Pacat impotriva fidelitatii, adulterul este caderea din harul casatoriei. Iubirea dintre sot si sotie are originea in iubirea divina, ea insasi fiind o participare la iubirea lui Dumnezeu fata de lume. Prin iubire sotii sunt in comuniune spirituala cu Dumnezeu. Din punct de vedere spiritual si tainic, adulterul este un fenomen abominabil, o tradare si o apostazie, un rau care incepe in lumea spirituala si tot aici se consuma. Infidelitatea este atragerea vointei unui sot spre neant, o tagaduire a fiintei, a creatiei lui Dumnezeu, o negatie in care este cuprinsa impotrivirea fata de har, caruia vointa razvratirii i se opune cu indaratnicie. Gravitatea acestui pacat nu apare in constiinta sotului tradator in toata amploarea si profunzimea lui, decat atunci cand este privit din perspectiva efectelor sale ultime, in eternitate. Astăzi, într-o lume secularizată, ideea unei căsătorii ca o comunitate pentru toată viaţa între un bărbat şi o femeie apare din ce în ce mai îndepărtată în conştiinţa credincioşilor Bisericii, şi asta se-ntâmplă pentru că am pierdut perspectiva vieţii veşnice. Suntem atraşi şi fascinaţi doar de ce se întâmplă acum şi sub ochii noştri. Căutăm, inventăm şi ne dorim tot felul de lucruri care presupunem că ne vor face mai fericiţi. Această continuă fugă după plăceri şi slavă lumească pare mai interesantă decât slava lui Dumnezeu, decât împărăţia cerurilor, decât lupta pentru dobândirea Duhului Sfânt în familie alături de cei dragi. Ne-am pierdut încrederea în Dumnezeu şi poruncile Lui nu mai înseamnă mare lucru pentru noi:„Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu.” (Evrei 13, 4) “Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 6, 9-10) De ce a ajuns adulterul o modă printre români? De ce bărbaţii îşi înşeală aşa de mult soţiile? 1.Pentru că s-au depărtat de Dumnezeu şi nu mai simt nici cele mai grosolane mustrări ale conştiinţei. 2.Pentru că nu mai cred în valorile familiei şi în sfinţenia acestei instituţii dumnezeieşti. 3.Pentru că familia nu mai e la modă cum era odată, ci acum sunt cariera şi realizările pe plan profesional. 4.Pentru că femeia a ajuns să se dezbrace oriunde şi pentru orice, fiind considerată de bărbaţi nimic mai mult decât o bucată de carne, capabilă să ofere plăcere sexuală. 5.Sexualitatea promovată în exces a dezumanizat femeia, spulberându-i taina, frumuseţea sufletului şi personalitatea ei. De vină sunt atât pofta bărbaţilor cât şi dorinţa de afişare în exces a femeii. 6.Pentru că Biserica prin creştinii şi slujitorii ei a dezamăgit în mod constant de atâtea ori şi prin atâtea exemple, înfăţişate ostentativ în mass-media. Din acest motiv oamenii zic simplu: „dacă ei cred în Dumnezeu şi fac ceea ce fac, eu doar nu omor pe nimeni, ies şi o cu o fată frumoasă-n oraş, că doar ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place”. 7.Pentru că au ajuns să aibă mulţi bani pe mână iar fetele îi ademenesc şi îi ispitesc chiar dacă ştiu că sunt căsătoriţi. 8.A fi bogat a ajuns a fi echivalent cu a-ţi înşela soţia... De ce oare? Pentru că banii au desacralizat totul în mintea celui care-i deţine. Da, şi femeile au început să-şi înşele bărbaţii mai des. Care ar fi motivele? 1.Femeile, în dorinţa lor de a scăpa de sub autoritatea bărbaţilor, prin adulter îşi exprimă libertatea şi independenţa lor. 2.Foarte multe femei au început să aprecieze ceea ce deţine bărbatul decât ceea ce este el, şi din acest motiv îşi doresc parteneri cu bani, care să le ofere tot ce-şi doresc, chiar dacă asta însemnă să-şi părăsească valorile morale. 3.Depărtarea de Dumnezeu şi de Biserică le-a făcut să uite că o femeie este împlinintă în mod desăvârşit doar ca mamă şi soţie, nu ca director sau foto-model. Dumnezeu este printre noi şi are grijă să ne pedepsească şi să ne îndrepte, altfel păcatul ar ajunge a doua noastră natură. Aşa că dacă săvârşeşti adulter, aşteaptă-te şi la pedepse după măsura faptei tale. Ca şi creştin, nu poţi concepe aşa ceva, nu te poţi gândi să-ţi înşeli soţia, iar mâine familia să se destrame, copiii să stea pe stradă sau pe la neamuri... Pentru cel ce crede în Dumnezeu femeia îi este aşa cum îi este lui Hristos Biserica, mireasă aleasă, pentru care îţi dai viaţă iubind-o pâna la sfârşit.

Voteaza | Vizualizare Rezultate

Optiuni

Multe sunt chipurile deșarte și înșelătoare,nenumărați idolii înaintea cărora își pleacă genunchii oamenii în ziua de azi, dar este unul cumplit de rău și periculos.Este zeul cel mai nou inventat de lume.E patima fumatului, este un idol demonicesc, pentru că între toate vieţuitoarele pământului, omul e singurul care înghite şi scoate fum pe nas şi gură. Mulţi îşi pierd vremea cu idolul ţigară, slujindu-i dimineaţa şi peste zi, seara şi înainte şi după masă. Dacă îl întrebi pe un creştin : "Te.ai închinat dimineaţă? El spune: am fost grăbit. Dar aseară? Aseară m-am uitat la televizor şi am adormit, dar ţigara nu a uitat s-o fumeze." Când e vorba să-i dai slavă lui Dumnezeu, să îi mulţumeşti pentru tot ce ţi-a dat şi că te ţine în viaţă, tu slăveşti ţigara, căci din momentul când patima ajunge să-l conducă pe om atunci el uită de tot ce-i bun şi frumos pentru suflet. Atât fumatul, cât şi băuturile alcoolice aduc în casele celor ce practică aceste vicii: boală, sărăcie, scârbă şi mai mult de jumătate din câştigul cetăţeanului se cheltuieşte în zadar, fără nici un folos. Fumatul nu împiedică o persoană să fie mântuită şi nici nu cauzează pierderea mântuirii. Fumatul pasiv are un impact puternic asupra sănătăţii, provocând la adulţi grave boli cardiovasculare şi respiratorii, precum bolile coronariene şi cancerul la plămâni. Fumatul pasiv poate provoca moartea subită a bebeluşilor şi poate duce la o insuficienţă ponderală a fătului. Raportul arată că aproape 40% din copii sunt expuşi în mod regulat fumatului pasiv în familiile lor, în pofida efectelor nocive. Cel puţin 31% dintre cei care mor din cauza fumatului pasiv sunt copii.Există un exemplu foarte grăitor despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, manifestată într-un caz real, celebru la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Rusia. O mamă cu un copil aflat pe moarte s-a rugat foarte mult pentru vindecarea copilului ei, iar Dumnezeu s-a înduplecat de durerea ei şi i s-a arătat în vis, descoperindu-i viitorul pe care l-ar fi avut fiul ei dacă ar fi trăit. Mama îndurerată vedea ca într-un film imagini cu fiul ei care creştea, devenea adult, urma cariera militară, apoi participa la o revoltă socială şi în final murea spânzurat. Femeia a fost întrebată dacă în aceste condiţii mai vrea să trăiască fiul ei sau să moară atunci, copil. Ea a cerşit cu îndârjire viaţa lui. Şi i-a fost dată. Acel copil a trăit exact ceea ce văzuse mama lui în descoperirea dumnezeiască, inclusiv moartea prin spânzurare. Prin urmare, dacă ar fi murit de mic, Dumnezeu n-ar fi făcut o nedreptate cu el, ci l-ar fi luat în ceruri, căci era neprihănit. Întradevar fumatul spurca templu al Duhului care este trupul nostru, si parca si constiinta ne spune ca fumatul nu-l poate caracteriza pe un credincios, nu poate aprinde un credincios si baga in gura spurcaciunea care o aprind altii prin carciume unde este bucuria diavolului,Fiind preot așa aș explica odata ca fumatul ar fi un mare pacat pe care el il asemana cu pacatul suicidului, zicea preotul "fumatul este o sinucidere lenta, nu ne omoram deodata ci in timp ne omoram putin cate putin fumegand tigara si alterandu-ne madularele asfel ajungandu-se ca pan la urma din aceasta cauza sa murim"Pana la urma este clar ca lumina ca un crestin, care este pe calea induhovnicirii, care vrea sa se asemene cu Dumnezeu sa fie fiu de Dumnezeu, nu v-a fi mare prieten cu paharul, destul de complezenta, si nu va fumega ca un horn cu gura care ar trebui sa-l laudam pe Domnul.Toti parintii contemporani s-au pronuntat impotriva fumatului si cred intradevar ca este un pacat, o atentare asupra trupului care dupa cum spune Scriptura, nu sunt ale noastre ci ni s-au dat in dar.

Voteaza | Vizualizare Rezultate

Optiuni

Unii oameni aud de când se trezesc la viaţă mai mult înjurături şi sudalme decât vorbe cuminţi. Mai apoi, când cresc, le vine foarte greu să vorbească altfel decât au învăţat. Şi totuşi, e bine să ţinem cont de faptul că fiecare cuvânt este urmaşul unei intenţii şi premergătorul unei acţiuni. De aceea nu e bine să aruncăm cuvinte rele. E bine să ne obişnuim să spunem cuvinte bune şi frumoase. De ce? Pentru că aşa cum spunea cineva, dacă lucrezi cu miresme şi parfumuri, tu eşti primul care miroase frumos, iar dacă lucrezi cu gunoaie, tu eşti primul care pute. Ceea ce facem altora ne schimbă şi pe noi. E greu de scăpat de o obişnuinţă, dar nu e imposibil şi mai avem şi unele trucuri la care putem apela cu succes. Am aflat de cineva, şofer profesionist de Bucureşti, care înjura mereu. Mediul, meseria, toate l-au adus în starea în care, la câteva vorbe scăpa şi câte o înjurătură. Până când, fiind şi instructor la o şcoală de şoferi, a trebuit să o înveţe pe o femeie cum să ţină „colacul” în mână. Doar că de fiecare dată când înjura, femeia aceea lua mâna de pe volan. Speriat, şoferul a certat-o şi a întrebat-o de ce face aşa ceva. A spus femeia că ea nu rabdă înjurături şi dacă mai înjură, ia mâinile de pe volan. „Şi ce să spun? Nu vezi ce fac ăştia pe lângă care trecem?”, a întrebat-o. „Păi, spune «Doamne miluieşte»”, i-a sugerat ea. Au mai parcurs câţiva metri şi cineva le-a tăiat calea. Şoferul a scos capul pe geam şi i-a strigat cu năduf: „Să te miluiască Dumnezeu, băi!”. Au trecut anii şi lumea a început să-l cunoască drept şoferul care striga în trafic „Dumnezeu să te miluiască”, în loc să înjure. Nu e uşor să rupi o patimă, să dezrădăcinezi o obişnuinţă. E nevoie de multă stăpânire de sine, de multă voinţă. Uneori însă, cu puţină înţelepciune, reuşim să schimbăm doar puţin, ceea ce ne face rău, fără să fie nevoie să scoatem tot copacul din rădăcină. E ca şi când altoieşti un pom pădureţ cu o ramură dintr-unul roditor. Rădăcina rămâne aceeaşi, dar roada se face bună. E bine să învăţăm să ne folosim defectele în aşa fel încât să ne aducă roadă bună. E mult mai simplu şi mai eficient decât să încercăm să ne ştergem complet pentru a ne reinventa. Cine poate smulge din rădăcină ca să sădească la loc, să facă. Iar cel care nu poate, să nu deznădăjduiască, pentru că avem fiecare cale de ieşire, oricât de multe smârcuri am avea împrejur. O singura injuratura rostita in gand sau verbal, “arde” o multime de fapte bune pe care le-am facut in trecut. Astfel, intre suflet si Dumnezeu se asterne o perdea de foc, prin care nu mai putem vedea curatia si prea-plinul virtutilor. Furia ne cufunda cu repeziciune de iad. Cand auzim pe altii ca rostesc injuraturi, sunt mai multe feluri speciale in care ne putem raporta la aceste incidente. Toate exclud invinovatirea celor care injura. Daca invinovatim, vom fi invinovatiti - sa ne para rau pentru cei munciti de furie - sa luam asupra noastra, pedeapsa ce se cuvine lor: "Doamne pedepseste-ma pe mine pentru injuraturile lor. Iar lor, da-le duhul blandetii si cumpatarii". - sa vedem natura non-inerenta a injuraturii si suferintei

Voteaza | Vizualizare Rezultate

Optiuni

"O, Doamne, fă să sporească în noi simţământul prieteniei faţă de toate făpturile, fraţii noştri mai mici, cărora Tu le-ai dăruit acest pământ pentru a le sluji drept cămin în care să trăiască alături de noi. Fie ca noi să înţelegem că acestea nu trăiesc numai pentru noi, ci şi pentru ele şi pentru Tine, şi că se bucură de minunea vieţii la fel ca şi noi şi Îţi slujesc după puterea lor mai bine decât o facem noi după puterea noastră". Deoarece toate vieţuitoarele sunt zidirea lui Dumnezeu, ele sunt legate una de cealaltă şi de Dumnezeu, al Cărui Duh le menţine viaţa. Această energie, pătrunde în toate lucrurile. Totul a fost creat de Dumnezeu cu o natură, o putere, un scop şi o viaţă proprie; fiecare parte a zidirii are propria valoare intrinsecă, independentă de aprecierile umane. Animalele, care se conduc mai ales prin instinct, sunt mult mai consecvente firii lor decât oamenii. Fiecare specie este strâns legată de propria ei natură, binecuvântată de Dumnezeu. Toate vietăţile au un scop dumnezeiesc şi un progres duhovnicesc, pentru că Dumnezeu a creat toate lucrurile bune. Noi datorăm întregii creaţii slujire plină de devotament şi admiraţie. În Grădina Raiului, animalele puteau să exprime gânduri şi simţăminte. Toate vieţuitoarele erau în comuniune şi toate trăiau şi se mişcau în armonie şi în deplină înţelegere. Cât de mare este înţelepciunea pe care Dumnezeu a insuflat-o micilor creaturi ! Turturica îşi ascunde cuibul în foi de ceapă pentru a împiedica lupii să-i atace puii. Omul însă nu ştie să se apere de vicleşugurile diavolului. Fiecare animal are o înţelepciune înnăscută pe care-o poate împărtăşi, dacă avem răbdarea să colaborăm cu el şi să-l putem înţelege. Animalele rămân înlăuntrul hotarelor impuse de firea lor, neschimbând în nici un fel cele hotărâte de Dumnezeu; dar noi care am fost cinstiţi cu puterea înţelegerii,am abandonat întru totul poruncile Sale. Dumnezeu a hotărât o viaţă simplă, naturală, pentru oameni şi animale. Animalele ştiu cine le-a zidit, omul este cel ce vrea să uite. În purtarea faţă de animale, fiinţele umane încearcă astăzi să exercite o putere tiranică în locul căutării paşnice, pline de iubire, cu conştiinţa că acestea sunt vrednice de respect, viaţa şi libertate. Animalele răspund mai bine comunicării lipsite de cuvinte, iar prin ascultarea lor răbdătoare noi putem înţelege ceea ea încearcă ele să spună. Animalele sunt apropiate de Ziditor şi sunt o răsfrângere a bunătăţii Sale. Animalele nu au luat parte la îndărătnicia şi apostozia omului. Ele nu s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, fiindcă toate făpturile erau lipsite de libertatea de alegere. "Dacă spun că există alte făpturi ale lui Dumnezeu, unele sunt mai puţin minunate decât sufletul, iar altele la fel ca sufletul. Sufletul unui animal, spre exemplu, este mai puţin minunat decât al omului, iar acela al unui înger este la fel de minunat; dar nimic nu este mai bun decât sufletul. Şi dacă într-un anumit moment, nici unul dintre acestea nu este mai bun, acest lucru este urmarea păcatului săvârşit de suflet şi nu ţine de natura sa. Totuşi păcatul nu-l scade pe om atât de mult încât sufletul unui animal să fie preferat acestuia sau chiar asemuit cu acesta". În celebrul Hexaimeron, Marele Vasile al Cezareei nota că pământul nu a scos la iveală sufletele dobitoacelor ascunse în el, ci acestea au fost chemate la existenţă în momentul în care a poruncit Dumnezeu, Cel care "ţine în mâna Lui viaţa a tot ce trăieşte şi suflarea întregii omeniri" (Iov 12, 10). Nuanţări interesante întâlnim în lucrările Părinţilor filocalici. Sfântul Antonie cel Mare confirmă existenţa sufletului la animale: "Fiindcă anumiţi oameni lipsiţi de cucernicie îndrăznesc să spună că plantele şi legumele au suflet, voi scrie pe scurt despre aceasta pentru călăuzirea celui simplu. Plantele au o viaţă naturală, dar nu au suflet. Omul este numit animal raţional pentru că are raţiune şi poate să dobândească cunoştinţe. Celelalte animale şi păsări pot produce sunete fiindcă au răsuflare şi suflet. Toate lucrurile care sunt supuse creşterii şi descreşterii sunt vii; dar faptul că trăiesc şi cresc nu înseamnă neapărat că toate au suflete" (Filocalia Vol. I, pag. 61). În viziunea "Patriarhului călugărilor singuratici" există patru categorii de vietăţi: primele, fiinţele îngereşti, înzestrate cu suflet şi nemuritoare; a doua categorie sunt cele cu raţiune, suflet şi răsuflare - oamenii; din cea de-a treia fac parte animalele, care au răsuflare şi suflet; a patra categorie cuprinde plantele care au numai viaţă, lipsite de suflet, răsuflare, raţiune sau nemurire. Pe de altă parte, aceste patru atribute presupun ideea de posesie a vieţii. Şi Mărturisitorul de vârf al secolului VII, Sfântul Maxim, diferenţia în volumul II al Filocaliei puterile de care se împărtăşesc plantele, animalele şi fiinţele umane. "Sufletul are trei puteri: prima este puterea prin care se hrăneşte şi creşte; a doua, aceea a imaginaţiei şi a instinctelor; a treia, a inteligenţei şi a raţiunii. Plantele se împărtăşesc numai de prima din aceste puteri, animalele de primele două, iar oamenii de toate trei" (Filocalia, Vol. II, pag. 88). Într-o perspectivă psiho-teologică se situează cele şapte niveluri ale sufletului, parafrazate din lucrarea augustiniană "Măreţia sufletului tău". La nivelul primar (întâlnit la om, animale şi plante), sufletul, puterea de viaţă a trupului care îl ţine în unitate şi armonie, susţine hrănirea, creşterea şi reproducerea. La nivelul al doilea (regăsit la om şi animale), sufletul caută orice se potriveşte cu firea trupului, are memorie, amintindu-şi de cele trăite prin simţuri şi ceea ce a învăţat prin obişnuinţă. La nivelul superior, sufletul învaţă şi îşi aminteşte prin observaţie (limbă, citire, scriere etc.) şi nu numai prin obişnuinţă. Este nivelul raţiunii şi al gândirii logice, al muzicii, poeziei şi elocinţei, caracteristic oamenilor. Nivelurile IV-VII corespund treptelor urcuşului duhovnicesc specific uman: purificare, iluminare, îndumnezeire. Şi dacă raţiunea este facultatea logică a omului prin care observarea şi analizarea datelor conduc la concluzii raţionale, animalelor nu li s-a dat această capacitate, fiindcă ele nu au voinţă liberă. În schimb, ele posedă înalte reacţii instinctuale. Creatorul le-a învăţat pe animale anumite lucruri pe care oamenii de abia şi le însuşesc într-o viaţă. El a compensat lipsa de raţiune la animale înzestrându-le cu simţuri superioare. În acelaşi ton glasul aniversatului zilei de 30 martie, Sfântul Ioan Scărarul: "Nimic nu este fără ordine şi scop în împărăţia animalelor, fiecare poartă înţelepciunea Ziditorului şi Îl mărturiseşte. Dumnezeu a dăruit omului şi animalelor multe însuşiri fireşti, cum ar fi mila, iubirea, sensibilitatea . căci până şi dobitoacele necuvântătoare se tânguiesc când pierd pe vreunul de-al lor" Fără insinuări zoolatre, putem compara dragostea şi recunoştinţa unui câine faţă de stăpânul său cu nerecunoştinţa pe care unii oameni o arată Creatorului lor? Celor dintre noi care se conduc instinctual după legea lui Plant "Homo homini lupus" le adresăm spre meditaţie cuvântul neobositului analist Vasile cel Sfânt: "Nu vă temeţi mai mult de fiarele sălbatice decât de propria voastră lipsă de credinţă".

Voteaza | Vizualizare Rezultate

Optiuni

Puterea rugăciunii întotdeauna a unit cerul cu pământul. Preasfânta Fecioara Maria, stând la rugăciune, în modesta căsuţa a bătrânului Iosif din Nazaret, a fost înştiinţată de Dumnezeu prin Arhanghelul Gavril ca va deveni şi va fi Mama Unicului Său Fiu iubit, născut mai înainte de toţi veci. Puterea rugăciunii nu ar trebui să fie subestimată. Iacov 5:16-18 spune: “... Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă, şi n-a plouat deloc în ţară trei ani şi şaşe luni. Apoi s-a rugat din nou, şi cerul a dat ploaie, şi pământul şi-a dat rodul.” Cu siguranţă Dumnezeu ascultă rugăciunile, răspunde la ele şi lucrează ca răspuns la rugăciuni. Puterea rugăciunii nu este rezultatul unei persoane care se roagă. Mai degrabă, puterea stă în Dumnezeul căruia acea persoană s-a rugat. 1 Ioan 5:14-15 spune: “Îndrăzneala pe care o avem la El, este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice i-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut”. Nu depinde de persoana care se roagă, de pasiunea din spatele rugăciunii sau scopul rugăciunii – Dumnezeu răspunde la rugăciunile care sunt în concordanţă cu voia Lui. Răspunsurile Lui nu sunt întotdeauna “Da”, însă întotdeauna sunt pentru binele nostru. Când dorinţele noastre se aliniază după voia Lui, vom înţelege lucrul acesta imediat. Când ne rugăm cu pasiune şi staruinţă, potrivit voii lui Dumnezeu, Dumnezeu răspunde în mod extraordinar! Nu putem experimenta puterea rugăciunii folosind “formule magice”. Rugăciunile noastre care primesc răspuns nu se datorează elocvenţei rugăciunii. Nu trebuie să folosim anumite cuvinte sau fraze pentru ca Dumnezeu să ne răspundă. Iisus i-a mustrat pe aceia care se rugau repetand aceleaşi cuvinte: “Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca pagânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemanăţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi” (Matei 6:7-8) Rugăciunea este comunicare cu Dumnezeu. Tot ce trebuie să facem este să-I cerem ajutorul lui Dumnezeu. Psalmul 107:28-30 ne aminteşte: “Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, şi El i-a izbăvit din necazurile lor. A oprit furtuna, a adus liniştea, şi valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat ca valurile s-au liniştit, şi Domnul i-a dus în limanul dorit.” Rugăciunea are putere! Ajutorul lui Dumnezeu prin puterea rugăciunii este posibil pentru toate felurile de cereri şi nevoi. Filipeni 4:6-7 ne spune: “Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunostinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Iisus”. Dacă ai nevoie de un exemplu de rugăciune, citeşte Evanghelia dupa Matei 6:9-13. Aceste versete sunt cunoscute ca şi rugăciunea “Tatăl nostru”. “Tatăl nostru” nu este o rugăciune pe care trebuie să o învăţăm pe de rost şi să I-o spunem lui Dumnezeu. Ea este doar un exemplu despre cum să ne rugam şi ce anume trebuie să se regăsească în rugăciune – închinare, încredere în Dumnezeu, cereri, mărturisirea păcatelor, protecţie, etc. Roagă-te pentru aceste lucruri, însă vorbeşte cu Dumnezeu cu cuvintele tale. Cuvântul lui Dumnezeu este plin de relatări care descriu puterea rugăciunii în diferite situaţii. Puterea rugăciunii i-a biruit pe vrajmaşi (Ps. 6:9-10), a biruit moartea (2 Imparati 4:3-36), a adus vindecare (Iacov 5:14-15) şi i-a învins pe demoni (Marcu 9:29). Prin rugăciune Dumnezeu deschide ochi, schimbă inimi, vindecă răni şi dă înţelepciune (Iacov 1:5). Puterea rugăciunii niciodată nu ar trebui subestimată pentru că duce la gloria şi măreţia Atotputernicului Dumnezeu al universului! Daniel 4:35 proclama: “Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică:„ Ce faci?”.

Voteaza | Vizualizare Rezultate

Optiuni

Iată ca timpul zboară ca vântul şi Sărbătorile Pascale se apropie cu paşii repezi. A sosit clipa să încercăm sa ne reorganizăm timpul, să ne încărcăm spiritual, să fim mai buni, să primim şi să ne încălzim sufletele cu lumina Luminată.

Voteaza | Vizualizare Rezultate

Optiuni

"Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte". „Oare ce ar putea deveni copilul acesta? Poate un mare om de ştiinţă, sau un mare scriitor! Poate chiar toiagul şi mângâierea bătrâneţilor noastre!”

Voteaza | Vizualizare Rezultate

Optiuni