Cand aveam bebelusi ma gandeam:"Doamne, abia astept sa creasca sa se usureze greutatile",cu toate ca mamicile imi spunea"Copii mici, probleme mici, copii mari probleme mari."
Dar mi-am dat seama ca aceea e una dintre cele mai usoare perioade. Cand creste, lucrurile se complica. Incepe sa isi contureze personalitatea.Iar tu trebuie sa cladesti pe ea, nu sa o nivelezi sa ajunga ca si tine. Ecuatia cu o necunoscuta e floare la ureche, dar in ecuatia cu trei necunoscute iti prinzi urechile. Temperamente diferite,caractere diferite, gusturi diferite....Devine dificil sa gasesti calea de mijloc, sa ii impaci pe toti.
plus ca apare o alta problema mare: tu il formezi cum ti-l doresti, insuflandu-i ideile tale, conceptile tale. Dar cand conceptiile tale se bat cap in cap cu lumea exterioara, desacralizata oare ce va face copilul? Va putea sa lupte cu o lume intreaga tinand sfaturile mamei, si implicit ale Bisericii, sau se va lua cu valul, pe principiul majoritatea are dreptate?
Oare in sufletul curat va ramane vesnic amintirea momentelor sfinte ale copilariei, cand mergea cu mamica de manuta la Biserica,se ruga seara de seara, facea milostenie dupa puteri, statea la sfintele slujbe si cate trei ceasuri, cu toate ca mai intervenea si foiala, plictisul? Sau va uita toate acestea, considerandu-le invechite, demodate?
M-as bucura sa primesc raspunsuri frumoase, ca acea samanta va rodi candva.
Eu cred asta. Ar putea cineva sa imi intareasca convingerea cu un exemplu concret?
__________________
Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!
|