Orice renuntare pentru Hristos, orice despatimire, orice acceptare smerita
orice raspuns, cat de mic, la "Lasa toate ale tale si urmeaza Mie!"
este urmat, uneori practic instantaneu (DA!) de o revarsare de har. Aceasta este adeseori coplesitoare, de nedus... (avem marturiile cuviosilor ca fiind sigure)

De obicei, din cate am auzit (citit, povestit etc.) harul daruit de Dumnezeu nevoitorului ii aduce din roadele Duhului pace, bucurie, rabdare si celelalte, CULMININD CU DRAGOSTEA.

Asadar, cei ce vorbesc cu atata usurinta despre Dragoste, ca fiind atat de accesibila si raspindita, o confunda pe aceasta cu diverse emotii lumesti... Iubirile noastre cumsecade, naturale, fara nimic supranatural... Ce iubitor e omul, din natura!

Dragostea insa, invatam in Biserica, aflam din Traditie, ca e piscul, e rodul cel mai mare pe care il poate experimenta un om. Dragostea ca virtute la varful despatimirii, dragostea lui Hristos Care se roaga in Ghetsimani si urca Golgota. Dragostea Lui pe Cruce.

Cine o are, e sfant.

Vad ca multi se lauda aici ca o au si ne asigura, sugerindu-ne cat de incuiati suntem (dispretuitor demers, ce sa spun...) ca Ea e raspindita din greu la tot omul, pana la papuasi...
O fi.
Eu n-O cunosc asa.
Eu unul nu O am.
Dar nu deznadajduiesc.