[patinina34]

[SIZE=3]22[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a VI-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 9,1-8)[/SIZE]

1. Şi intrând în corabie, a trecut şi a venit în Cetatea sa. 2. Şi iată i-au adus Lui pe un slăbănog, în pat: şi văzând Iisus credinţa lor, a zis slăbănogului: îndrăzneşte fiule, iertate sunt păcatele tale. 3. Şi iată oarecare din Cărturari ziceau întru sine, acesta huleşte. 4. Şi văzând Iisus gândurile lor a zis: pentru ce voi cugetaţi cele rele întru inimile voastre. 5. Că ce este mai lesne, a zice, iartă-se ţie păcatele tale: sau a zice, scoală-te şi umblă; 6. Ci, ca să ştiţi, că putere are Fiul omenesc a ierta păcatele pe pământ, atunci a zis slăbănogului, scoală, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. 7. Şi sculându-se s-a dus în casa sa. 8. Iară popoarele văzând s-au mirat şi au mărit pe Dumnezeu, cel ce a dat putere ca aceasta oamenilor.

Încrederea în Dumnezeu

1. Minunea, descrisă de Matei în această Evanghelie, este descrisă şi de Marcu (2, 1-12). Aceasta serveşte ca text pentru Evanghelia Duminicii a doua din Sfântul Post.
Deosebirea este numai că, la cele scrise de Matei, Marcu adaugă ca întregire: „neputând ei a se apropia de El pentru popor, au descoperit casa unde era, şi spărgând au pogorât patul, în care zăcea slăbănogul“.
Aceeaşi materie şi aceeaşi învăţătură fiind în ambele Evanghelii, este firesc să le tratăm într-una. Casele la evrei aveau acoperişul aproape orizontal. Pe acoperişurile aproape plane ale caselor petreceau oamenii în serile răcoroase, stând de vorbă. Din curte conducea o scară pe acoperiş. Pe această scară, se vede, a fost suit slăbănogul.
A vorbi împotriva lui Dumnezeu, a atribui lui Dumnezeu slăbiciuni şi defecte, ori a-şi atribui sieşi atribuţiuni proprii numai lui Dumnezeu, este a înjosi Maiestatea dumnezeiască, a huli, a defăima pe Dumnezeu. Hula împotriva lui Dumnezeu este pedepsită de lege cu moarte prin lapidare (Leviticul 24, 16).
Iertarea păcatelor este o atribuţiune exclusivă a lui Dumnezeu. Cine şi-o însuşeşte acela huleşte pe Dumnezeu.
2. Tovarăşii slăbănogului, ca şi slăbănogul însuşi, erau deplin convinşi de puterea, bunătatea şi milostivirea Mântuitorului. Ei ştiau că Iisus, numai să-l vadă pe slăbănog, îl va şi vindeca.
De aceea, neputând da altfel faţă cu Domnul, ei se supun cu bucurie la repararea daunei ce o fac, stricând acoperişul casei, spre a lăsa cu patul său pe slăbănog în mijlocul casei, înaintea lui Iisus Hristos.
Slăbănogul, care suferă de urmarea păcatelor sale, este sfiit: el e conştient că Mântuitorul îi ştie păcatele, că ştie de unde-i vine şi slăbănogia; lui îi este ruşine şi nu îndrăzneşte să implore mila Domnului. El aşteaptă însă în tăcere plină de sfială şi de încredere. Încrederea aceasta nemărginită în puterea, bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, trebuia răsplătită. Trebuia dovedit în faţa lumii, că, cel ce se încrede în Dumnezeu, nu rămâne nemângâiat. Aceasta o şi dovedeşte Mântuitorul. El insuflă întâi curaj slăbănogului, zicându-i: „îndrăzneşte fiule“, apoi adaugă cu blândeţe şi cu dragoste de Părinte: „păcatele“, pe care le-ai făcut şi care sunt izvorul nenorocirii tale, „ţi se iartă“; tu eşti acum, ca şi cum n-ai fi păcătuit. În acest moment, înlăturată fiind cauza, înlăturat este şi efectul: în organele paralizate, stoarse de puterea vitală, se sălăşluieşte viaţa şi puterea ei; slăbănogul este vindecat. Dar, inconştient de însănătoşirea sa, el continuă a zăcea în pat, ca mai înainte.
În întreagă activitatea Sa, Mântuitorul era urmărit, pas cu pas, de farisei şi de cărturari, care căutau să-I zădărnicească activitatea şi să adune argumente, spre a formula o acuză împotriva Lui. Şi în casa în care se află Iisus, erau cărturari, care auzindu-i cuvintele, şi le notează, spre a le întrebuinţa ca armă în contra Lui. Era vorba de nici mai mult nici mai puţin, decât de răpunerea lui Iisus: cuvintele Lui, „iartă-ţi-se ţie păcatele“, constituiau o hulă, o crimă, care se pedepsea, fără doar şi poate, cu lapidare prin mulţimea poporului. Ei îşi concep planul, cum să-şi formuleze acuza, cum să întărâte furia gloatelor ignorante şi docile contra Mântuitorului. Ei, care ştiau câte făcuse El şi erau convinşi că El, Iisus, nu este un om de rând, că nu huleşte prin cuvintele rostite, ei, în contra convingerii lor, plănuiesc nimicirea Lui.
Această pornire satanică o simte Iisus şi o timbrează ca faptă a diavolului, a celui viclean: „Pentru ce cugetaţi cele rele (viclene) întru inimile voastre?“. Şi, pentru ca să le ia orice titlu de învinovăţire, ba, ca arma pe care aveau ei de gând să o folosească în contra Lui, opinia publică, El să o întoarcă în contra lor, adaugă: ce este mai uşor, a zice, ori a face? Adică a zice: ţi se iartă, ori a ierta în adevăr, şi, prin aceasta, a face sănătos? Şi, fără să aştepte răspunsul celor surprinşi în gândurile lor, porunceşte slăbănogului să se scoale, să-şi ia patul.
Atunci numai slăbănogul îşi încearcă forţele, se simte sănătos, se scoală, îşi ia patul şi se duce la casa sa.
Dar în acelaşi timp, poporul, la care se gândiseră Cărturarii să-l întărâte împotriva Mântuitorului, se miră de ceea ce vede, şi, atribuind lui Iisus puteri dumnezeieşti, nu admite hula, ci se face aderentul Lui, luând poziţie contra cărturarilor. Cărturarii cad în cursa pe care plănuiseră să o întindă Mântuitorului.
În orice nenorocire ne-am găsi, să avem încredere în atotputernicia lui Dumnezeu, în bunătatea, în mila şi în iubirea Lui părintească, şi să nu pierdem nici un mijloc spre a ne înfăţişa înaintea Lui şi a-I cere ajutorul. Că El, fiind atotputernic, poate să ne dea orice vom cere – dacă nu cumva vom cere ceva spre răul nostru, ori spre răul altora. El este bun şi milostiv şi este gata să ne dea orice bine vom cere; El ne dă bucuros, că ne iubeşte ca un Părinte.
Cel ce are încredere în Dumnezeu este ca stânca de granit, în faţa furtunilor; nici o nenorocire nu-l poate zgudui, nu-l poate face nenorocit. Din contră cel ce n-are încredere nestrămutată în Dumnezeu, este ca o luntre ori ca o corabie fără anghiră, lăsată în voia valurilor furtunoase: la prima nenorocire ce-l întâmpină, sucombă.
Cum ştim că face Dumnezeu cu noi, să facem şi noi cu semenii noştri: să fim buni cu ei, să ne fie milă de ei, când îi vedem în nenorocire şi în suferinţe şi să-i ajutăm cu ce putem, chiar fără să ceară ei.
Să nu uităm maxima: bis dat qui cito dat!