Citat:
În prealabil postat de catalin2
Banuiam ca e o idee din Yannaras si am cautat si pe net: "Erezia înseamnă a te opri numai la o parte din întreg și a o absolutiza, a o lua drept întregul în ansamblul lui. Cred că cea mai bună definiție a ereziei este aceasta: absolutizarea relativului și relativizarea absolutului."
Si Mihail cita tot din Yannaras, eu v-am rugat sa cititi si din teologi sau sfinti ortodocsi, nu doar Yannaras, care e si contestat.
Sintagma cu "absolutizarea relativului" e folosita de toti cei ce vor sa isi confierme conceptiile moderniste (folosesc acest termen in loc de ecumenism, de fapt e opusul fundamentalismului). E de fapt argumentul folosit ca noi nu cunostem adevarul, ceea ce cunostem e adevarul din punctul cultului fiecaruia, care poate sa fie relativ, deci nu exista erezie si doar fundamentalistii spun de erezii si ii napastuiesc pe alti crestini din alte culte.
|
Fără nicio tentă de a continua o controversă fără sens, îmi îngădui o singură observație asupra teoriei conținute în fragmentul de mai sus. Nu Yannaras a inventat definiția incrimanată, ci doar i-a dat o formă mai limpede și potrivită înțelegerii generale. De altfel, definiția profesorului grec a fost preluată și omologată în manuale de dogmatică folosite pentru pregătirea teoretică a preoților ortodocși.
Adevărul definiției se poate verifica ușor, analizând esența ereziilor mai vechi sau mai noi, și am să ilustrez, pe scurt, funcționarea ei.
Arianismul - neagă divinitatea lui Hristos și consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl, susținând că Hristos a fost
numai om, (prima creatură, cel mai mare, etc.)
Nestorianimul - pornind de la postularea distincției radicale a celor două naturi, divină și umană, în Hristos, spune că Maica Domnului este numai Hristotokos (născătoare de Hristos)
Monofizitismul - admite în Hristos
numai natura divină
Monarhianismul (general) - contesta taina Sfintei Treimi, afirmând că Dumnezeu este
numai Tatăl.
Și exemplele pot continua încă mult și bine. Am subliniat forma restrictiv-exclusivistă a adverbul
numai , ca să arăt care este numitorul comun al gândirii sectare. De asemenea vă rog să observați carecterul general disjunctiv al ereziei și insistența pe separație, prin absolutizarea logicii omenești și a capacității limbajului finit de a exprima adevăruri infinite. Biserica a răspuns acestor provocări sofistice cu formule paradoxale, antinomice ce răstignesc logica mundană și încrederea exagerată în ea, pentru a face loc gândirii înviate, metanoetice, eliberate de idolatria formulelor verbale și mentale abuziv obiectivante.
Una marile ispite biruite cu succes de către răsăritul ortodox rămas fidel (până la o vreme) Bisericii Una, a fost refuzul său de a-L transforma pe Dumnezeu într-un concept filozofic ce poate fi priceput doar printr-un proces mental subiectiv, fără a lepăda complet conceptul ca mijloc de comunicare a unor adevăruri înțelese ”ca în oglindă, în ghicitură”. Părintele Stăniloae a arătat magistral, în lucrarea sa ”Ascețica și Mistica” parte din monumentala sinteză ”Teologia dogmatică ortodoxă”, că Biserica Ortodoxă a menținut coexistența antinomică între mister și cuvânt, apofatic și catafatic, fără a permite alunecarea în misticisme vagi, nedefinite, nirvanice prin absolutizarea apofatismului, sau, la extrema cealaltă, idolatrizarea magică a cuvintelor și exaltarea scolastică a conceptelor și schemelor abstracte (idolatrizarea catafaticului). În Biserică, cuvântul este plin de taină, iar tainele vorbesc dar nu se epuizează într-o formă sau alta de exprimare.