Există un ecumenism bun și un ecumenism rău. În funcție de cum îl definim. E mai simplu de spus ce NU ESTE (sau nu ar trebui să fie) ecumenismul. Astfel:
-ecumenismul NU trebuie să însemne târguirea credinței, lucru despre care Biblia nu ne dă nici un exemplu. "Negocierile" de la "întâlnirile ecumenice" nu trebuie să fie pe principiul "mai dai tu, mai las eu", astfel încât să se ajungă la o religie nouă, făcută de oameni.
-ecumenismul nu trebuie să însemne irenism, adică minimalizarea până la pierderea legăturii cu realitatea a deosebirilor de credință. Un lucru e clar: propoziția "Cristos este Dumnezeu" nu este echivalentă cu propoziția "Baal este Dumnezeu". A stabili asemenea echivalențe înseamnă relativism apostat, nu ecumenism.
-ecumenismul nu trebuie să își facă un scop din sine. Este, însă, un excelent mijloc pentru ca să fie cât mai mulți angajați pe drumul mântuirii și pentru ca Biserica să aibă mai multă forță și credibilitate publică, fapt foarte important mai ales în zilele noastre și în cele ce vor veni.
Bine, bine, se va spune, și atunci ce rămâne ? Ce aduce, de fapt, nou acest ecumenism despre care vorbim atâta ? Noutatea ține de optică, nu de credință. Ecumenismul bun este o simplă deprindere de a vedea jumătatea plină a paharului. Este deprinderea de a vedea în celălalt, cel care poate că nu a avut șansa deplinei revelații, un frate: un purtător, ca și noi, al chipului lui Dumnezeu.
|