Rasismul oficial si cultura populara in Romania
 

"Orice naţiune, orice ţară, îşi are începuturile în munca şi trăirea poporului. Fără această muncă şi trăire nicio naţiune nu poate apărea, nicio ţară nu se poate întemeia. Desigur, pas cu pas apar şi fruntaşii poporului şi ai ţării, mai buni sau mai răi, după cum se pricepe naţiunea să şi-i formeze şi să şi-i aleagă. Dar şi după cum există sau nu influenţe străine ori, în cazuri nefericite, ocupaţii şi oprimare străină. În acest ultim caz fiecare pas înseamnă o luptă, fiecare gest naţional este o bătălie cu ocupanţii. Este un drum foarte greu, foarte primejdios, de-a lungul căruia se pot forma unele deprinderi dureroase şi foarte greu de înlăturat. Suferinţele din Irlanda sau Indochina ţin în foarte mare parte de asemenea împrejurări. Totuşi, dincolo de orice astfel de probleme, rămâne ca adevăr fundamental că orice cultură livrescă, orice elită cărtu-rărească, se ridică pe temelia unei culturi populare. Cultura elină veche, de pildă, atât de idolatrizată de europenii apuseni, îşi are temelia ei populară. Aici intră, în primul rând, obiceiurile, datinile, cântecele, baladele, basmele, legendele şi miturile elinilor, tracilor, egiptenilor şi altor popoare care se suprapuneau în pături de populaţie în aria grecească veche. De la tracicii Orfeu şi Dionisos la mistica egipteană, sursele de inspiraţie pentru gânditorii elini au fost nenumărate. Şi pe această temelie au putut ei ridica acea cultură ce a uimit şi uimeşte încă Occidentul european. Conservarea, valorificarea şi, acolo unde se poate, recuperarea vechilor tradiţii, vechilor culturi populare, este o preocupare de primă mână în mai toate ţările şi naţiunile lumii. Peste tot se fac eforturi uriaşe, se cheltuie sume gigantice pentru consemnarea fiecărei mărturii folclorice, pentru apărarea fiecărei tradiţii naţionale încă în viaţă. Peste tot, cu excepţia anumitor (foste) colonii, aflate încă într-o situaţie extrem de instabilă. Şi (uimitor?) cu excepţia României.

A vorbi despre cultura veche românească, despre ceea ce etnologia numea înainte folclor, iar astăzi cultură profundă, este foarte, foarte greu. De ce? Pentru că suntem în România, iar în România cea mai dispreţuită populaţie, cea mai dispreţuită istorie, cea mai dispreţuită cultură este cea română. Mai ales dacă este adevărata, vechea cultură română populară! Există, şi suntem obligaţi de conştiinţa noastră să o spunem, un sistem complex şi complet de persecutare, înlăturare şi marginalizare a tot ceea ce este cu adevărat românesc. Exagerăm? Să vedem câteva cazuri!"

II
 

Un oarecare şi-a exprimat public, repetat, în scris, dispreţul profund faţă de Poporul Român, folosind un limbaj „elevat”-obscen. Ca urmare, a fost numit – de oficialităţile „române”! – preşedintele… Institutului Cultural Român! În care calitate, a patronat acţiuni şi expoziţii de cea mai mare mizerie, amestecând nazismul, comunismul şi pornografia. Se pare că sunt singurele pe care, în rasismul său, le-a găsit apte de a exprima „românismul” aşa cum îl vede el… Şi rămâne în funcţie! Un politician străin, venit pe la noi la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, declară public: „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită”. O asemenea afirmaţie nu este doar rasistă, ci este o făţişă incitare la genocid, la exterminarea sau deportarea în masă a populaţiei unei ţări. Dacă era făcută la adresa Norvegiei sau Israelului, Irlandei sau Japoniei ş.a.m.d., o atare afirmaţie ar fi dus la reacţii extrem de dure, de la expulzare şi declararea vorbitorului drept persona non grata până la condamnarea sa pentru incitare la crime împotriva umanităţii (în lipsa unei protecţii diplomatice). Care a fost însă reacţia politicienilor şi „formatorilor de opinie” din România? Au fost încântaţi! Au preluat expresia îndată, folosind-o iar şi iar pentru a-şi exprima şi ei dispreţul şi ura faţă de „poporul înapoiat”, care nu-i apreciază îndeajuns. Incitaţia la genocid a devenit zicătoarea unei întregi categorii a elitei oficiale „româneşti”. Alt caz? Un ideolog al crimelor împotriva umanităţii comise în epoca de ocupaţie sovietică (şi după) declară, după 1989, că românii sunt „un popor tâmpit” [1]. Bietul popor s-a simţit jignit, a reacţionat cu indignare. Au sărit însă „cei mari” în apărarea criminalului politruc, declarându-l „mare gânditor politic” şi sprijinindu-l împotriva poporului „neînţelegător”. Expresia a fost reluată de multe ori, ca atare sau în forme oarecum mascate, după caz, devenind, şi ea, „clasică”.

Iii
 

Cei care au urmărit cele întâmplate după 1989 au văzut cum toate valorile populare au fost tratate cu un dispreţ făţiş, cu duşmănie chiar, de către oficialii români – desigur, cu excepţia zilelor de cam-panie electorală. Decenţa populară a fost declarată „pudibonderie”, „înapoiere”, „prejudecată”, chiar „prostie” ş.a.m.d. Cultura populară? „Superstiţie”, „înapoiere” (mereu acest cuvânt rasist!), „primitivism” (desigur!) ş.a.m.d. În toată această perioadă alte popoare îşi transformă eroii naţionali în eroi de film şi chiar de jocuri pe calculator, promovându-şi mereu viziunea personală asupra lumii şi asupra istoriei. La noi, dimpotrivă, „demitizarea”, de fapt demonizarea eroilor naţionali este considerată cea mai vrednică îndeletnicire a intelectualilor. S-a recurs la lansarea de nenumărate învinuiri şi invective la adresa lui Mircea cel Bătrân sau Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare sau Mihai Eminescu, sau la adresa oricărei personalităţi ori grupări istorice pe drept intrate în sufletul poporului. S-au promovat în schimb şi se promovează cu tărie cei care au luptat împotriva Poporului Român. Conducerea ţării nu a inaugurat niciodată un monument cât de cât semnificativ pentru eroii români căzuţi în luptele anti-comuniste, pentru cei căzuţi pe front împotriva invadatorilor bolşevici, pentru cei ucişi în luptele împotriva colectivizării, pentru cei ucişi de invadatorii unguri în Ardealul ocupat, pentru cei care au apărat Dobrogea împotriva năvălitorilor bulgari ş.a.m.d. În schimb, au inaugurat cu mare pompă, împreună cu demnitari străini, monumentul generalilor unguri de la 1848-1849, criminali de război vinovaţi de asasinarea a zeci de mii de români, de raderea de pe faţa pământului a zeci de sate româneşti, de asasinarea a mii de germani şi de alţi etnici ne-unguri din Transilvania, Crişana şi alte regiuni. Un asemenea act de slăvire şi promovare a rasismului anti-românesc pare de necrezut, dar s-a întâmplat. Oameni care sunt ruşinea istoriei omenirii, care ar fi condamnaţi alături de Hitler şi ciracii lui în orice tribunal democratic, au monument la Arad, monument ridicat cu sprijinul făţiş al autorităţilor „române”! E ca şi când cineva ar ridica în Israel, cu sprijinul autorităţii de stat, un monument închinat „eroicilor generali germani” Ribbentrop, Goebbels, Heydrich şi Göring!! Dar aşa ceva este, desigur, imposibil! Evreii ştiu să-şi apere demnitatea naţională. Acelaşi lucru însă este interzis românilor, după cum se poate vedea, nu doar la Arad, ci în toată ţara şi în toată istoria ultimilor trei veacuri. Exagerăm? Între 1711-1715 în Muntenia şi Moldova se instaurează o conducere străină, formată din aşa-numiţii fanarioţi. Sprijinul ei? Armatele turceşti şi feluriţi trădători din interior. Epoca fanariotă, încheiată în 1821, este prezentată până astăzi, în nenumărate lucrări, ca o epocă bună pentru români, dincolo de „unele probleme sociale”. Se spune de către mulţi – promovaţi de guvernele de ieri şi de astăzi – cum că domnitorii fanarioţi au adus „reforme sociale” şi „reforme culturale”, au deschis „înapoiata” şi „închistata” cultură românească „luminilor” din afară. Memoriile lui F. G. de Bauer menţionează că, în timpul celui mai lăudat „reformist fanariot” [2], numărul contribuabililor români scade în Muntenia de la 147.000 familii la… 35.000!!! Unde erau ceilalţi? Fuseseră ucişi ori fugiseră din ţară, ca să scape cu viaţă! Iar unele manuale şcolare şi multe cărţi „de prestigiu” îl laudă pe acest domnitor fanariot… Deci, un tiran de o asemenea bestialitate încât ucide sau izgoneşte peste 75% din populaţia unei ţări româneşti este considerat de conducătorii României contemporane ca personaj pozitiv! Pare pur şi simplu ireal, imposibil, de necrezut. Nici o naţiune de pe faţa pământului nu a fost supusă unei asemenea îndoctrinări ultra-rasiste de către propria conducere, fără presiunea unor armate străine. La noi, însă, nu a fost nevoie de nici o ocupaţie efectivă. Însăşi conducerea „românească” a practicat de bună voie politica respectivă. Exagerăm? Păi nu erau fanarioţii „conducerea românească”? Nu erau boierii şi ciocoii din jurul lor „patrioţii ţării”? Nu erau ei aceia care, dispreţuind poporul de care, teoretic, ţineau, îşi trimiteau fiii la îndoctrinare fie în mâinile „educatorilor greci”, fie în pensioane şi şcoli străine, romano-catolice ori protestante, franţuzeşti şi germane mai ales, austriece sau ungureşti câteodată, uneori italieneşti? [3] Şi se întorceau de acolo cu cel mai adânc dispreţ faţă de popor şi cultura sa… Sigur, sentimentele naţionale au existat, mai ales că făceau parte din educaţia apuseană. Doar că aceste sentimente naţionale erau deja deturnate, nu mai ţineau seama de gândirea, simţirea şi trăirea naţiunii, ci de concepte străine, de cele mai multe ori cu totul nepotrivite Poporului Român. S-a ajuns până acolo încât, chiar după 1821, când regimul fanariot este formal înlăturat [4], lupta „intelectualilor români” – şi, alăturat, a politicienilor români – nu este aceea de a forma o Românie şi o Românime puternică, dezvoltată firesc din tradiţia populară. Dimpotrivă, pe lângă lupta cu unele sau altele din forţele străine – dar în favoarea altora, văzute ca „prietene” –, marea bătălie, neîncetatul război, a fost chiar cu felul de a fi al românilor, cu trăirea şi gândirea lor, cu vechea lor cultură. Celebrul „vizir” al sfârşitului de secol XIX, mare politician şi prim-ministru, vestită personalitate, declara în Parlament, pe faţă şi cu multă mândrie, că a luptat o viaţă pentru „distrugerea superstiţiilor populare româneşti”, pentru ca astfel românii să devină o „naţiune modernă”. Modernă, poate, dar sigur nu românească, pentru că ceea ce acel politician rasist numea „superstiţii populare româneşti” era tocmai ceea ce-i definea pe români: credinţă, gândire, tradiţie, fel de a fi. Dar din punctul lui de vedere acestea nu aveau nici o valoare, ceea ce arată că, departe de a fi un patriot, „marele politician” habar nu avea ce înseamnă naţiune, prin ce se defineşte. Sau, poate ştia… ceea ce e şi mai rău. Pentru că o naţiune se defineşte în primul rând prin cultura sa, şi doar apoi prin limbă. Sunt multe naţiuni ce vorbesc aceeaşi limbă, dar formează state separate [5], aşa cum sunt naţiuni ce nu vorbesc o singură limbă, dar sunt unite, sunt o naţiune [6]. Deci, adevărata definire a unei naţiuni se face prin cultura sa naturală, prin ceea ce constituie firea acelui neam, felul de a trăi, de a gândi, de a se exprima al poporului. Atacând exact aceste lucruri, fanarioţii, paşoptişii şi urmaşii lor au atacat însăşi fiinţa Poporului Român. Au atacat-o repetat şi sistematic, tratând-o cu un dispreţ puternic, neîncetat. Mereu au proclamat, pe toate căile care le-au stat la dispoziţie – şi câte nu au avut, având puterea în Ţară! – că românii nu pot avea un viitor decât renunţând la cultura lor veche, adoptând o cultură nouă, străină, „superioară”.

IV
 

De aici au izvorât acei „intelectualişti” care, într-un snobism apropiat de rasism până la confundare, negau (şi neagă!) orice valoare reală şi practică folclorului – culturii populare româneşti. Aceştia nu văd absolut nici o şansă pentru o cultură românească, pentru un stat românesc, pentru o dezvoltare românească, decât prin renunţarea la ceea ce este românesc, prin adoptarea civilizaţiei străine. O parte din intelectualitatea interbelică, dar mai ales cea a secolului XIX, s-a caracterizat la noi prin această gândire anti-românească. Pentru cei care încă mai cred că termenii folosiţi de noi sunt prea duri sau exageraţi, îi rugăm să aplice această gândire la alte popoare. Dacă cineva zice că ruşii n-au nici o şansă de a avea o adevărată cultură, civilizaţie, istorie etc., decât prin renunţarea la tot ce înseamnă cultură populară şi tradiţie rusească, nu este rasist? Dacă cineva zice că evreii n-au nici o şansă de a avea o adevărată cultură, civilizaţie, istorie etc., decât prin renunţarea la tot ce înseamnă cultură populară şi tradiţie evreiască, nu este rasist? Ba da, este rasist şi, totodată, ridicol. Pentru că esenţa culturii ruseşti izvorăşte din trăirea şi exprimarea trăirii populare, adunate în secole de creştere istorică, mai mult sau mai puţin zbuciumată. Acelaşi lucru este valabil, desigur, şi pentru evrei: cultura populară evreiască şi tradiţiile evreieşti sunt fundamentul pe care se clădeşte cultura evreiască de astăzi. La fel este la greci, la bulgari, la finlandezi ori la chinezi. Iar dacă cineva ar încerca să conteste ruşilor, evreilor, chinezilor sau oricărei alte naţiuni dreptul unei asemenea dezvoltări, ar intra îndată, firesc, în rândul rasiştilor. Doar la noi persistă mentalitatea coloni-alistă de secol XVI-XIX, de „civilizaţie inferioară a băştinaşi-lor” (românii, la noi), de „civilizaţie superioară a străini-lor” (indiferent, la noi, de originea lor). De ce persistă? Sunt multe pricini, iar prezentarea lor depăşeşte, cu siguranţă, cadrul prezentului articol. Limpede este însă că această gândire de sclavi, inoculată românilor pe multe căi, se manifestă în toată cultura livrescă. Peste tot intelectualul român oscilează între frica şi uimirea „primitivului” care accede la sălile nobiliare şi revolta semi-raţională împotriva inferiorităţii în care cel revoltat crede (totuşi) că se află. Lipseşte, în cea mai mare parte, firescul dezvoltării culturii naţionale, abordarea naturală a provocărilor contemporane fiecărei epoci într-o manieră proprie.

V
 

Nu se poate aşa ceva? Nu poate exista o dezvoltare firească a culturii naţionale, o abordare naturală şi de o manieră proprie naţiunii respective a provocărilor aduse de fiecare epocă istorică? Să vedem! Olandezii au putut trece de la activităţile ţărănesc-meşteşugăreşti la o economie (ultra)modernă, fără a-şi nega trecutul. Saboţii şi lalele, morile de vânt, arhitectura tradiţională, canalele şi barajele îi însoţesc şi astăzi, alături de multe alte elemente populare definitorii, sublimate într-o cultură modernă, dar nu mai puţin olandeză. Morile de apă şi de vânt ale românilor, moara cu făcaie şi vagonetul cu şine, uriaşul tezaur paremiologic românesc, vistieria nesecată a muzicii populare sau a basmului, iazurile şi stupinele, vinul şi grâul, crucerii şi olarii, şi nenumărate alte „mărci” ale vechii civilizaţii româneşti sunt însă doar o amintire – adesea dispreţuită – într-o Românie care poate că este modernă, dar sigur nu prea mai este românească. Este vorba de o ruptură foarte adâncă şi foarte primejdioasă între azi şi ieri (sau alaltăieri). O asemenea ruptură este cu atât mai gravă cu cât nu are absolut nici o cauză naturală. După cum am arătat mai sus, ea se datorează unei mentalităţi colonialiste, rasiste, la modă în anumite medii apusene ale secolului XIX, dar cu totul depăşită astăzi; şi, mai grav decât orice, dovedită de întreaga istorie a umanităţii ca profund negativă. Aceasta este mentalitatea care a determinat de-a lungul timpului dispreţul şi chiar ura faţă de alte popoare, naţiuni, culturi şi civilizaţii. Aceasta este mentalitatea care stă la baza a nenumărate atitudini de înjosire, izolaţionism, excludere. Aceasta este mentalitatea care a provocat nenumărate conflicte, de la cele între persoane particulare până la războaie coloniale, crime de război, genocid.

Această mentalitate a imperiilor coloniale şi sclavagismului a fost impregnată gândirii româneşti oficiale şi livreşti în epoca fanariotă şi rafinată în vremurile următoare. Ca urmare, chiar şi iubitorii culturii populare, admiratorii vechimii, precum Alecsandri, Sadoveanu ori Noica, ajung a oscila între această admiraţie şi „retuşul” cerut de conştiinţa „inferiorităţii”. Un Eminescu sau Simion Mehedinţi rămân, până la urmă, voci aproape singulare în încercarea lor de încurajare a unei linii proprii de dezvoltare a culturii româneşti.

VI
 

Aşa cum era de aşteptat, ocupaţia sovietică a accentuat dispreţul – subtil sau brutal – pentru ceea ce este cu adevărat românesc. Plin de durere, Ernest Bernea observa, la începutul anilor ’50, că „vechea cultură populară a dispărut”. De ce? Pentru că dispăruse modul de viaţă, felul de a fi, de a trăi, al „românului natural”, al ţăranului, ciobanului sau meşterului popular român. Nu cu totul. Pe alocuri mai erau sate de olari şi de cruceri, de ciobani şi zarzavagii, de ţărani adevăraţi. Dar Ernest Bernea vedea scăderea accelerată a numărului lor, demolarea sistematică a culturii populare, începând cu insuportabila – pentru comunişti – credinţă ortodoxă, înlocuirea tradiţiilor vii cu „festivale folclorice” şi altele asemenea. Şi a fost sigur că, prin distrugerea firelor ce ţineau poporul în străvechea sa cultură, aceasta va dispărea. Va dispărea o dată cu dispariţia târgurilor şi a horelor, cu dispariţia mânăstirilor şi drumurilor vechi, cu noile legi privind pământul şi pădurile, apele şi morile. Va dispărea o dată cu odioasa colectivizare forţată, cu închiderea în puşcărie a mii şi mii de preoţi ortodocşi, cu închiderea celor mai însemnaţi oameni cu adevărat din popor – gospodari harnici, oameni ai credinţei, iubitori ai adevărului.

Vii
 

Redescoperit de nevoie, naţionalismul comunist a mers şi el pe o linie străină culturii populare româneşti. A încercat să elimine sau să marginalizeze orice element legat de Biserică, de Dumnezeu, de Iisus Hristos, cu toate că întreaga cultură profundă românească de aici porneşte şi aici se întoarce. A încercat să facă uitate legăturile cu românii de peste hotare, dar mai ales cu românii din sud, cedaţi asimilării unor ţări „prietene”. De altfel, aceasta nu era o politică nouă: prea puţin şi prea temător s-au interesat totdeauna conducătorii României de românii de peste hotare, dacă s-au interesat. A încercat naţionalismul comunist să anuleze legătura dintre Neam şi Biserică, sprijinind toate eforturile de inventare a unei „mitologii populare româneşti”, oricât de absurde şi contradictorii. Şi a mai încercat naţionalismul comunist, pentru o adevărată rupere de trecutul recent sau mediu, o răsturnare totală a gândirii începuturilor Neamului Românesc. Dacă un academician bolşevic mai avea puţin şi îi făcea pe români popor slav, mai târziu alţii s-au străduit să îi transforme în „daci puri” sau „traci puri”, ignorând cele mai elementare mărturii istorice şi compunând cărţi glorioase conjunctural, dar pline de contradicţii flagrante, falsuri şi erori de logică. Din perspectiva Istoriei Românilor ca disciplină, este cel puţin ciudat, dacă nu pur şi simplu dureros, să vezi cum sunt lăudaţi savanţi ca Nicolae Iorga sau Theodor Capidan, P. P. Panaitescu ori Silviu Dragomir, dar poziţia lor nu este niciodată prezentată. Formarea românilor prin latinizarea traco-ilirilor, poziţia acestor mari nume, dar şi a multor altora, nici măcar nu este amintită în manualele şcolare şi în cărţile „de popularizare” a istoriei noastre. Faptul că românii s-au format ca neam între Carpaţii Beschizi şi Peloponez şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră, argumentat strălucit de Nicolae Iorga în ultima sa mare lucrare, Istoria românilor, de asemenea nu este amintit. Faptul că romanizarea simultană a traco-ilirilor, petrecută în secolele I-III, s-a realizat prin creştinarea lor şi a dus la o unitate lingvistică unică în lume, este de asemenea trecut cu vederea. Faptul că începuturile istoriei româneşti propriu-zise sunt în Sf. Scriptură, unde se găsesc mărturii fundamentale ale începutului formării Poporului Român şi scrieri adresate strămoşilor noştri, este aproape unanim necunoscut. Şi aceasta cu toate că Părintele Dumitru Stăniloae, în primul rând, dar şi alţii, au vorbit despre acest lucru în mod repetat. Faptul că Imperiul Roman de Răsărit, creat practic de daco-romanul Constantin cel Mare, se numea în popor, dar şi în documentele oficiale, Romania – de unde vine şi numele de România – este cu totul necunoscut, astăzi, românilor. Şi asemenea ignorări crunte, asemenea înlăturări ale adevărului istoric, pentru a se aşeza în loc sfruntate minciuni, sunt nenumărate.

Viii
 

Ce legătură au însă ele cu folclorul adevărat, cu vechea cultură profundă românească? Fiinţială! Legătura este pur şi simplu fiinţială. Căci din felul şi locul în care s-a format un popor izvorăşte şi cultura lui fundamentală. Exprimările folclorice se schimbă o dată cu schimbările tehnologice şi sociale. În loc de arc apar sâneaţa ori puşca, în loc de poteră apar jandarmul sau poliţistul ş.a.m.d. Există însă o mulţime de principii fundamentale care nu se schimbă, care formează sufletul culturii profunde, care definesc un popor. Acestea izvorăsc din locul şi vremea în care a apărut acel popor, rafinate şi înnobilate de trecerea timpului, dar mereu aceleaşi, definitorii. O dată ruptă legătura cu începuturile, o dată alterată ori distrusă conştiinţa naţională, dispare şi adevărata cultură populară a acelei naţii. Este ceea ce s-a făcut şi se face în România.

În chip firesc, „românul” de astăzi se ruşinează a fi român. Şi, chiar dacă încearcă să nu o facă, ci să fie într-adevăr român, nu ştie cum să o facă. Luptele pentru păstrarea conştiinţei naţionale – sau, mai bine zis, pentru regăsirea ei – sunt cu atât mai grele şi mai dureroase cu cât se dau personal, însingurat, fără nici un sprijin din afară. Se cade, foarte uşor, în alunecări, umflări şi bosumflări, dezamăgiri şi deznădăjduiri, asprime sau uşurătate.

Cum să vorbeşti astăzi despre vechea cultură românească? Şi cui? Cine mai ascultă, când „folclorul contra-atacă” astăzi în emisiuni de o vulgaritate şi josnicie fără nici o asemănare sau legătură cu adevăratul şi vechiul folclor românesc? Cine îşi mai aduce aminte că o cultură nu atât se învaţă, cât mai ales se trăieşte? Deci o cultură naţională este o cultură trăită, nu o cultură învăţată în şcoală, vizionată la televizor ori urmărită în spectacole „folclorice”! Prins între rasismul oficial şi neoficial, între nevoile vieţii şi îndoctrinarea sistematică spre înstrăinare, românul nu-şi mai găseşte priceperea şi puterea de a simţi şi, în primul rând, de a trăi româneşte. Fără aceasta, însă, cultura profundă românească şi, implicit, Neamul Românesc nu au nici un viitor.

IX
 

Să încheiem în această notă sumbră? Ori să îndrăznim a îndemna la rezistenţă? Căci, într-adevăr, rezistenţa este singura poziţie pe care o putem accepta în faţa acestor forţe profund rasiste, anti-româneşti. Trebuie să învăţăm că mai de ruşine este să fii mahalagiu, sexos ori vip decât ţăran. Trebuie să învăţăm că eroii noştri sunt eroi, indiferent de ce spun „intelectualiştii” vânduţi, ce vor să ne lipsească de istoria noastră. Trebuie să învăţăm a trăi româneşte, pas cu pas, oricât de greu ni s-ar părea. Pentru a-şi dovedi şi mărturisi identitatea, cultura, alte neamuri folosesc măcar părţi din portul popular, distingându-se astfel de ceilalţi. Putem face şi noi acelaşi lucru, sau am putea, dacă nu ne-ar fi ruşine. Căci, într-adevăr, nu e greu, fizic, să porţi un cojocel sau o vestă populară, să-ţi pui o ie sau o căciulă, ori altceva de acest fel, care să strige: „Sunt român şi punctum!”. Dar e foarte greu din pricina „ruşinii” de a fi român, cu care suntem sistematic îndoctrinaţi. Ne dăm nonconformişti şi rebeli, însă nu avem curajul să fim noi înşine, nici măcar în parte. Nu este greu, fizic, să cumpărăm şi să folosim în loc de farfurii de faianţă modernă (zisă „porţelan”) ceramică românească, fie ea de Bucovina, Horezu sau de alt fel. Dar aceeaşi „ruşine”, acelaşi snobism rasist, aceeaşi laşitate de a fi noi înşine, ne opreşte. Nu este greu ca, asemenea bunicilor şi străbunicilor noştri, să mergem duminica la Sfânta Biserică, pentru a ne încărca de puterea lui Dumnezeu pentru săptămâna ce ne stă înainte. Dar frica de a fi consideraţi „bisericoşi” ori „habotnici” ne opreşte, chiar dacă avem, uneori, pretenţia că suntem creştini. Nu este greu a cumpăra pentru copiii noştri întâi CD-urile cu desene animate şi filmuleţe bazate pe basme româneşti, în loc de a ne înfige din prima la ceea ce este străin. Să mai spun ce ne împiedică să facem asta? Şi câte asemenea sute şi mii de gesturi, de alegeri mărunte, dar atât de puternice, putem face, pentru a mărturisi cine suntem, ce suntem şi ce vrem să fim şi mai departe! Dincolo de tot ceea ce ne bagă pe gât „conducătorii noştri iubiţi” şi „intelectualii de curte”, este în puterea noastră să le anulăm eforturile: nebăgându-i în seamă, ţinându-ne cu demnitate şi curaj de cultura şi istoria noastră, învingându-ne „ruşinea” laşă de a fi români. Şi prin aceasta, aproape fără să ne dăm seama, vom face să renască o cultură cu adevărat românească şi, totodată, potrivită vremurilor pe care le trăim.

În lipsa acestei trăiri, pe fundalul dispreţului anti-românesc ce emană din toată vorbirea şi gândirea politicienilor sau intelectualilor ideologizaţi, a vorbi despre vechea cultură românească este, în România de azi, foarte, foarte greu. Şi, la o primă vedere, fără rost. Dar o vom face mereu, cât vom trăi, pentru ca măcar mărturia să rămână, pentru cei care vor şi au curajul să fie ce au fost şi strămoşii lor: Români pe pământul României.

******
Note:
1 Expresia lui a fost stupid people. Unii au încercat să o traducă prin popor prost. Dar „popor prost” în limba română nu are aceeaşi conotaţie ca în engleză, păstrând încă răsunetul străvechi al înţelesului de simplu sau de rând, pe care cuvântul prost îl avea cândva. Doar traduceri mai libere, ca popor tâmpit sau popor de proşti sunt în măsură să redea radicalismul expresiei englezeşti.
2 Nu îi dăm numele, aşa cum nu am dat nici numele altor rasişti anti-români, pentru că le-am face o cinste prea mare amintindu-le.
3 Desigur, nu-i rău să studiezi şi în străinătate, să înveţi şi cele ale străinilor. Dar este cu totul nesănătos, perfect distructiv, să înveţi doar cele ale străinilor, să studiezi doar în străinătate. Or, de la bona grecoaică, franţuzoaică, nemţoaică ori unguroaică până la pensioane, colegii şi facultăţi, tot ce învăţau şi studiau fiii „elitei” era străin. Excepţiile doar confirmau regula, iar despre rezultatele eforturilor acelor excepţii vorbeşte realitatea de astăzi.
4 Spunem „formal”, deoarece până la 1830 şi chiar 1848 multe din formele şi principiile sale – şi mai ales grecismul – continuă să paraziteze viaţa românească.
5 A se vedea SUA şi Canada, ori Argentina, Chile, Ecuador etc.
6 Desigur, cel mai binecunoscut exemplu este cel al Elveţiei, dar mai sunt şi altele, precum Brazilia sau Mexic.

http://foaienationala.ro/rasismul-of...html#more-2890

ÎNCEPUTURILE NEAMULUI CA TEOLOGIE

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/istoria-neamului.htm

Daca tot vorbim de folclor, haideti sa stabilim ce este acela folclorul. Dictionarul explicativ ne spune ca folclorul reprezinta totalitatea traditiilor, a obiceiurilor si a creatiilor artistice populare ale unei tari sau ale unei regiuni.

Folclorul romanesc, asadar, reprezinta expresia artistica populara a locuitorilor de pe meleagurile tarii noastre. Fie ca avem de-aface cu muzica populara, incondeierea oualor, confectionarea de vestminte populare, ori transmiterea orala de literatura populara - de fiecare data vorbim despre oameni si modul in care ei au inteles sa se exprime artistic de-a lungul timpului. Arta populara - si cred ca definitia asta multumeste pe toata lumea.

Acum c-am stabilit ce-i folclorul, sa tratam si subiectul deschis aici. Este deplansa soarta folclorului "autentic" romanesc. Acesta este din ce in ce mai putin popular, fiind inlocuit de manele si divertisment de proasta calitate - in cazul muzicii, sau uitat de-a dreptul in cazul altor forme de exprimare artistica.

Ce intelegem de aici? Ca exista un folclor "autentic" - ce ne parvine din vechime - si unul nou - o copie proasta, pervertita, alterata de diverse interese, curente, atitudini - care incearca sa-i ia locul.

Daca deschidem televizorul, observam ca multe din remarcile de mai sus se adeveresc. Tineretul nu e interesat de ascultat doine si basme populare, de olarit si de tesut la razboi, de dansat calusarii sau de ascultat colinde. Si vorbesc de tineret pentru ca el e oglinda viitorului, ocupatiile sale trebuie sa intereseze pe toata lumea.

Cum se exprima artistic, asadar, tineretul actual? Pai, sa vedem. Poate se apuca de invatat un instrument. Chitara electrica este destul de populara printre cei de conditie medie, care se hotarasc sa puna mana pe un instrument. Manelele reprezinta genul de muzica preferat pentru cei de conditie joasa si multi tineri de conditie medie apreciaza si ei manelele, dar si muzica de la posturile muzicale TV. Unii tineri, ce-i drept foarte putini, aleg sa se exprime in scris. Poate scriu poezii, sau poate proza - pe care le pun pe Facebook sau pe blogurile lor, de multe ori anonime. Altii au ca hobby graffittiul, multi din ei avand un veritabil talent pentru aceasta indeletnicire. Ce constatam, asadar? Ca:

1) Tineretul este viu se exprima in continuare artistic.
2) O face in multe moduri care nu existau in trecut; are preocupari care nu existau pana recent;
3) Esenta este in mare aceeasi. Arta are aceeasi definitie ca si acum o suta sau o mie de ani, anume transpunerea realitatii in concepte abstracte, pe care doar mintea umana le poate intelege si aprecia.

Folclorul, asadar, este un organism viu, in perpetua schimbare, asa cum este si limba, de exemplu. Limba romana ce-o vorbim astazi este rezultatul schimbarilor sociale si politice de peste veacuri, al imprumuturilor din alte limbi si al presiunii vorbitorilor sai. Folclorul romanesc nu este, asadar, imuabil. Peste o suta de ani, un veritabil etnograf romana va studia videoclipuri cu Florin Salam salvate de pe YouTube cu cateva decade inainte si stocate in vreun institut de cercetare.

Vrei sa intelegi un popor? Studiaza-i muzica, literatura, emisiunile TV, arta. Daca o civilizatie extraterestra ar vrea sa stie cine suntem inainte sa ne contacteze, nu trebuie decat sa urmareasca programele de radio si televisiune pe care de zeci de ani le transmitem in spatiu. Tot asa si etnologii viitorului, ne vor cunoaste prin ce arta producem acum.

Ca nu va convine ce este Romania acum, e alta poveste. Dar a incerca sa schimbati directia in care a luat-o folclorul e o lupta cu morile de vant si arata o lipsa acuta de intelegere asupra a ce este de fapt folclorul. Luptati-va cu lipsa de educatie, cu aroganta, cu parvenitismul, cu ce vreti dumneavoastra, dar atacati problema la radacina, nu la rod.

Si nu mai deplangeti pierderea unor obiceiuri. Este un proces natural. Cate obiceiuri nu s-au pierdut irecuperabil in negura vremurilor? Macar in ziua de azi avem multe din ele pe pelicula, iar generatiile viitoare vor stii de ele. Ceea ce nu se poate spune despre nenumaratele obiceiuri pe care nu mai are nimeni de unde sa le ia.

Propun această afirmaţie ca PERLA RAŢIONALISTĂ A ANULUI PE FORUM CREŞTIN ORTODOX.
Ce uimiţi vor fi cercetătorii culturii de peste vreo cinci mii de ani când vor găsi această perlă magnifică salvată pe vreun ciob de memorie, cumva...

Dragă Horaţiu,
ai scris o postare bună, după gustul meu, adică ai expus onest, sistematic, argumentat şi cu ton optimist poziţia personală despre folclor şi dinamica artei româneşti în condiţiile societăţii de azi. Felicitări pentru aceasta, toată stima!

Totuşi, să trânteşti asemena bazaconie, în plină compoziţie lăudabilă... cum oare se poate întâmpla?
Pentru a brodi o definiţie cât de cât acceptabilă a artei, aşadar deloc străină faţă de fiinţa ei, îţi sugerez prieteneşte să renunţi pentru început la dicţionar.
Avem în România o mulţime de oameni de cultură care s-au întrecut în studiul şi practicarea artei, definind-o uneori, frontal sau prin cercuri concentrice de sugestii şi limpeziri semantice.
Poţi răsfoi, aşadar, pe (zic şi eu la întâmplare, din memorie):
Titu Maiorescu, Tudor Vianu, Simion Bărnuţiu, Barbu Fundoianu, Lucian Blaga, Liviu Rusu, Gherea, Arghezi, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Nicolae Labiş, Marin Preda, Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, Grigore Leşe şi mulţi, mulţi alţii.

Cât despre fenomenul Kitsch, căruia tu îi găseşti se pare justificarea (ai mai făcut asta, în multe rânduri, confundînd se pare dinamica stenică a culturii cu dinamica patologică a tulburărilor ei), iarăşi te rog să cauţi prin Lucian Blaga, primul în istoria culturii care a abordat fenomenul (înaintea, chiar, a părintelui conceptului de Kitch - Abraham Moles).

Mă bucur că am prilejul să atrag atenţia că arta românească damblageşte de pe urma Kitsch-ului, sau mai bine zis damblageşte sub forma acestei maladii, dintr-un motiv mult mai profund decât multiplicarea decibelilor în boxele maneliştilor de pretutindeni.

În "Trilogia valorilor", prin legea "nontransponibilităţii" filosoful nostru Lucian Blaga observa că "structurile obiective ale esteticului natural nu pot fi transpuse întocmai în artă fără de a-şi pierde aici calitatea lor iniţială, şi nici invers: structurile obiective ale esteticului artistic nu pot fi transpuse aidoma în natură, fără a-şi pierde aici calitatea iniţială".
Avem aici prima explicaţie oferită de un gânditor european, o explicaţie teoretică originală, pentru Kitsch, conferându-i statut de concept în aria meditaţiei filosofice şi mai ales în aria esteticii. Numite de filosof "para-estetice" (Ťpara-kalieť), aceste fenomene constituie tentative de "despecificizare" a unui anume "sine esenţial", punând în loc de ceva străin, altceva nespecific . Blaga surprinde astfel o inadecvare la estetic a unora dintre (sub)producţiile artistice….
Subliniind autonomia frumosului artistic, Blaga a dezavuat încercările de "autonomism" sau "estetism" ale unor teoreticieni, văzând în acestea excese deviante.
În imediata vecinătate, autorul se referă şi la ortodoxismul promovat de Nichifor Crainic la "Gândirea", pe motivul că acesta ar constitui unul din pilonii spiritualităţii şi specificităţii noastre (Frumosul sofianic şi caracterul său restrictiv).

În ce mă priveşte, eu definesc arta foarte simplu: sensibilitate (simţuri şi simţăminte) / frumos condusă / de un prieten al Adevărului (artistul).

Pentru această postare, în special, precum şi pentru toate de pe acest topic, permiteţi-mi o plecăciune, sărutul mâinii cu recunoştinţă şi, dacă nu-i prea mult, o îmbrăţişare frăţească.
Dumnezeu să vă ocrotească şi să vă dea puterea să mai aduceţi la cunoştinţa noastră şi alte pagini ca acestea.
Fiţi binecuvântată, soră în Hristos Domnul!

Teza asa-numitelor dovezi scripturistice ale formarii poporului roman sunt sublime dar lipsesc cu desavarsire iar Paraschiva continua seria de mistificari crancene,pe stil ,,dacii i-au invins pe romani"culminand mai nou cu aberatia originii ,,daco-romane"a lui Constantin,o aberatie istorica greu de digerat de orice individ care a studiat un minim de informatie.Iar aberatia finala cu ,,Romania"ca denumire pt Imperiul Bizantin,cu tinta de identificare pt tara noastra actuala,este din podul logicii.Mai avem putin sa spunem Decebalus per Scorilo per Constantin.

Ioane sincer sunt uimit cum poti aproba asemenea aberatii,la fata asta nu am pretentii la cat nationalism mistificat respira,in trecut vroia gloante pt tradatori,pe vechea denumire de Laura,acum si-a mai cosmetizat putin abordarea.Sincer cu ce va incalzesc asemnea minciuni?Ne este jena de realitate si ne pansam orgoliul ranit cu povesti?Ne este frica sa ne infruntam istoria cum a fost,avem ambitia de provinciali care vor sa para cu origini nobile la oras? Vrem sa fim mai cu mot la periferia asta?Si daca totusi suntem un popor normal,cu bune si rele,cu eroi si tradatori,cu lasitati si fapte de vitejie,ca atatea alte popoare,cu partea lui unica dar si cu lucrurile lui comune.Nationalism si dragoste de tara nu inseamna rescrierea istoriei pt zanateci care nu pot dormi noapte de frustrari istorice,inseamna acceptarea cu realism a ceea ce suntem.Altfel ne vom minti mereu,crezandu-ne altceva decat suntem,negasind niciodata sursa bolilor noastre pt a ne lecui ci doar ne drogam cu mituri pe sistem cantec de sirena.Rezultatul unei asemnea mentalitatii falimentare ne duce exact unde suntem azi,un popor dezaxat si nesigur,osciland intre iluzii si realitati,timizi si imbatati cu povesti dar regele este gol.De ce nu avem curaj unei operatii chirurgicale dure cu istoria noastra,sa stam in fata cu imaginea noastra reala,fara frica si carje false de sustinere,curajosi si determinati,invatand din greseli si nu ascunzandu-le sub pres.

Stiti ceva?Daca chiar am avea curaj atunci ar trebui sa ne iubim istoria cum a fost,sa nu o schimbam cum ne convine ci sa o purtam in suflet cu bune si rele ca a noastra,cum suntem si noi,niciodata perfecti dar cu frumusetea noastra.De de avem nevoie de false propagande precum acestea?Parem niste frustrati mereu dorinci sa para altceva.De ce sa ne acceptam pe noi si pe stramosii nostrii in lumina realitatii,o dovezilor istorice si ratiunii,daca nu au fist atat de speciali pe cat am vrea noi ar insemna ca merita mai putina dragoste?Parem ca vrem sa-i punem sus pe un soclu unde sa corespunda pretentiilor noastra,sa fie cum vrem noi,nu le dam dreptul sa greseasca sau sa fie mai putin decat am hotarat noi.Pai mai oameni buni atunci sa spunem ca istoria lumii incepe si se termina cu noi,nu suntem prea departe in ritmul asta,apoi punem lacat pe mustarie si plecam fericiti la balamucul istoriei.Nebuni dar fericiti.

N-aveti decat sa ma acuzati de superficialitate, insa eu nu iau apararea kitschului, deoarece el pentru mine nu exista. Am hotarat de mult ca:

- in foarte multe cazuri este foarte greu, daca nu imposibil, de delimitat kitschul de "arta veritabila", a carei apologie faceti. One man's trash is another man's treasure;
- in foarte multe cazuri eticheta de kitsch este pusa gresit, din alte considerente decat cele estetice;
- kitschul este, de fapt, arta; excesiva, vulgara, lipsita de substanta, dar arta;
- nu voi discredita niciun fel de arta pe considerente de popularitate si nu o voi discrimina pe baza efortului intelectual necesar pentru gratificare, pentru ca ar insemna sa ma sui intr-un turn de fildes si sa ma transform intr-o caricatura; de aceea pentru mine tot ce este produs prin incercarea de a transpune realitatea in concepte abstracte, intru stimularea mintii si a inimii, se numeste arta. Exista, asadar, doar arta pe care o apreciez si arta pe care nu o apreciez.

Dupa cum vedeti, am completat definitia cu ce lipsea. Am gresit in mesajul precedent omitand acea ultima parte, cu rezultate intr-adevar comice. Acum poate ca n-o sa ma credeti ca a fost o simpla - dar foarte importanta - omisiune, caz in care accept judecata oricui a citit mesajul si a inteles ca am dat grav cu oistea-n gard.

Arta si cultura romaneasca nu damblageste, ci evolueaza. Se transforma in altceva. Este alegerea dumneavoastra sa credeti ca se damblageste. Si americanii credeau candva ca jazzul e un gunoi, o pesta care roade la establishmentul artistic al vremii. Arta este, daca-mi permiteti, un animal ce se hraneste cu de toate, inclusiv cu propriile dejectii, pe care uneori le recicleaza in minunate reusite ale spiritului uman. Ceea ce dumneavoastra credeti ca e patologic, e de fapt stenic, intocmai cum genomul uman contine secvente ADN de la diversi virusi care ne-au atacat specia in trecut, dar pe care i-am invins inglobandu-i si capatand imunitate.

Eu nu vad kitsch, nici maladii culturale, ci doar piese de LEGO pe care le folosim, le imprumutam constant unii de la altii, din care construim si daramam intr-un continuu proces brownian de creatie. Restul e opinie.

Subscriu. Iubirea adevărată trebuie să fie realistă, să-l poți iubi pe celălalt exact așa cum este, asumându-i toate defectele, inerente, de altfel, devenirii fiecăruia. Dumnezeu ne-a iubit (și continuă să o facă) exact așa cum ne arată istoria și prezentul că suntem.

Sunt de acord.

Istoria este istorie, prezentul este altceva...Nu putem trai intr-o lume a trecutului, sa ne raportam frecvent la trecut (fara a fi "rupti de realitate") , oricat de frumos ar fi el.
Respectul se castiga nu se impune (cu disertatii, eseuri, expuneri, etc.). Nu suportam criticile? Nici nu e de mirare la ce orgolii avem.
Mai bine nu imi spun parerea despre nivelul de inteligenta al romanilor...nu cumva sa fiu catalogata rasista...nu ma refer la IQ...ma refer la ansambulul de cutume care degenereaza din zi in zi (la puterea Celui Rau care creste asupra unor oameni)...

Putina destindere...
 

De la Times New Roman citire:

Ipoteză şocantă a unui controversat istoric de 6 ani: “Românii se trag din ştrumfi”

Scris de Vasile | Marţi, 16 Iulie 2013 12:26 Trimite unui prieten:http://www.timesnewroman.ro/template...mailButton.png Trimite pe yahoo messenger:http://www.timesnewroman.ro/template...yahoo_icon.gif |



http://www.timesnewroman.ro/images/s...papastrumf.jpgÎn totală contradicţie cu teoriile emise de istorici precum Neagu Djuvara, o ipoteză fascinantă privind originea poporului român a fost lansată recent de un cercetător aflat tocmai la celălalt capăt al vieţii! Potrivit tânărului Robert Acrişor, proaspăt absolvent al unei grădiniţe prestigioase, românii s-ar trage nu din daci şi romani, nici din pecenegi sau cumani, ci chiar din ştrumfi.

“Unora li s-ar putea părea deplasată această teorie”, a declarat educatoarea savantului, care i-a şi coordonat lucrarea. “Însă dovezile în favoarea ei sunt covârşitoare. Priviţi această pagină a cărţii de colorat care îl înfăţişează pe Decebal. Alături, tânărul domn Acrişor l-a desenat - cu stângăcie, ce-i drept - pe Papa Ştrumf. Căciulile lor sunt absolut identice! Cât despre bărbi, cred că imaginea este foarte grăitoare. E clar că Papa Ştrumf, din miturile fondatoare ale ştrumfilor, e una şi aceeaşi persoană cu ultimul rege al Daciei.”

Mai mult decât atât, simpla vizionare a desenului animat cu ştrumfii, au arătat alţi cercetători din grupă, relevă forma circulară a satului ştrumfilor, foarte asemănătoare cu ansamblul de la Sarmizegetusa Regia. "Abia aştept să învăţ să scriu, ca să-mi pun ipoteza pe hârtie", a adăugat istoricul.

http://www.timesnewroman.ro/life-dea...ag-din-strumfi



Pe de alta parte, pe internet mai circula un raspuns la scrisoarea fetei din Anglia. Nu stiu ce sa faci, daca sa razi sau sa plangi:



"După “Scrisoarea unui student român în străinătate”, o nouă epistolă pasionantă face furori pe întreg Internetul! Descris de cititori ca fiind de o sensibilitate ieşită din comun, dar puternic ancorat în realitate, răvaşul intitulat “Scrisoarea unui student român în România” se rezumă la trei cuvinte tăioase şi disperate: “Mai trimiteţi zacuscă”.

Mii de studenţi căminişti, aflaţi în aceeaşi situaţie dramatică, au propagat scrisoarea pe site-urile de socializare. “Nu mă interesează ce scrie pipiţa aia din Londra.”, spune unul dintre aceştia. “În schimb, noua scrisoare reflectă atât de bine ceea ce simţim noi, studenţii români din România, în fiecare zi. E ca un bocet ancestral, ca ţipătul expresionist din tablourile lui Munch. Zacusca nu înseamnă neapărat zacuscă. E un simbol. Poate semnifica şi o oală cu sarmale, nişte murături sau măcar un şirag de covrigi.”

“Aş prefera şi eu să stau pe banii părinţilor în Occidentul care l-a ucis pe dumnezeu”, comentează autorul scrisorii, care a preferat să rămână anonim, de frică că cineva i-ar fura puţina zacuscă pe care o mai deţine. “Dar n-am încotro şi studiez aici, în Orientul care tocmai mi-a ucis bursa.”

http://www.timesnewroman.ro/politic/...miteti-zacusca

Totuşi articolul părintelui Aldea nici nu este îndreptat înspre promovarea unei istorii mincinoase, ci împotriva valurilor de rasism anti-românesc, atât la nivel cultural, spiritual şi chiar biologic revărsate în ultimele sute de ani asupra românilor. Despre faptul că şi felul cum se încearcă (şi se şi reuşeşte într-o oarecare măsură) de către propagandiştii anti-românismului, care au pus mâna pe frâiele puterii şi calcă în picioare această ţară şi acest popor, că noi nu trebuie să ne continuăm o linie a noastră, una autentică românească, altoită pe viţa creştină, ci că suntem şi trebuie să fim un "stupid people", un popor de fraieri manevraţi de alţii în interesele lor anti-româneşti. Faptul că părintele Aldea ar avea anumite interpretări exagerate ale istoriei românilor nu anulează problema fundamentală a anti-românismului, de aceea pledoaria Pelerinului nu se susţine. Articolul vorbeşte deci despre profanarea sistematică a valorilor autentice româneşti, despre tentativele sistematice de a ni se şterge urmele în istorie, precum şi de a fi noi românii şterşi din istorie, şi asta cu direcţionarea evidentă dată de factorii politici străini de poporul român.

Mărturisesc că n-am citit tot, iar răspunsul meu n-are legătură nici cu ce a postat Parascheva, nici cu răspunsul lui Cezar, ci doar cu fraza citată din mesajul Pelerinului. Aș fi putut, la fel de (sau mai) bine, să mă abțin.

Decebal exagerarile se numesc mistificari si cand construiesti o casa pe nisipul acesta,chiar manat de intentii aparent bune,te duci direct la dracu-n brate.Esti la un pas,desi ai o inteligenta peste medie,sa faci aceiasi eroare de intelegere ca si evreii,daca ti-as spune cat de bine semeni cu unii dintre ei prin ceea ce sustii,in alta forma,nu m-ai crede.Am auzit la ei exact acelasi discurs,cu subiect si predicat,in alta forma.Nu sunt romanii cei mai napastuti din istorie si nici nu s-a coalizat tot universul contra lor,oricat ne place sa ne credem miezul problemei.Sunt unii care vor sa le faca rau?Sigur ca da dar nu numai noua,nu suntem atat de importanti pe cat ne place sa credem.

Horaţiu, aş vrea să (mai) evaluez problema artei în termenii şi de pe poziţia ta, dar nu pot. Sunt contrazis zilnic, în toate domeniile artistice la care am acces, de desfiinţarea artei româneşti.
Singurele care mai rezistă sunt obiceiurile populare cu haloul lor artistic, probabil prea vechi şi prea autonome acolo, în inima românului, ca să mai poată fi mistificate şi "înnoite".
Eu sunt adeptul coexistenţei valorilor perene cu inovaţiile periodice, care îşi fac veacul şi pier. Ceea ce se întâmplă, însă, la noi este că valorile tradiţionale sunt tot mai mult marginalizate şi defăimate, batjocorite şi luate în răspăr de aşazişii artişti moderni. Aceştia, de fapt, sunt aşa cum bine a zis un prieten regizor (bătrân profesor de regie teatru, căruia îi datorăm nume mari din teatrul şi chiar cinematografia noastră): "generaţii spontanee; fără trecut şi fără viitor".

Arta românească de azi, asta de credem noi că ţine pasul cu istoria, e produsul unor oameni care îşi închipuie că dacă amestecă:
- una spoială de cultură
- marijuana, vodka şi gagici
- ifose şi aere de vedetă
gata, a ieşit tabloul şi muzichia. Şi bănuţul, desigur, mult bănuţ, cât mai mult, nesimţit de mult.

În contrast, artistul român (de nivel european şi chiar de geniu) avea rădăcini puternice în istoria culturii ţării sale şi a lumii, meşteşugise ani buni pe lângă unul sau mai mulţi maeştri, era modest şi pus pe muncă, avea un ţel mai înalt decât propria lui căpătuială şi, nu în ultimul rând, era un bun creştin.

Eu cred că degradarea socială generală a României, pe care doar nenăscuţii şi morţii o mai pun la îndoială, nu avea cum să lase arta autohtonă neatinsă.
Arta românească devine tot mai superficială, histrionică şi minoră.
Cum e turcul şi pistolul.

..........:)
Pelerinule, ai dreptate, sunt un tip naiv, uşor de sedus.
Dar ştii care-i poanta? Am totală încredere în proverbul "minciuna are picioare scurte", ceea ce înseamnă că, după ce am avut încredere deplină într-un om, pe care l-am creditat cu toată omenia posibilă, iar acesta m-a înşelat: sunt crunt de dur în revanşă. Mila o las pe mai târziu (şi nu o uit niciodată, că nu pot).
Deocamdată sunt cu adevărat dornic să aprofundez textele oferite de Parascheva (voi cerceta niţel pe firul celor avansate), texte care sună foarte frumos şi în acord cu dragostea mea pentru poporul şi ţara mea.

Cât despre propaganda mincinoasă, ştii bine poziţia mea: o detest.

Uite Ioane,ca sa nu bat campii si sa fiu cat de corect pot eu iti las o opinie cu privire la ideea unui Constantin ,,daco-roman".Tu verifici tot ce crezi de cuviinta si nu am nici o problema sa nu am eu dreptate,ce bine ar fi.O sa updatez postarea aceasta.

Constantin se naste in orasul Naissus,la 100 de mile sud de Dunare,in provincia romana numita Moesia Superior.Orasul nasterii sale este astazi orasul Nis(Serbia).Dupa ce Imperiul Roman pierde provinciile de la nord de Dunare,reorganizeaza partea vestica a Moesiei dpdv militar,ca provincie romana de frontiera numita Dacia Ripensis.Aflata pe ruta unui important drum militar,la confluenta raurilor Nisava si Morava,afluenti ai Dunarii,Naissus s-a aflat intr-o pozitie strategica a provinciilor europene rasaritene a Imperiului Roman.Origo 2:2 ,,Constantinus natus..in oppido Naisso"a dat viitorului imparat locul de nastere.Tatal lui Constantin a fost un tanar numit Flavius Constantinus,nascut in regiunea rasariteana a centurii imperiale de provincii situate la sud de Dunarea Centrala,numiite Illyricum.Despre aceasta locatie Aurelius Victor,in ,,De Caesaribus" spunea ca:,,Illyricum era tinutul de origine a acestor barbati si cu toate ca nu erau prea invatati erau atat de preocupati de problemele tarii si de viata militara incat puteau fi considerati cei mai buni barbati ai statului".Illyricum,la sfarsitul veacului al-III-lea asigura Romei un numar de soldati excelenti dar si comandanti.La acel moment guvernarea imperiului nu mai era apanajul exclusiv al aristocratiei,barbati chiar modesti ca origine putand avansa prin pricepere militara si administrativa.Pentru Constantinus exact asta a fost sansa,el era deja membru in protectores,unitatea pt pregatirea ofiterilor si a serviciului de paza a imparatului in timpul campaniei victorioase a lui Aurelian pt recucerirea teritoriilor din Siria de est(271-273).La scurt timp devine ofiter cu rangul de tribunus in armata romana si in zece ani,ascensiune exceptionala,urca pana la pozitia de praeses,guvernator al Dalmatiei in zona vestica a provinciei Illyricum.

Mama lui Constantin era o tanara frumoasa pe nume Elena.S-a nascut intr-o familie de origine umila la Drepanum,in nordul Bithyniei-Yalova din Turcia de azi.Era stabularia,adica hangita,intr-unul din hanurile presarate de-a lungul drumului romane din provinciile de est,unde,cel mai probabil,a intalnit-o Constantinus la inceputul carierei lui militare(cca 268-272).Socrates,istoricul Bisericii de la jumatatea sec V,Hist.Eccl 1.17 si Philostorgios Hist.Eccl II.12 mentioneaza legatura dintre Elena si localitatea Drepanum,pe care mai tarziu Constantin a numit-o Helenopolis in cinstea ei.Procopius,istoricul bizantin din sec VI,De Aedificiis V.2 mentioneaza ca Elena a fost o stabularia.Origo 2.2 si Zos.Hist.Nova II.8 vorbesc de conditia ei sociala modesta iar primul o numeste ,,vilissima"(foarte umila).Surse demne de incredere o numesc o numesc uxor sau conixus,,sotia"lui Constantinus.Casatoria s-a produs inainte de promovarea lui ca tribun si schimbarea semnificativa a statutului social.Cred ca a fost o casatorie din dragoste.

La 20 de ani dupa nasterea fiului lor Constantinus este ales Caesar,imparat de rang secund in Apus.O abandoneaza pe sotia lui de origine modesta si o accepta drept sotie pe fiica lui Augustus,o sotie mai potrivita cu noul sau statut social.S-a pus problema daca cei doi au divortat sau a fost doar un abandon trecut in umbra si sub tacere.In orice caz acest compromis al tatalui,fara de care nu ar fi putut avansa,va fi sansa,paradoxal,a fiului sau.Timp de 12 ani Constantinus desi departe de fiul sau face toate demersurile ca acesta sa fie educat pt o pozitie imperiala iar apoi il aduce aproape de el pt a-l pregati pt succesiunea la tron.Elena ramine retrasa multi ani dar mereu alaturi de fiul ei si dedicata lui,iar cand acesta devine imparat o aduce inapoi in viata publica,act normal de reparatie morala,si o ridica in final la rangul de Augusta.Exista putine informatii despre casnicia parintilor lui Constantin,tatal era,se pare,un om curajos,cu talent administrativ si o fire blajina.Elena era o femeie cu multa demnitate,pioasa si multa pasiune emotionala,care a rezistat unei drame in viata personala prin dedicare pt fiul ei care,din fericire,a mostenit tot ce au avut mai bun cei doi.Parintii lui Constantin au crescut in prima parte a perioadei de 50 de ani (aprox 235-285)care a fost descrisa de autorii antici ca o perioada de criza majora,in care Imperiul Roman parea sa se prabuseasca datorita convulsiilor politice,invaziilor externe,declinului economic si dezbinarii culturale.

Am folosit,punctual pt acest subiect,drept sursa principala un studiu al lui Charles Matson Odahl.

Totuşi articolul părintelui Aldea nici nu este îndreptat înspre promovarea unei istorii mincinoase, ci împotriva valurilor de rasism anti-românesc, atât la nivel cultural, spiritual şi chiar biologic revărsate în ultimele sute de ani asupra românilor. Despre faptul că şi felul cum se încearcă (şi se şi reuşeşte într-o oarecare măsură) de către propagandiştii anti-românismului, care au pus mâna pe frâiele puterii şi calcă în picioare această ţară şi acest popor, că noi nu trebuie să ne continuăm o linie a noastră, una autentică românească, altoită pe viţa creştină, ci că suntem şi trebuie să fim un "stupid people", un popor de fraieri manevraţi de alţii în interesele lor anti-româneşti. Faptul că părintele Aldea ar avea anumite interpretări exagerate ale istoriei românilor nu anulează problema fundamentală a anti-românismului, de aceea pledoaria Pelerinului nu se susţine. Articolul vorbeşte deci despre profanarea sistematică a valorilor autentice româneşti, despre tentativele sistematice de a ni se şterge urmele în istorie, precum şi de a fi noi românii şterşi din istorie, şi asta cu direcţionarea evidentă dată de factorii politici străini de poporul român.

Mulţumesc frumos, frate Pelerin!
Cam aşa cunoşteam şi eu. Mai cercetez, totuşi, pentru liniştea mea...:)

În rest, sunt de acord cu accentul pe care l-a pus Decebal în ultima postare, nu fie cu supărare...
Ca unul care, printre altele, am încasat vuietul gloanţelor pe la urechi şi la tot pasul pe caldarâmul unde călcam, în decembrie 89, sper că îmi îngădui oarecare aplecare către ţara şi oamenii pe care i-am reprezentat în tinereţile mele şi de care îmi pasă şi acum.

Exact aici salasuieste diferenta majora de opinie dintre noi doi. Eu consider ca niciun obicei, idee sau credinta nu trebuie pusa la adapost de critica sau chiar batjocura. Numai printr-o libertate totala a exprimarii putem progresa ca societate. Un darwinism al ideilor. Cele mai solide ies intarite din procesul asta, iar daca unele se impiedica si-si rup picioarele pe drum nu-i nici o paguba, inseamna ca nu meritau sa treaca de linia de sosire, oricum.

Pelerinule, eu sunt de acord cu tine, in principiu, dar nu e bine sa aruncam cu pietre in Parascheva, care sunt sigura ca e o tanara inimoasa, cu intentii bune, dar care s-a lasat inselata de mistificarile astea care circula pe net. Nici istoricii nostri nu fac nimic ca sa stopeze flagelul asta al tracomaniei in care cad prada si persoane cultivate. Boia are niste carti despre identitatea nationala, dar e putin citit. Oricum, aceasta ideologizare nationalista a crestinismului mi se pare extrem de nociva.

In felul acesta cadem doar dintr-o extrema in cealalta, cartile lui Boia sunt mult mai nocive decat cele care exagereaza rolul dacilor in istorie. Dimpotriva, niciun roman probabil n-ar trebui sa citeasca productiile lui Boia, care a scris niste neadevaruri doar ca sa iasa in evidenta si sa fie admirat. Prima data am auzit de scrierile lui pe forumul catolic, il aduceau in discutie unii catolici ca sa arate cat de jos sunt romanii. Nu doar ca pune accent pe lucruile negative din istoria noastra, dar o si falsifica. Cred ca multi romani au nevoie de o infuzie de patriotism, nu se discuta aici ca sunt printre putinii care nu-si iubesc si respecta tara?
O simpla cautare pe net gaseste in marea majoritate articole negative despre cartea lui Boia.
Aici este o carte scrisa de un specialist, care critica toata cartea lui Boia. In articolul acesta se gaseste si trimiterea la acea carte: http://www.george-damian.ro/cazul-lu...ului-2727.html
Citez din articol: "Altă chestiune suspectă: dintre lăudători sunt foarte puţini istorici serioşi, majoritatea sunt neo-propagandişti sau jurnalişti. La fel şi denigratorii violenţi, au o minimă pregătire care să le permită să se pronunţe asupra cărţii lui Lucian Boia.
În tot acest cor lipsit de sens a trecut (aproape) neobservată cartea profesorului Ioan-Aurel Pop „Istoria, adevărul şi miturile”, apărută într-o singură ediţie la Editura Enciclopedică în anul 2002. Ioan-Aurel Pop aplică o critică necruţătoare aproape fiecărui rând din cartea lui Lucian Boia. Citind volumul profesorului Pop de multe ori nu mi-am putut stăpâni hohotele de râs: Lucian Boia este demascat ca un autor inconsecvent şi paradoxal în chiar cadrul raţionamentului său. În plus, profesorul Pop aduce în discuţie un aspect extrem de interesant: în 1976 Lucian Boia a scris un amplu articol în care afirmă exact opusul celor spuse în cartea „Istorie şi mit în conştiinţa românească”! Apare astfel întrebarea când a spus ceea ce credea cu adevărat Lucian Boia: în 1976 sau în 1997?
În sfârşit, cartea lui Lucian Boia a lansat în societatea românească o teză teribil de nocivă: „istoria românilor? nu există dom’le! am fost nişte pădureţi călcaţi pe cap de primii veniţi, n-au existat nici un fel de victorii, au fost toate inventate de comunişti!” Celor care au căzut în capcana acestei teze le recomand să citească volumul profesorului Ioan-Aurel Pop „Istoria, adevărul şi miturile” pentru a se lămuri asupra adevăratei valori a cărţii lui Lucian Boia „Istorie şi mit în conştiinţa românească”. "

Sa stii Glykys ca ideile au o viata a lor,un mecanism intern al transmiterii, nasterii si mortii lor,sau a renasterii intr-o forma grandioasa sau mutilata,ca un duh intunecat al unei stele stralucitoare demult moarte.Ele lumineaza si transforma,influenteaza si inspira,strabat secole dincolo de clipa cand drumul nostru prin aceasta lume se termina.Ele pot parea produsul unor circumstante sau a puterii vizionare a unui om unic,pot parea a veni din neantul istoriei si par a calatori undeva spre o destinatie necunoscuta noua.Ele schimba oameni si timpuri intr-un mod care adeseori ne pare greu de inteles si localizat,insa ele traiesc,au un fel de scanteie a vietii in ele,ne reprezinta si fac parte din noi.Plecand din sperantele si temerile noastre,din visele si eforturile cu care ne modelam viata sunt un fel de imagine in oglinda pe care o punem in mainile celor ce traiesc in timpurile noastre sperand ca ele sa ne supravietuiasca,sa continuie drumul dincolo de timp,dandu-ne curajul sa infruntam si noi aceea granita inevitabila.Ideile au insotit omul din zorii civilizatiei,de la primele intrebari si ne vor insoti pana la capat,unele bune,altele rele,unele aducatoare de binecuvantari si altele de nenorociri,la fel cum am evoluat si noi prin istorie.Ideile au o mare putere si influenta pt ca ele dau nastere cunoasterii iar cunoasterea elibereaza.Incercam sa le modelam,modificam,manipulam si de multe ori este greu de spus daca nu cumva ele ne conduc pe noi,eliberate de sursa care le-a generat.

Ideile influenteaza profund,ascund o mare forta in strafundurile lor si de multe ori,analizand o idee am sentimentul ca stau alaturi de un stramos din negura timpului,care imi zambeste si imi arata o silueta de undeva de viitor care ne face cu mana aratand spre micul punct de lumina al ideii care strabate timpul si istoria.Ideile ne leaga sau ne dezleaga,ne instraineaza sau ne unesc,dau viata sau ucid.Imaginatia este doar una dintre delicatele piese ale ceasornicului ideilor,un ceasornic al timpului in care limbile sunt idei.Constiinta este vointa transformata iar intuitia este intelect transformat si astfel mai privim la doua piese ale minunatului mecanism al unei idei si mai sunt si altele.Sunt oameni care prin profunzimea gandirii lor,al ideilor,ajung la radacinile spirituale ale omenirii si avand dezvoltata o constiinta a individualitatii inteleg interactiunea ideilor cu lumea dincolo de limitele noastre.Constiinta noastra este diferita de a inaintasilor nostrii,si ea,prin idei se proiecteaza cu o viteza ametitoare inainte in timp,legand totul.Este infricosatoare puterea unei idei asupra mintii omenesti care o primeste sau genereaza si asta arata ca ceva se intimpla mereu inainte sa existe ceva.Istoria gandirii omenesti arata ca ideile duc oamenii pana la actiuni la limitele granitelor stiute si chiar dincolo de ele,ele pot servi binele sau raul,undeva la raspantia celor doua cai din Didahia.Ideile noastre asteapta,dupa cum spunea Lucian Blaga,dupa ce le nastem sa mai si murim pentru ele si mereu m-am intrebat daca oamenii au mari idei sau ideile mari sunt cele care ii gasesc pe oameni.Forta ideii este uriasa pt ca ea poarta pruncul cunoasterii,o sa inteleaga candva asta si mai tanara ta prietena.Ideile nu vor disparea niciodata cat timp va exista un segment spatiu-timp numit istorie,sunt parte a sufletului omului si il vor insoti,in bine sau rau,pana la capat.Numai bine.

Cred că nu conştiinţa noastră e diferită, ci ideile care o traversează luminos, atunci când ea doarme sau moţăie somnolentă, sunt schimbătoare de la epocă la epocă.
În ultimă instanţă însă, atunci când văzduhul conştiinţei primeşte străpungerea Duhului, omul se regăseşte pe sine în tării, acelaşi ca în timpurile imemoriale. Tocmai de aceea este şi posibil să ne întrezărim unii pe alţii, peste epoci, în ciuda unor diferenţe care mai de care. Vibrăm şi azi la povestea lui Ulise, la Tristan şi Isolda, la gustul dintâi al mărului, la căutarea primului om spre cer...
Cerul este acelaşi, văzduhurile conştiinţei sunt aceleaşi. Doar cometele diferă.
Şi vulcanii...:)

Si tot asa, Florin Salam nu e foarte diferit de rapsozii anonimi de acum o suta sau o mie de ani.

Ba este, pentru că Florin Salam stă pe alţi vulcani (noroioşi foc) şi priveşte spre alte comete...
Că el are un dispreţ tipic printre cei ca el pentru conştiinţa proprie, e altă mâncare de peşte.

Uite, dacă vrei să îţi analizezi singur afirmaţiile pe linia "progresului" artei, începe prin a-l compara pe Salam cu Bach.
Dacă găseşti criterii...:)

Catalin, eu iti recomand sa citesti tu insuti cartea lui Boia la care faci referire, vezi ca e pe scribd si o poti descarca daca uploadezi la schimb un document. Si apoi sa tragi niste concluzii. Altfel, facem ca la bac, citim o mie de pagini de comentarii mai mult sau mai putin pertinente, in loc sa citim cateva zeci de pagini de opera propriu-zisa si sa gandim cu capul nostru.

Pelerinule, ai scris o bucata tare frumoasa... Noi, crestinii, mereu cadem vrajiti in capcanele din lumea Ideilor, uitand de persoane si de Persoane.

Daca as avea timp as citi cartea lui Pop, e tot pe scribd, as citit astfel ambele carti deodata. Nu am cum sa citesc o carte eronata, doar ca sa imi pierd timpul, stiu citate din ea si recenziile, e mai mult decat suficient timp pierdut.

N-am citit postarile care dau titlul topicului, dar daca tot se discuta despre originea poporului roman o sa scriu ceva despre asta.
Se pare ca studiile genetice arata ca la baza suntem de fapt tot daci, cu putina influenta slava si extrem de putina latina. E firesc ca nu aveam cu sa fim daco-latini, dupa o atat de scurta dominatie romana. La retragerea romanilor s-au retras si familiile si copiii lor, doar nu si-au lasat nevestele si copiii in Dacia. La fel cum francezii sunt tot galii din trecut, cu putine influente ale francilor (un trib germanic), dar la ei francii au ramas in Galia.

Care studii genetice, Catalin? Vrem linkuri.
Eu stiu ca s-au gasit extrem de putine morminte de daci in Romania. De unde au luat ADN-ul de dac?!
De aia ne merge noua, crestinilor, numele de creduli si nestiutori, pentru ca sfera noastra de lecturi se margineste la net. Poate iti faci, totusi, timp sa citesti ambele carti, daca ai acest interes.

Slava Domnului ca nu e prea citit! Boia scrie ca un strain de Romania, despre romani, pe care ii ponegreste cat poate, pentru straini. Doar la urechile acestora scrisul lui Boia este muzica! Dealtfel, Boia a publicat mai mult in Franta, din cate am citit, dar (din pacate) cartile lui apar acum si in Romania. Mi-am cumparat si eu doua dintre ele si le-am citit cu ochii iesiti din orbite... daca intelegeti ce vreau sa spun. Un denigrator!
Macar din punct de vedere istoric daca ar avea dreptate... dar nu are.

Patriotism
 

N-am citit chiar tot de pe topic, dar mi-a placut intentia de a trage un semnal de alarma impotriva manipularii anti-romanesti. Sunt inca tanar, insa recent mi-a tras constiinta un semnal de alarma: cine sunt? m-am nascut accidental aici? oare nu ma privesc multi dintre stramosii mei din Ceruri? nu sunt dator oare in primul rand sa pun talantul daruit de Dumnezeu in slujba neamului meu?

Uneori in serile melancolice cand ma plimb prin locurile unde am copilarit si care m-au privit cum am crescut, simt un sentiment foarte subtil si profund. Simt un legamant fata de tot ce ma inconjoara, simt cum tot decorul se intrupeaza intr-un spirit matern care ma priveste duios. E un sentiment abstract, intradevar, poate nu am gasit cele mai potrivite cuvinte pentru a-l exprima.

Am realizat ca imi iubesc tara, o dragoste care cred ca e sadita in noi de la nastere, ca o revelatie naturala. Si intradevar, neamul romanesc e prins intr-o tragedie continua. Doar Dumnezeu stie de ce ne-a purtat in atata zbucium istoric si am fost mereu smeriti de soarta.

Ca sa imi dau cu parerea despre starea actuala a Romaniei, consider ca prima necesitate a oricarui popor o reprezinta arta si educatia. Educatie, pentru a ne cunoaste istoria si arta pentru a mentine vie legatura dintre cei ce au fost, cei ce sunt si cei ce vor fi.

Ca o ultima mentiune, am observat ca s-au dat mai multe definitii pentru arta. Eu as rezuma asa: arta este intruparea rationala a frumosului, iar frumosul genereaza fericire.

Toate cele bune!

P.S: Mi se pare derizoriu sa ai pretentii la sentimente patriotice daca esti stabilit in alta tara. Nu poti vorbi despre jugul pe care ai refuzat sa il porti (voluntar sau involuntar).

Mai bine citim Nicolae Iorga, Pr.Prof.Dumitru Staniloaie. Daca nici ei nu stiu ce zic, apai...