[vsovivi]

Uite am văzut ieri și azi dimineață luna aproape plină. Faza descreșterii ei. Ieri era noapte și azi era zi. Partea nevăzută a lunii, adică partea neagră, era ieri noapte în partea superioară și azi pe zi, azi dimineață, era în partea de jos.

Cum se poate explica acest lucru altfel decît așa cum l-am explicat în alte părți aici pe forum, prin credință și în cartea Facerii. Adică, atunci când soarele este departe de lună, adică ieri noapte în exemplul de față, lumina lunii se datora mai mult reflexiilor din oglinda dreaptă a apelor, gazelor, de pe suprafața plană a pământului, ca niște pături pe un pat. Iar când soarele a fost aproape, adică azi dimineață, luna era luminată nu numai din pricina reflexiilor ci și direct în mai mare măsură. De ce în mai mare măsură? Pentru că Soarele nu este glob ci este jumătate de sferă, și doar partea spre noi strălucește, spre jos, astfel că la apropiere de Lună a crescut suprafața care dă lumină, și cum soarele e mai sus decât Luna, a apărut umbra dedesubt spate. Iar noaptea, când era depărtare maximă, umbra era desupra spate.

Deci Adevărul se vede și se poate deduce simplu. Nu se interpune pământul nici la eclipsă și niciodată în fazele lunii. Nu se învârte în jurul planetei pământ căci nu există planeta pământ și nu sunt globuri soarele și luna ci semisfere. Și doar la eclipsa de Soare se realizează o sferă perfectă tăiată în două:

„Tăiați această inimă în jumătate!” ar fi spus regele Solomon.

Cine crede bine, cine nu n-are decât să-i creadă pe științifici... dar ce e scris la Facere este exact așa:

În prima zi a zis Dumnezeu „Să fie lumină!”, și a coborât duhul Domnului ce Lumina și umbla pe deasupra sferei, sus față de cubul nevăzut, a coborât în mijlocul sferei de apă curată și cristalină ce era plină de beznă, plutind imponderabilă sfera de apă din beznă ca un glob în cubul ceresc al înțelepciunii, și așa a luat apa exemplu de la Duhul și a luminat toată apoi strălucind ca un un soare de apă. Și așa a fost o sarră și o dimineață, ziua Întâi. Iar apoi a despărți apele de ape din mijlocul lor... deci despărțirea, golul, l-a numit Tărie, căci tăria era defapt cubul cel veșnic nevăzut și văzut al înțelepciunii sfintei Treimi, pe care apele l-au cuprins în interior. Apoi apele de sub Cer s-au adunat în adunările lor, căci au ascultat de porunca Domnului, iar cele de sus, de deasupra Cerului nu se adună nici azi ca să formeze mările ci ele formeză o boltă neadunându-se ci stând acolo sus.

Creația toată e finită și e mică. De două ori cât e sub Soare, care împreună cu Luna merg pe mijloc.

Problema științificilor vine din faptul că ei nu pot concepe finitul. Dar finitul, ca să fie finit, trebuie ca dreapta, chiar dreaptă, să nu aibă capăt dar să aibă lungime maximă. Și având lungime maximă, finită, ea oricât ai dori s-o prelungești, rămâne la fel de lungă, finită, deci punctul ei de început și de sfârșit obligator coincid chiar dacă nu e cerc ci e dreaptă căci altfel n-ar mai fi finită creația.

În afara Creației finite nu este nimic creat ca și creație, căci dacă ar fi ceva ar însemna că poți extinde acea dreaptă. Dacă există sau va exista ceva în afară sau deasupra sau dedesubt, acest lucru poate să existe doar prin puterea creatoare a Creatorului.

Deci ca orice lucru finit, noi fiind conținuți în creație, ne putem închipui doar din interiorul acelui finit căci dacă am vedea din afară, deja ne aflăm într-un fals, căci nimic în afară de Creație nu există ca și creație ori dacă este noi nu știm cum este... deci depășirea graniței creației nu ne-o putem închipui ci noi ne închipuim o creație extinsă pe care o tot extindem la infinit visând doar pentru că nu putem concepe finitul. Și astfel apare lăcomia savanților științifici... infinitul... care este defapt un înlocuitor al Lui Dumnezeu căci induce o proprietate a lui Dumnezeu, nesfârșirea, prin extensie a unui lucru finit... și deci cum finitul și infinitul sunt ambele proprietăți necunoscute și cunoscute ale Lui Dumnezeu, văzutele și nevăzutele, finitele și infinitele căci Cuvântul s-a întrupat și a devenit om finit și infinit, rezultă că doar prin El putem concepe atât infinitul cât și finitul și nu prin extinderea închipuiruilor despre creația care este finită și mică la o adică, și deci doar prin El putem concepe finitul cel complet cât și infinitul cel incomplet deci doar prin Dumnezeu e posibilă această ciudățenie a spațiului și timpului finit creat în care ne aflăm respectiv tot prin El putem concepe ceva infinit, nesfârșit, veșnic și odihnitor și totuși incomplet căci nu este văzut în întregime și incomplet căci este despărțit de iubire prin păcatele omului rău, prost și necredincios... dar științific... firește, deci neascultător și răzvrătit.

Și stelele? Ele stau pe boltă și strălucesc plutind ca submarinele prin apele de sus, ce nu se adună în adunările lor. Și le vor trage la pământ căci este scris, că vor fi trase la pământ de oameni...