In Sodoma si Gomora au fost cu certitudine multi moralisti. A ajutat aceasta cu ceva? A slefuit morala vreodata inima pofticioasa a omului? A adus altceva decat custi temporare, cu gratii de frica si frici, in care nu putea fi tinuta la nesfarsit fiara pofticioasa din inima oamenilor?

Moralistii poarta in adancul inimii lor aceeasi mizerie pe care toti ceilalti o afiseaza in exterior. Doar ca si-au tras un fotoliu mai convenabil, un pic mai in fata, ca sa se dea mari cu mimata lor bunacredinta.

Crestinul nu este insa in mod fundamental moralist. Nu face prea mare caz de morala. Are limite bine dramuite. De dragoste, de smerita pocainta. Altminteri se revarsa steril si daunator peste lume si devine cu totul gretos si nesuferit. Nimeni nu doreste sa devina crestin cata vreme modelele adultilor si batrinilor sunt portrete de serie ale unor moralisti excesivi. Copiii fug si ratacesc in nenumarate alte ograzi cata vreme cauta si nu gasesc singurul lucru care conteaza pentru sufletul inocent: dragostea. Si de unde sa gaseasca, bietii, intr-o lume fascinata de moralism, mai intai? Cum sa nu devina cu totii, mai devreme sau mai intai, rebeli, poponari, drogati, tarfe si prosti? Cum ar putea deveni altceva, cata vreme toata lumea urla moraliceste si tipa frenetic peste tot si toate?
Copiii nostri se protejeaza mai intai de noi, acesti bolnavi imensi care le mutilam gingasia sufleteasca cu iluzia atotputerniciei noastre morale.
Hristos nu aceasta ne-a poruncit! NU asa ne-a iubit! Nu astfel ne-a aratat!
Si nici Preasfanta Nascatoare nu ne-a tinut predici morale si moralizatoare. Ci ne-a mangaiat si ne mangaie prin nesfirsita blandete smerita, Vas prin care curge PUTEREA Fiului Ei, putere tamaduitoare.
De ce ne punem noi invatatori si demascatori cata vreme Sfintii nostri ne-au invatat altceva si altcumva?

Crestinul nu este neglijent fata de morala si etica. Dar el se tine de o moralitate inalta, cea mai inalta, cea propovaduita de Mantuitorul. Prin aceasta el traieste: tace si face.
Moralistul, in schimb, nu se tine decat de acreala batjocoritoare a plesnetului de bici. El gaseste o desfatare aparte in a judeca in stanga si-n dreapta.

Nu putem incepe sa traim duhovniceste cata vreme nu ne oprim din mania noastra moralista si moralizatoare.

Si mai e un lucru: oricat am citi frumusetile zicerilor morale, noi tot nu putem opri tavalugul din noi: frica si ucigasii ei in serie. Acestia nu se potolesc cu predici morale. Ci doar cu rugaciune si post, cu acte de milostenie, cu multa nesfarsita rabdare. Iubirea infloreste pe acest teren. Pe tarlalele vecine ea moare, treptat, chiar daca a dat candva vreun primavaratic rod.

Sa ne tinem cu credinta de invatatura Parintilor.
Ca parintii nostri din ultimele decenii, ajunsi la moda acum, vai moda bisericeasca, au fost inevitabil contaminati de morbul numit paranoia, ca istoria noastra din gulagul predecembrist a schilodit pana si pe preoti si monahii expusi lumii, asta mie incepe sa imi fie tot mai clar.
Aveam nevoie de oameni blanzi si puternici. Nu de retori mistificanti si spuitori de vorbe de duh pe care betivii mai antrenati la retorici le-au depasit deja prin targuri. Prea multa retorica! Prea mult discurs!
Ne-au napadit, bag seama, marii moralisti duhovnicesti, din Ardeal in Dobrogea, si pana la Sihastria. Ne intrecem in figuri de stil, rasucim duhul in miezul predicii impaunindu-ne cu ziceri de exceptie. Vrem sa fim cu totii IOan Gura de Aur uitind ca nu avem vietuirea lui desavarsita si harul lui.
Ce ingamfati si lacomi si amatori de slava desarta au rasarit in bisericile noastre... Ce retorasi marunti si plictisitori, ce indivizi lipsiti de virilitate au oferit si ofera, intoxicindu-ne, tot soiul de facaturi scornite in jurul unor cuvinte dumnezeiesti rostite de Sfintii nostri.

Imi pierd tot mai mult increderea in duhovnicii lumesti ai acestei natii. Oricata spuma li se face in cultura noastra bisericeasca, eu ii vad tot mai mult ca agenti vii ai vechii contaminari: demagogia si pofta dupa putere. Cunosc aceasta dupa roadele lor. Iar roadele lor sunt halul in care traim noi ca crestini.

Avem nevoie de duhovnici blanzi si puternici, puternici cu harul Domnului care nu tine in om decat prin neintrerupta rugaciune si post. Incep sa deduc, dupa roade, ca tocmai aceasta ne lipseste. Ma tem ca ilustrii nostri senatori ai cuvantului bisericesc nu prea stateau cu burta pe rugaciune ci cu tratatele de figuri de stil sub cap. Si priviti ce-a iesit! Un popor de gura-casca la toate bazaconiile lumesti! UN popor de analfabeti ai credintei.
Crestini fara Evanghelie, asta am devenit. Ne intra pe-o ureche, ne iese pe alta si in inima nu ramane nimic decat grosul intunericului impietrit.
Avem, cred eu, nevoie de reevanghelizare facuta de oameni curati, cu viata sfanta.
Cata vreme ne tinem de predici morale, astfel de oameni hristofori nu vom ajuta sa creasca printre noi.
Intre timp devenim cu totii paranoici, adica tradatori ai credintei in Iisus Hristos. Vai noua, ca nu stim ce facem!