Ideea pe care am vrut s-o transmit:
viața creștinului trebuie să fie orientată spre interior, nu spre exterior.
Și cred că trebuie să experimentăm întâi noi înșine niște stări ca să înțelegem despre ce vorbeau Sfinții. Scrierile lor
nu sunt date să le urmăm ca un manual ci ca să avem confirmarea propriilor experiențe și să avem formulate niște idei care ne pot fi de folos în propriile căutări. Deci
ceea ce contează e propria experiență, propria cunoaștere, nu aplicarea mecanică a unor lucruri citite.
Mai adaug că rugăciunea neîncetată este o formă de cunoaștere apofatică a lui Dumnezeu, de cunoaștere prin negație, adică prin ceea ce nu este El. Apofatismul constă într-o dezbrăcare a minții de orice idee preconcepută despre Dumnezeu (sau despre alte lucruri) pentru a permite începerea unei cunoașteri prin experiență interioară directă, nu prin idei preluate din exterior.
Iar calea spre așa ceva este o rugăciune fără cuvinte și fără imagini, o căutare a lui Dumnezeu sau înălțare a sufletului către El. Cuvintele descriu concepte, idei și o rugăciune prin cuvinte este o rămânere la forme, o pierdere a esenței. Desigur are și rugăciunea prin cuvinte rolul ei, atât de cerere și de convorbire cu Dumnezeu cât și de adunare a minții spre interior (rugăciunea isihastă, repetarea unei scurte formule), dar dacă vrem să-L cunoaștem pe Dumnezeu (pe cât posibil) cea mai bună e rugăciunea fără cuvinte.
Și deși i-am înjurat pe catolici în mesajul anterior, vreau să menționez o scriere provenită din mediul catolic și destul de cunoscută la ei, numită Norul Necunoașterii. Textul e destul de ortodox, l-am citit sumar cu ani în urmă și nu mi s-a părut a conține obișnuitele rătăciri catolice (misticism bolnăvicios gen teresa de avila):
http://en.wikipedia.org/wiki/The_Cloud_of_Unknowing
http://www.ccel.org/ccel/anonymous2/cloud.vii.html