[geo.nektarios]

Evanghelia ne spune că tatăl, „pe când era încă departe“ fiul său înstrăinat, a ieşit în întâmpinarea lui. Nu a aşteptat ca acesta să ajungă acasă, să bată în uşă, ci a pornit spre el, ca semn de preţuire a pocăinţei acestuia.

Când un păcătos se îndreaptă spre Dumnezeu şi face paşi către El, Dumnezeu îi iese în întâmpinare. Mâinile pe care Dumnezeu le întinde, să cuprindă şi să îmbrăţişeze pe cel ce se pocăieşte, sunt toate lucrările Bisericii prin care ea caută să salveze, să scoată din moartea păcatului şi din plasa înşelăciunii şi a ispitelor pe toţi cei ce sunt căzuţi şi înstrăinaţi, din cauza păcatelor şi a patimilor egoiste.

Când Evanghelia vrea să arate această întâmpinare a omului păcătos de către Dumnezeu Tatăl, foloseşte simboluri. Un simbol al înnoirii vieţii şi al iertării păcătosului este haina cea nouă.

Noi primim haină luminoasă la Botez, dar apoi o pătăm prin păcatele pe care le săvârşim. Însă prin pocăinţă, prin spovedanie, prin mărturisirea păcatelor primim iertarea prin care înnoim haina de la Botez. Astfel ni se redă haina începutului bun, haina curăţirii de păcate, haina harului sfinţitor. De aceea Pocăinţa a fost numită „al doilea Botez“, pentru că Botezul „din apă şi din Duh“ (cf. Ioan 3, 5) se săvârşeşte o singură dată, însă „botezul lacrimilor“ sau „botezul pocăinţei“ se poate săvârşi în fiecare zi, până la sfârşitul vieţii noastre, pentru că în fiecare zi păcătuim, cu gândul, cuvântul sau fapta. Haina nouă a iertării înlocuieşte hainele pătate şi rupte de păcatele care desfigurează şi întunecă sufletul omului.

Inelul de aur pus pe mână simbolizează reînfierea celui înstrăinat prin păcat, e semnul reprimirii omului care se pocăieşte în iubirea neîntreruptă a lui Dumnezeu.

Sandalele pe care le primeşte fiul risipitor dar pocăit, adică încălţămintea nouă, înseamnă harul de a călca peste spinii ispitelor păcătoase şi de a merge pe căile Domnului, pe căile împlinirii poruncilor Lui, iubirea faţă de Dumnezeu şi de semeni.

Când Tatăl iartă, nu mai reproşează nimic şi nici nu cere inventarul averii risipite, ci se bucură de mântuirea păcătosului

Evanghelia Fiului risipitor ne arată o bunătate neaşteptată a lui Dumnezeu Tatăl faţă de păcătos. Tatăl din Evanghelia acestei duminici nu face nici un fel de reproşuri fiului reîntors acasă şi nici nu-i cere un inventar al averilor risipite, ci pune preţ doar pe sufletul salvat. Iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care se ridică deasupra oricărui calcul de ordin economic, copleşeşte dreptatea după care ar fi putut fi pedepsit fiul risipitor şi trezeşte gelozie şi tulburare în fiul mai mare, care nu a înţeles reacţia tatălui său. Însă tatăl milostiv îi spune fiului invidios şi neiertător: „Fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt, se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat“.

Sfinţii Părinţi arată că viţelul cel gras, care a fost pregătit pentru ospăţul bucuriei, simbolizează Taina Euharistiei. De aceea, toţi cei care sunt iertaţi prin Taina Sfântă a Spovedaniei, adică prin mărturisirea păcatului şi împlinirea canonului, sunt chemaţi şi la Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sau Euharistie, prin care ni se dăruieşte încă din lumea aceasta arvuna vieţii veşnice, a bucuriei din Împărăţia Cerurilor.