Am facut parte, o vreme, din curia parohiei mele. Din afară, e ușor de vorbit și mai ușor e de aruncat piatra. Dinăuntru, nu știi cum să mai împarți bugetul. Când vine factura de gaz de 30 de miloane, când, la câteva zile, vine și aceea de curent de 10 miloane, când trebuie reparată ferecătura Sfintei Evanghelii, fapt care nu se poate realiza decât la ateliere de peste munți și costă 5 milioane plus cheltuieli poștale, când în atenția serviciului social sunt 28 de bătrâni care nu au pe nimeni și de nici unele și au fost, odată, stâlpi ai Bisericii în clandestinitate, așteptând acum o bucată de pâine din partea parohiei, când Cultele îți promit 200 de miloane ca să refaci toată pictura, cerându-ți mai înmtâi studiu de fezabilitate de 20 de milioane, când regia de apă îți pune în vedere să nu mai folosești fântâna ca să uzi grădina, ci să cumperi apă de la ei, atunci se cheamă că ai luat un prim contact cu problema bugetară dintr-o parohie. Te bucuri de orice venit, cât de mic. De orice lumânare vândută la pangar. De orice monedă de 50 de bani care e în cutia milei, pe care o întorci pe dos în speranța că mai e un firfiric nebăgat în seamă. Te rogi să mai vină o încasare de la un botez, ceva. Pentru înmormântări nu poți să te rogi, dar pausul de la pomenire poate acoperi o gură flămândă.
În primul an, episcopul meu dădea binecuvântarea arhierească cu mâinile goale. Numai în imaginația noastră ținea dicher și tricher. Erau pe lista de achiziții, dar mai întâi trebuie plătite facturile. O lingură e foarte bună pe post de cățuie. La fel, este rămășița unui felon vechi, pe post de dveră care să acopere ușile împărătești. Cultul lui Dumnezeu merită mai mult, dar dacă nu plătim acum 30 de miloane la gaz, vom avea de plătit 60 peste o lună, plus penalități.
Deci, cine nu a participat la problemele financiare ale unei comunități de credință, e imoral să vorbească.
|