O viaţă închinată
schimbării vieţii noastre
Din umilinţă şi din smerenie, părintele n-a vorbit foarte desluşit niciodată despre ce i s-a întâmplat în 1939, la Sfântul Munte. Decât odată, şi chiar şi atunci, puţin. Ucenicii lui povestesc că, mergând el acolo, pe munte, prima dată s-a dus într-o pădure deasă, să se roage. Şi s-a rugat mult la Domnul Iisus Hristos, Mântuitonil nostru, să-i trimită un duhovnic, un povăţuitor bun, să-1 îndrume pe calea cea grea şi fără de prihană a călugăriei, spre mântuire. După un timp Părintele Arsenie a început să se roage mai cu osârdie, singur, acolo, în pădure, la Maica Domnului. Şi, după cum a povestit chiar Părintele însuşi, Maica Fecioara i s-a arătat coborând dintre nouri, şi venind la el, 1-a luat de mână şi 1-a urcat pe un munte aşa de înalt, că nici nu puteai să priveşti în jos. Şi acolo, pe creasta muntelui aceluia ameţitor, l-a lăsat Maica Domnului pe mâna unui sfânt. Era sfântul Serafim din Sarov (1833), ce vieţuise pe pământ cu vreo două veacuri în urmă. După care, Sfânta Fecioară s-a topit în văzduh tot aşa lin cum se arătase. Vreme de 40 de zile Părintele a primit pe acel munte învăţătura de la Sfântul Serafim, urcând în fiecare zi, fără teamă, creasta dintre abisuri. Şi în tot acest răstimp de 40 de zile, Părintele a postit încontinuu post negru, că-1 întărea Maica Domnului. După patru luni de zile, când s-a întors la Mânăstirea Sâmbăta, era cu totul alt om: căpătase darul acela al său faimos, al proorociei, şi puterea lui cea mare, că dacă se uita la tine, te cutremurai şi te umileai pe loc. Şi-ţi ştia pe dată toate gândurile şi numele, fără să te cunoască, şi faptele toate, păcătoase sau bune, că nu puteai să le ascunzi. Aşa s-a schimbat viaţa Părintelui Arsenie, şi mai apoi, vieţile noastre, pe lângă a sa. (Valentin Iacob, în „Buletinut parohiei Sfânta Cruce“ -USA, vol.XIII, nr. 9/ 2004)
Părintele Arsenie ne-a spus odată cum a început el activitatea la Sâmbăta. Era în postul Crăciunului şi picta o icoană a Măntuitorului, pe care n-a terminat-o. În timp ce picta a auzit o voce tainică: „Arsenie, nu Mă mai picta pe icoană, că vremea s-a apropiat. Mergi şi pictează în inimile oamenilor, prin cuvântul tău. Spune-le că vin peste ei necazuri şi suferinţe“. Atunci a auzit din nou: ,,… Vei fi mut… Dar asta îţi va aduce multă lume“. Îmbolnăvindu-se cu coardele vocale, nu mai putea să vorbească. A stat aşa de la Crăciun până în joia din Săptămâna Mare, în postul Paştilor (în acest timp a scris însemnările numite „Gura mutului”, într-un carneţel pe care-1 are maica Pahomia de la Sâmbăta). Atunci, când se împărtăşea (era diacon, numai în acea primăvară 1-a făcut preot), primele cuvinte ce le-a rostit când i-a venit vocea, cuvinte ce le-a auzit şi lumea din biserică, au fost: „Cred Doamne şi mărturisesc…“, cu o voce ce a cutremurat biserica, căci oamenii, când au auzit vocea lui, toţi au căzut în genunchi şi au plâns şi au lăudat pe Dumnezeu că i-a dat vocea, pentru că multă lume venea după sfat. Astfel, a început din nou să stea de vorbă cu oamenii, la clopotniţa din faţa mânăstirii.
Părintele se străduia mult pentru regenerarea poporului român prin schimbarea vieţii. Minunea cea mai mare a Părintelui Arsenie era schimbarea vieţii noastre. În predici ne vorbea mai mult referindu-se la Vechiul Testament (Saul, David, Solomon etc.). Fiind întrebat de ce nu ne vorbeşte mai mult din Noul Testament, a răspuns că viaţa creştinilor de acum se aseamănă mai mult cu cea a celor din Vechiul Testament, că n-avem progresul celor din Noul Testament [dacă nu trăim sub har, cădem sub legea veche].
La început, Părintele Arsenie avea o viaţă foarte aspră: mânca o dată pe zi (pâine şi apă) şi dormea pe jos. Uneori pleca câte o săptămână la munte, doar cu Biblia. Sâmbăta seara cobora pentru a ţine duminica Sfânta Liturghie, pe care o slujea în lacrimi. Nu puteai să nu plângi la liturghia lui. După predică, iar pleca în munte. Ducea o viaţă extraordinară, de pustnic. (Pr. Sofonea Ioan, Sibiu)