În prealabil postat de tricesimusquintus
Nu am ce să răspund la acele argumente istorice. Dacă sunt reale, ele nu certifică decât ceea ce apostolul Pavel remarca încă din timpul său, și anume că încă din primul secol al creștinismului, Satana a reușit să introducă în Biserică învățături false. Tocmai de aceea, Martorul Credincios (Hristos) adresează și câteva cuvinte de mustrare primei etape a Bisericii (Apoc.2).
Așa cum s-a mai spus, trecerea de la sâmbătă la duminică s-a făcut treptat, pe parcursul câtorva secole (procesul nu s-a încheiat nici măcar după decretul lui Constantin la 321).
Cum de s-a ajuns aici? Animozități între iudei și creștini au început de mult. Începând cu anul 49, iudeii i-au persecutat pe creștini, pe această “sectă”care făcea ”prozelitism” cu oameni din mijlocul lor și le rărea rândurile în mod primejdios. După anul 70, cand Ierusalimul a fost distrus de romani, creștinii au început ei înșiși să se separe de iudei datorită faptului că de acum încolo soarta iudeilor urma să fie crudă și tragică. Din momentul acesta ei încep să spună “noi nu suntem iudei!” Următoarea întrebare a început însă se ridice serios: “Cum nu sunteți iudei? Voi păziți Sabatul ca și iudeii, voi țineți Paștele ca și iudeii.”
Lucrurile vor evolua, și încep să apară deosebiri. Și deosebirile vor funcționa foarte limpede atunci când creștinii ca să nu fie persecutați, chiar dacă vor ține Sabatul îl vor ține într-o formă particulară, ascunsă în casele lor, pentru că persecutați fiind, nu pot să se adune public. În același timp însă, ei beneficiază de un fel de “weekend”. Neamurile necreștine în tot Imperiul Roman sărbătoreau ziua întâia a săptămânii ca fiind o zi închinată Soarelui și această zi era o sărbătoare publică în care toți ieșeau afară în sărbători câmpenești și era mare bucurie. Creștinii au început să prindă ocazia aceasta și ieșeau și ei să se întâlnească duminica, se rugau, cântau… Adunările lor fiind duminica, nu mai erau proscrise și nu mai erau urmăriți. În felul acesta au început să apară două zile de cult. S-a păstrat mai departe sabatul, dar ca o zi de post, din ce în ce mai mult o zi de tristețe, și a apărut duminica ca fiind o întâlnire câmpenească, socială. Un “weekend” în secolul II, III, IV. Din ce în ce mai mult s-a pus accentul pe frumusețea întâlnirii creștinilor în această zi a bucuriei.
Apologeții creștini au început (pentru prima dată Clement) să numească ziua duminicii ca fiind “Ziua Domnului”. A fost o fuziune interesantă. Duminica se numea “Ziua domnului”, dar se făcea referire la ziua împăratului de la Roma. Era numită Ziua Imperială. Clement, printr-o deviație de sens preia aceeași terminologie și spune că este “Ziua Domnului”, cu referire la Dumnezeul creștin. Clement este cel care strânge pentru prima dată date în vederea susținerii sărbătorii de duminică.
Cert este însă că păzitori ai sabatului întâlnim în toate secolele erei creștine, până să apară adventiștii.
|