombrie, pe o zi însorită. Moartea vegetală debutează cu o cutremurătoare sărbătoare. Şi e de înţeles că anul bisericesc începe tocmai cu anotimpul acesta, în care sfîrşitul şi slava se întrepătrund. Întregul mister al credinţei îmi pare a porni de aici: de la intuiţia morţii ca glorie. Şi ca prag al unei nesfîrşite diferenţieri. Toamna, fiecare specie încheie altfel şi fiecare individ vegetal se singularizează într-o culoare proprie. În această diversificare extatică a particularului stă splendoarea spectacolului autumnal şi, poate, a destinelor noastre postume. . .(”Ştiu, vom muri, dar câtă splendoare!“)
Soarele de toamnă e o metaforă mai adecvată a cunoaşterii decât soarele estival, care poate duce căldura pînă la fierbinţeală şi disoluţie.
”Căldura“ duhului nu trebuie nici să topească, nici să exalte lucrurile: trebuie să le mângâie.