Citat:
În prealabil postat de Dumitru73
Faptul un copil de 7-10 ani poate fi considerat pacatos, ma infioara.
|
Mai Dumitru, eu am citit o chestie foarte interesanta: ca de fapt ce vedem in ortodoxie, aia suntem. Tu pleci din start cu ideea ca e mai rau ca Inchizitia si imi interpretezi toate textele in cheia aceea, faci ceea ce se cheama
jumping to conclusions, in loc sa iei lucrurile pas cu pas. Personal cred ca esti un tip foarte ok, dar cu mici intunecimi pe ici pe colo.
Eu nu am vorbit de
copii pacatosi, ti-am explicat cum functioneaza pacatul si din cate imi dau seama, eu acord copiilor mult mai mult credit decat voi, care ii considerati niste handicapati fara urma de discernamant, si manati in lupta numai de instinct, sau ceva de genul asta, fara a le recunoaste potentialul: ca pot fi destepti, pot fi empatici, pot simti mila, pot simti rusine, pot discerne intre bine si rau (atat cat e binele si raul la varsta aceea), pot avea mustrari de constiinta, pot crede, pot invata atat din experienta cat si din ce li se spune.
Spoveditul unui copil de 7 ani nu are rolul doar de a-l ierta, asta nu se rezuma la iertare nici la varsta adulta. E mai mult de atat. E insa un dialog acolo si o taina care te obliga la introspectie, printre altele, ca eu poate nu am facut o greseala
dar in sinea mea as fi dorit sa o fac sau chiar regret ca nu am facut-o, si fara spovedanie nu as fi constientizat lucrul acela. Pentru ca nimeni nu ne intreaba sau nimanui nu simtim ca am putea sa-i spunem si sa verbalizam lucrurile care zac in noi. Prietenii au tendinta sa ne aprobe si sa ne cocoloseasca de multe ori (fereasca Dumnezeu sa ma apuce criza de constiinta cu prietena mea cea mai buna, ca imediat incepe sa arunce nisip si sa-mi spuna ca hai ca nu e chiar asa, hai ca nu stiu ce, hai ca toti facem, hai ca e omeneste), parintii nu stiu cata rabdare si cat credit acorda ei insisi omuletului din fara lor. Insa un preot intreaba. Si daca pana ieri minteam si nu stia nimeni, iar azi ma intreaba popa daca am mintit si eu zic da, si el imi zice, pai sa nu mai faci, ramane in mine ideea ca nu e bine sa mint si pe viitor o sa stiu si o sa fiu mult mai constient de ce scot pe gura si in ce scopuri.
In fond voi ce numiti discernamant si cum va imaginati ca se dobandeste el, daca nu prin educatie si prin "lege"? Voi le spuneti copiilor vostri ca e ok sa minta, e ok sa loveasca? Sau cand fac acel lucru nu stati de vorba cu ei sa le explicati ca nu e bine, sau barem politicos sau acceptabil din punct de vedere social? Si daca pana la 10 ani si nici dincolo nu are discernamant, la ce te mai chinui sa ii explici, la ce il mai mustri si la ce nu-l mai lasi sa se uite la desene animate daca face prostii, daca oricum ai convingerea ca
nu pricepe?