Doamne, iti multumesc pentru minunea acestei pagini de pe forumul nostru!
Ajuta-ne sa o pastram curata inaintea Ta, asa cum imi pare ca este ea pana acum (exceptind interventia mea).
Ingaduie sa pun si eu un cuvant si pazeste vorba mea, Bunule! AMIN+

Frate si sora, sunt atatea minuni in textele postate pana acum de voi, aici... Le resimt asa, de unde si rugaciunea mea spontana de mai sus.

As voi doar sa spun ce imi trece prin minte, nu poate fi rau, cred, e vorba despre o informatie neutra, din cele ale stiintei (care e neutra in sine, depinde doar cum o folosim, pentru cine).
Apoi un fapt subiectiv trait. Iarasi nu poate fi rau, intrucat nu am nici o vanitate, cred, doar ca se potriveste mult cu textul, pe undeva, in bogatia lui, cu problema pusa de Vlad (si nuantata de Ana Maria) se potriveste cumva. Asa imi pare. (Poate fi vazut ce scriu ca o curioziate, o intamplare oarecare... Luati-o va rog chiar asa: o intamplare oarecare, a unui om oarecare, in experientele vietii pamantesti. Da, asa va rog.)

Stiinta: copilul incepe drumul cunoasterii prin senzatii si miscari. La inceput sunt doar senzatii si miscari, constiinta nu e. Un ghem senzoriomotor. Un punct luminos, insa, anuntind spectacolul jerbelor si flacarii de mai tarziu. Cunoasterea lui se constituie la inceput din imagini, impresii senzoriale. Mai tarziu, aceste continuturi imagistice ("icons") vor servi imaginatiei si gandirii - ca si continut, ca sprijin, ca reper, ca depozit de informatie insuficient prelucrata insa. De ele sunt lipite cuvinte, emotii, stari comlexe inclusiv fizice - toate la pachet. Imaginea vizuala a mamei fara imbratisarea ei, fara caldura corpului, fara miros, fara mangaierea glasului ei indragostit ... ce tristete pentru prunc... ce pierdere... (poate: ce pacat!)

Cu vremea, cu dezvoltarea fiintei, continutul cunoscut la inceput doar ca imagine senzoriala, devine abstract. E rostit, e cantarit, e judecat, e "vazut" in alt plan, cel al mintii logice. Aceeasi realitate e modelata in ganduri, in scheme cognitive tot mai complexe, in intelesuri semantice, in lumi de universuri posibile, in implicatii si deductii, in sisteme de gandire, in teorii, unele cu totul noi, radical diferite de restul cunoasterii lumii.
Treptat cade coaja imaginii de orice tip (vizuala, cutanata, olfactiva, auditiva etc.) si ramane gandul: conceptul, judecata, rationamentul, modelul, teoria...
O lume de relatii desprinse de contingent. Un salt in apropierea legii vesnice, a lui Dumnezeu, la limita (cognoscibil sub acest aspect, al legii imuabile, independente de vointa omului).

Am acces asadar: atat la un fapt episodic pe care il reprezint in memoria mea (cu tot cu imagini - ce am facut, unde, cand, cum, cu cine, toate detaliile senzoriale dac avoiesti sa suferi, sa te perpelesti...) precum si la intelesul lui, la noima. Aceste doua ipostaze ale fiintarii sufletesti nu se exclud, nu sunt in conflict: se presupun una pe alta, se inlantuie, se sprijina, se depasesc una pe alta, se alimenteaza cu energie, se jertfesc una alteia, ca samanta care se pierde in zvacul firului de iarba, in fosnetul frunzei verzi, in culoarea petalei de trandafir, in mireasma lui... in gustul bobului de strugure, in aurul leganat al holdei de grau, in parga dulce a mierii... etc. ...
In final poate ramane intelesul tainic, fara urma de reprezentare iconica, fara corespondent ca atare in experienta perceptiva.
De aici uimire, sentimentul tainei, uluire... E vechi si totusi nou... E altceva... E salt!
Si lacrimi, lacrimi multe involuntar, inaintea splendorii nebanuite, cu totul necunoscute pana atunci...
Pe drumul lung de pana aici ai lasat treptat in urma, ca pe niste bagaje inutile: impresii, amintiri, ganduri oarecare, tot balastul, toate ale tale. Plin fiind la inceput, a trebuit sa te eliberezi treptat, cu durere mangaiata de bucuria ravnei spre piscuri...
Te prezinti in final doar cu o bataie de inima si cu oglinda constiintei cat cerul!
Atat a mai ramas din tine. Slava lui Dumnezeu!
Asta-i stiinta.
Urcusul explicat de unii, de jos in sus.
Nu asa vorbesc insa sfintii. (Parintele Sofronie ar interveni, desigur, spre lamurire, ar sari in ajutor chiar aici...)


Acum marturisirea trairii personale. Scurt, foarte scurt, cat imi este posibil sa pun o licarire in cuvintele astea lungi, de lut (sa nu alimentam zadarnicii).
Apare o imagine. esti la rugaciune. Lupti cumva cu ea, sa nu te atasezi,sa nu o hranesti. Ai o disciplina deja, iti iese. Rugaciunea continua. Imaginea revine ca o musca sacaitoare. Sare si un gand. Continui insa, murmuri neincetat, te lasi, te straduiesti, transpiri... Treptat sesizezi ca vorba se inmoaie, corpul isi modifica tonusul, respiratia e altfel, simti dulceata, cumva... Si stii... e fiziologie, nimic altceva, creier si corp, cel mult psihism, nimic nimic altceva... o stii, nu te poti pacali... Si e bine. Continui...
Deodata, deodata... deodata imaginea, imaginile... se raresc, dispar... ramane, poate ceva foarte firav... simti corpul tau difuz...simti ca esti, ca nu esti, nu mai stii... ma refer la corp, la simtamantul ordinar adica obisnuit al contactului cu sine insusi, omul oarecare...
Deodata (insa toate aceste "deodata" nu sunt chiar tresariri, nu sari brusc nu tresari, sunt treceri foaaaarte line....infinit de delicate...nu pot spune....) nu mai ai nimic in minte, esti golit, ramane doar firul cuvintelor rugaciunii, ca un ghid, ca un camp de forta care te trage.... Te simti cumva intrebat, convocat: vrei mai departe sau revii? E foarte tainic, foarte subtire, abia ghicit... Alegi. E o lupta. Deloc usoara, deloc fara miza. N-o pot verbaliza. Nu stiu.
Apoi ... sa zic asa.. ai disparut. Puf!
gata.
Acu e simplu.
Auzi cel mult un sfarait usor.... ceva de care pesemne Vanghelis si Jean Michel Jarre au stiut ceva... un sfarait abia perceptibil. O..vibratie! Atat.
O farama de gand se intreaba in tine, inca se intreaba... Cine sunt? Ce sunt? Posibil e un singur raspuns: sunt. Treptat, acest raspuns creste in tine, nu stiu cum, nu pot spune. E un simtamant, un adevar, un fapt. Nu stiu cum se poate exprima. Stiu doar atat: ca sunt, sunt, sunt!
Aici uneori e atat de coplesitor incat ai vrea ....
Ma opresc.
Am dat exemplu de pierdere a imaginilor, in experienta rugaciunii, desi ele au facut parte din drumul concret al rugaciunii. Uneori dureaza cateva minute pana aici, alteori e aproape spontan, fie si pe strada (foarte rar).

Efectele: sunt multe dar aleg pe cele preferate - toate sunt bune si, lucru foarte curios, toat alumea iti zambeste, iti ofera una-alta, te intreaba de sanatate etc. Parc aai nimerit brusc in rai sa zic asa... Cand, pana ieri, erai cu totu-n iad. In aceeasi lume!
Efectul poate dura ore, zile, maxim o saptamana (experienta mea). (Fratilor, din aceasta stare v-am dedicat poemul acela "naiv" acum cateva zile, cand era primavara, soare neincetat... acum sper ca ma iertati, in sfarsit..).

Filocalicii de pe forum cu siguranta stiu mai multe. Stiu ei si altceva. Ei Cunosc.
Dar ei nu vor interveni, cu siguranta, aici. Isi vad, Slava lui Dumnezeu, de rugaciunea lor.
Vor cadea in plasa, insa, fluturasi ca mine. Cei mandri.
Nu-i asa, Vlad?...:)

Domnul sa ne miluiasca! AMIN+