Talcuirea evangheliilor de peste an (5)
5
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Paștilor[/SIZE]
[SIZE=3]III. Vs. 6-13 (Perioada II)[/SIZE]
Lumina personificată a venit în lume
Ultima frază din vs. 5 servește și ca legătură între perioada I și II, totodată și ca temă, care se dezvoltă mai pe larg în vs. 6-13 („Lumina a venit în lume...”).
Pe când în perioada primă se pun față în față ambele stadii – preistoric și istoric – ale existenței lui Iisus Hristos, înaintând în antiteze de doi membri, în perioada a doua dezvoltarea e de altă natură. În ea ni se arată trei membri: Cuvântul anunțat și mărturisit (vs. 6-8), S-a arătat în lume, care L-a respins (vs. 9-11), pe când acelora, care L-au primit cu credință, le-a dat înfierea (vs. 12-13).
Ca să se întemeieze cu deplină tărie responsabilitatea necredinței din răutate (vs. 10-11) și răsplata credinței (vs. 12-13), Evanghelistul arată ce s-a făcut spre a se înlesni și îndatora primirea Luminii întrupate: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu“ (vs. 6-7).
Despre Ioan nu se zice era, ca despre Cuvântul, ci a fost, s-a născut, a luat ființă în timp, indicând apariția istorică a Botezătorului, ca premergătoare activității lui Iisus. Expunerea se face de la general la special. Întâi se spune despre apariția istorică a unui om („fost-a om”), caracterizat ca trimis de la Dumnezeu, cu menirea specială în economia mântuirii, apoi ne descoperă numele lui istoric („numele lui era Ioan“). De acesta, în cerc mai restrâns, se leagă vs. 7, indicarea misiunii lui, în al cărei serviciu el este: ca să fie mărturie, și anume mărturie pentru Acela, Care era lumina. În cercul ultim, cel mai îngust, ne arată scopul: credința – „ca toți să creadă prin el“, – un fel de reflex la cap. 20, vs. 31.
Astfel, în câteva trăsături măiestre, ne arată Evanghelistul nu numai posibilitatea, dar chiar îndatorirea oamenilor de-a crede în Iisus Hristos, îndatorire întemeiată pe activitatea lui Ioan, a heraldului (crainicului), trimis să-L anunțe, să convingă pe oameni despre misiunea lui Iisus Hristos.
Nu persoana lui Ioan e pusă în evidență, ci misiunea lui: să mărturisească în favoarea Luminii, ca Ea, Lumina, să fie primită. Spre a scoate la iveală această importanță, în vs. 8 repetă în formă negativă, accentuând cele zise: „Nu era el Lumina, ci (trimis) ca să mărturisească despre (în favoarea) Lumină“.
Anunțată, mărturisită și dovedită apariția Luminii în vs. 6-8, în vs. 9-11 Evanghelistul ne arată apariția Ei ca singură, care merită numele „Lumină“: „era Lumina cea adevărată“, de la Care se luminează tot omul, care vine în această lume. Tocmai pentru aceea, pe această Lumină o putea cunoaște fiecare om, chiar fără mărturisirea lui Ioan. Având însă mărturisirea lui Ioan posibilitatea se preface în datorie de a o cunoaște. Lumina aceasta era în lume (vs. 10), personificată, ca creatoare a lumii, a întregii lumi, cu deosebire însă a celei raționale, care, tocmai fiindcă este rațională, trebuia să o cunoască, să-L cunoască pe Cuvântul. Și, cu toate acestea, lumea perversă nu L-a cunoscut. De trei ori se repetă cuvântul lume, accentuându-se prin aceasta, contrastul tragic dintre aceea ce trebuia să fie și ceea ce a fost.
Aceea însă ce face culmea durerii este că chiar Israil, poporul ales, acela care era fiul răsfățat al Cuvântului, despre care Dumnezeu zicea că este al Său, nu L-a primit. Aceasta ne-o mărturisește Evanghelistul în vs. 11, ca prin al treilea, cel mai dureros, mai pătrunzător și mai zguduitor preludiu al dramei pe care el o scrie.
În vs. 10 ne arată cum toată lumea trebuia să-L recunoască, fiindcă în ea era conștiința spiritului dumnezeiesc. Ea încă tot mai poate avea o scuză oarecare. Dar, dacă ai Săi, pe care i-a luminat în special, i-a crescut ca un educator și i-a pregătit anume ca să-L cunoască și să-L primească, dacă ai Săi nu L-au primit; ai Săi n-au nici un cuvânt de scuză – un reflex la 15, 22.
Un rezultat fericit totuși a avut: o excepție între ai Săi totuși s-a produs: au fost unii, care L-au primit (vs. 12). Dacă evrei, în general L-au respins, în special însă, unii dintre dânșii au primit pe Hristos, au crezut într-Însul și în învățăturile Lui. Acestora le-a dat putere, îndreptățire, ca să se facă fii al lui Dumnezeu. Cum? Răspunsul este identic cu cel dat lui Nicodim (3, 3 ș.u.): nașterea de sus, „din apă și din duh“, cuprins de altfel în însuși botezul lui Ioan. Adică: cei ce cred în numele (ființa) lui Iisus Hristos au posibilitatea de a se îndrepta, de a se face buni, urmând învățătura Lui, făcându-se ca El, deci au posibilitatea a se face ca și El: fii ai lui Dumnezeu.
Răspunsul din vs. 13 este întâi întreit negativ: nu în mod firesc, nu cum înțelegea Nicodim (3, 4), „să intre în pântecele mamei sale“, ci de la Dumnezeu, – renaștere spirituală, schimbarea, înnobilarea sentimentelor, a dorințelor, a cugetelor și a lucrărilor.
Misiunea lui Ioan pentru Israel o are preotul pentru popor; să mărturisească, să învețe poporul, ca acesta să creadă. Ioan a fost inspirat de Duhul sfânt, preotul trebuie să fie inspirat de devotamentul său și povățuit de cunoștințele dobândite în școală. Cum Ioan viața și-a jertfit-o în misiunea sa, – așa Preotul, chiar viața e dator să și-o expună pentru luminarea poporului, pentru povățuirea turmei, ca ea să creadă, și, crezând, să urmeze lui Hristos: „Păstorul cel bun și viața și-o pune pentru oi“ (Ioan 10, 17).
De acest devotament sacru viitorul preot trebuie să se inspire încă din seminar și să se hotărască ferm a-l avea ca conducător în întreaga sa viață.
Locul evreilor din Testamentul Vechi l-au luat creștinii în Testamentul nou. Pentru creștini Hristos s-a făcut om, a pătimit, a murit, a înviat; pentru ei se jertfește El la Sfânta Liturghie spre a li se da în Sfânta Cuminecătură. Și, dacă vai de evrei a fost că nu L-au primit, întreit vai are să fie de creștinii care nu L-ar primi, și înzecit vai ar fi de preoți. Înzecit vai de preoți, dacă ei nu L-ar primi cu vrednicie, ei care Îl cunosc și datori sunt să-L cunoască mai bine decât nepreoții, și înzecit, dacă din vina lor, cei păstoriți de dânșii nu L-ar primi. Ei, preoții, sunt în acest caz cauza pieirii păstoriților lor, ei sunt deci ucigași, lor li se adresează cuvintele zguduitoare: „Din mâinile voastre voi cere sufletele lor“.
|