ÎNAINTE de a deschide magazinul pentru public, frații i-au cerut Arhiepiscopului Ioan
să vină și să-l binecuvinteze. Arhiepiscopul a stabilit o zi când să vină. „Dar când a sosit
ziua aceea,” își amintește Gleb, „în locul Arhiepiscopului Ioan, a apărut la ușa noastră
chipul destul de deosebit al Părintelui Spiridon, cu părul nepieptănat atârnându-i pe față,
cu rasa foarte uzată, cu sutana scurtă și cu pantofi foarte mari, intrând precum Charlie
Chaplin.
La început, am fost dezamăgiți că nu venise Arhiepiscopul Ioan pentru a
binecuvânta începutul strădaniei noastre misionare. Bâlbâindu-se, și cu respirația scurtă,
Părintele Spiridon a anunțat cu sfială, că din nefericire fusese trimis el în locul
Arhiepiscopului Ioan și că îi părea rău pentru aceasta și își cerea scuze. Desigur că a
observat pe fețele noastre o expresie de dezamăgire. Dar când m-am întors spre
prietenul meu Eugene, am văzut că el era tare fericit să vadă un astfel de om adevărat –
căci nu se putea afla în tot San Francisco o figură mai smerită decât aceea a Părintelui
Spiridon.
Părintele Spiridon a slujit o panacidă171 înaintea icoanei Părintelui Gherman,
care aparținea frăției. La sfârșit, s-a întors și a ținut o predică destul de înflăcărată și
dramatică, pentru mica adunare a frăției noastre smerite. A urcat tonul foarte sus și
fiindcă își pierdea glasul și suna răgușit din pricina entuziasmului pe care îl stârnise din
belșug, glasul său suna atât de neobișnuit, că reușise să spună foarte puține lucruri.
Emoția i-a stârnit astmul de la început, și se vedea că de fiecare dată când inspira în
timp ce vorbea, lua sinceritate desăvârșită și bună dorire slăvită dintr-o inimă iubitoare.
Doamne, conținutul acelei predici nu s-a înregistrat niciodată, dar impresia a fost
copleșitoare. N-am fi putut cere o identificare mai bună a scopurilor frăției noastre,
exprimate în frumoasa limbă rusă clasică. El a înțeles ce am fost noi după aceea. Nimeni
altcineva, înainte sau după aceea, nu a identificat atât de desăvârșit scopul misiunii
noastre, și ne-a așezat cu adevărat pe calea cea dreaptă. Noi nu exprimaserăm niciodată
precis ce aveam în minte: aceasta a venit prin gura lui. Am rămas uimiți să vedem întrun
cleric rus o înțelegere atât de clară a nevoii de a răspândi ortodoxia în lumea
vorbitoare de limbă engleză și în întregul apus renegat.”
……
UN tânăr ortodox convertit, care a vizitat magazinul de câteva ori își amintește: „Nu
pot să spun că merg ca să-l cunosc [pe Eugene] foarte bine. El nu era niciodată prea
vorbăreț și părea introspectiv. Poate că era și un fel de timiditate. Dar eu îmi amintesc că
era mereu ocupat. Întotdeauna avea ceva de făcut. Fie că se îngrijea de treburile
librăriei, cântând ciclul zilnic de slujbe în fiecare dimineață și seară la strană, în
Catedrala de alături, fie că lucra la ceva pentru Cuvântul ortodox, Eugene întotdeauna
trudea.”
Tăcerea, modestia și seriozitatea demnă a lui Eugene l-au făcut pe Gleb să-l
acuze uneori în glumă, că este un „pește rece” sau un „american fără suflet”, atât de
diferit de rusul pasionat și expansiv. Totuși, în primii ani ai existenței obștii, lui Gleb i
s-a dat să afle ce suflet măreț avea de fapt prietenul său interiorizat.
Odată, Gleb, fiind „rusul cel pasionat”, a căzut într-o stare de mare deznădăjde.
Era sâmbătă și Gleb lucrase toată ziua cu Eugene la magazin, culegând litere. Trebuiau
să-și păstreze întreaga concentrare în această trudă obositoare, căci dacă era omis chiar
și un singur cuvânt, trebuiau rearanjate în pagină porțiuni întregi, implicând ore întregi
de muncă în plus. Clienții și vizitatorii care intrau în librărie le distrăgeau atenția, până
când, în cele din urmă începeau să spere că nu va mai intra nimeni înăuntru, ca să-i
deranjeze. „Ia stai o clipă,” s-a gândit Gleb. „Scrie pe ușă ‘deschis’ și noi aici ne rugăm
să nu intre cumpărători!”
Până când închideau magazinul, Gleb ajungea să cugete cu dreaptă socoteală.
„De ce să mă omor eu pentru asta?” se întreba el. „Eu trebuie să muncesc pentru
serviciul meu din Monterey ca să-mi întrețin familia și numai în zilele mele libere să vin
aici și să muncesc ca un sclav cumpărat. De ce trebuie să renunț la toate pentru asta,
chiar și la nădejdea pentru puțină fericire. Am renunțat chiar și la toate amorurile, la
prietenele mele, așa că m-aș putea dedica în întregime acestei lucrări. Acum este rândul
meu să mă simt bine în oraș!”
Eugene se uita la Gleb cu un calm desăvârșit. Gustând el însuși din așa-numitele
bucurii ale lumii acesteia, cu mult mai adânc decât Gleb și aproape murind pentru
acestea, el era în stare să vadă că prietenul lui nu știa despre ce vorbește el. „Nu fi
prost,” zicea el. „Nu-i nimic în lume. Toate emoțiile pe care le oferă lumea nu au nici un
sens. Singura fericire și mulțumire reală se află exact în suferința noastră.”
Gleb s-a întors și a plecat, trântind ușa după el. A terminat cu toate astea,
mergând să vadă un film „șocant”, probabil de avangardă „artistică”, dar s-a dezgustat
cu totul de el. Acum era furios pe sine și îi părea rău că își poluase mintea cu asemenea
murdărie.
A ajuns în apartamentul lui Eugene după patru ore, cam pe la 11 seara. L-a găsit
pe Eugene ghemuit pe podea în colțul camerei, unde erau atârnate icoanele. Deodată a
înțeles: Eugene se rugase tot timpul pentru prietenul lui, ca să fie slobozit de ispită și în
cele din urmă, a adormit de oboseală în timp ce stătea în genunchi, cu fața la pământ
înaintea icoanelor. Gleb s-a minunat văzând profunzimea iubirii frățești, ascunsă în
acest așa-zis „american fără suflet”.
Gleb a mai învățat din mila lui Eugene pentru cei săraci, pentru cei umili, ceea
ce demonstra sinceritatea cuvintelor milei creștine, despre care scrisese în Împărăția
omului și Împărăția lui Dumnezeu.
Era un oarecare vagabond bătrân care venea adesea la librărie ca să ceară cu
sfială câțiva bănuți iar Eugene îi dădea întotdeauna o pătrime de dolar fără șovăială.
Acest trântor se afla într-o stare așa de nenorocită, că Gleb nu-și putea înfrâna repulsia,
de câte ori îl vedea. Odată, când bătrânul pleca cu sfertul lui obișnuit de dolar, Gleb l-a
certat pe Eugene. I-a explicat că omul venea la magazin în rundele sale zilnice, când știa
că găsește la Eugene un locușor moale. Iar frăția avea destul de puțini bani pentru a
menține magazinul deschis, socotindu-se cu grijă și economisind ca s-o scoată la capăt!
Evident că, vagabondul își va cumpăra mai multă băutură cu banii aceia.
- Eu cred că trebuie să-l ajutăm, a zis Eugene. Dacă noi nu-i dăm, Dumnezeu va
ști mai bine ce să facă decât să ne dea nouă.
Câteva zile mai târziu, când Gleb lucra singur în magazin, bătrânul s-a întors.
Văzând că Eugene nu era și simțind din prilejurile anterioare că lui Gleb nu-i plăcea să-l
vadă venind acolo, s-a hotărât să nu ceară bani.
- Bună ziua! a zis el politicos și a ieșit.
Gleb a simțit îndată chinurile conștiinței. Eugene, „americanul fără suflet” îi
dăduse încă o dată lecții! A deschis cutia cu bani, a luat o monedă de un dolar și a ieșit
pe ușă afară ca să-l oprească pe om. Dar omul nu se vedea nicăieri și Gleb a rămas pe
trotuar, cu moneda în mână și cu lacrimi curgându-i pe obraji.
__________________
Doamne ajuta!
|