Trei poezii compuse în închisoare de către domnul Demostene Andronescu - un fost deținut politic în viață. Pe acest creștin autentic l-am văzut la o conferință, la care au participat foarte mulți studenți de la mai multe facultăți. Ne privea atât de trist, melancolic... pentru că, exact la vârsta noastră, când era student, se afla... în închisoare.
Ultima dintre poeziile pe care le postez mai jos a fost compusă într-o împrejurare groaznică, pe care evit s-o relatez acum, căci suntem într-o zi a bucuriei creștine. Poeziile erau compuse și reținute vers cu vers, căci nu puteau și nu aveau voie să le scrie în închisoare.
"
Demostene Andronescu - Poezii
Reproducem aici trei poeme de rezistenta anticomunista, pe temeiuri crestine, concepute de dl Demostene Andronescu în anii de închisoare si aparute în volumul
Peisaj lăuntric (Ed. "Puncte Cardinale", Sibiu, 1995).
UNDE-S NEBUNII?
Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminți,
E plin pămîntul de martiri și sfinți
Atinși de filoxera-nțelepciunii.
Tăcută-i gloata de-nțelepți ca sfinxul
În fața lumii și-a nemărginirii
Și-ascultător de rînduiala firii,
Ca un plăvan în jug trudește insul.
Scîncesc cuminții-n chingile durerii
Și, sîngerînd din răni adînci blîndețe,
Lîngă neveste mor de bătrînețe,
Necutezînd să tragă spada vrerii.
Bolește omenirea ca o juncă
Și nimeni nu-i ca să-i sloboadă sînge;
S-a-mpotmolit istoria și plînge,
Cu prora-nfiptă într-un colț de stîncă.
Nu se mai nasc nebuni care s-o mîne
Cu bîta de la spate, ca pe-o vită,
Acestui veac să-i pună dinamită
Și evu-nțelepciunii să-l dărîme.
O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoții?
E lumea plină de-alde Sancho Panza
Ce nu-ndrăznesc să mînuiască
lanza,
Ci scutieri cuminți se vor cu toții.
Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii
Să tragă spada și să taie nodul?
Tînjește după glorie norodul
Și nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…
Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,
S-o răvășească și să o răstoarne,
Ca un berbec să ia pămîntu-n coarne
Și-acestui veac să-i surpe temelia!
ÎNDOIALA
lui V. Voiculescu
Mai este, Doamne, pîna-n cer? Mai este
Pîn-sa ma faci partas luminii Tale?
Sau poate tot n-a fost decît poveste
Si-am colbait degeaba-atîta cale.
De-atîta vreme urc tîrîs, pe coate
Si-am smuls în catarare-atîti luceferi
Ca de-o mai tine mult urcusul, poate
Doar cei prea-nalti sa mai ramîna teferi.
Si-am risipit atîta suflet, Tata,
În rîvna mea neasemuit de mare
Ca de-o mai fi s-ajung în cer vreodata
N-o sa mai am ce-Ti pune la picioare.
L-am dat tribut la fiecare vama,
L-am asternut pe fiecarea treapta,
Si-l risipesc-ntruna, dar mi-e teama
Ca la sosire nimeni nu m-asteapta.
Tîrîs, pe brînci, cu sufletul la gura,
Urc muntele cu-nchipuite creste;
Din tot ce-am fost mai sînt o picatura.
Mai este, Doamne, pîna-n pisc, mai este?!
ÎN LOC DE RUGACIUNE
În seara asta, Doamne, Te vei culca flamînd,
Azima rugaciunii n-o vei avea la cina,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumina
Ce-mi pîlpîia altdata în candela de gînd.
Sînt prea sarac, Stapîne, nu am ce-Ti oferi
Sa-ti stîmpar foamea, furii mi-au tîlharit camara
Si de putinul suflet ce îl pastram ca sara
Sa am, ca tot crestinul, cu ce Te omeni.
As vrea sa-Ti pot întinde un gînd sfios macar
Dar nu, nu pot, gradina mi-e vraiste si goala,
Mi-a mai ramas pe-un lujer o singura petala
Si pe un ramur vested un singur fruct amar.
De l-as culege-n pripa sa Ti-l aduc prinos,
Soptind o rugaciune si tremurînd o cruce,
Ar fi pacat de moarte ca, Doamne, Ti-as aduce
Otrava-n cupe sparte si Te-as tîrî prea jos.
Zadarnic stai de veghe si-astepti umil si blînd,
Azima calda-a gurii n-o vei avea la cina
Si-n cerul Tau de gheata cu turturi de lumina
În seara asta, Doamne, Te vei culca flamînd."