PUTEREA RUGĂCIUNII

Într-o zi, s-au întâlnit într-o bibliotecă trei creştini. Pătrunşi de frumuseţea cărţilor pe care le citeau, nici nu au observat când s-a făcut seară. Când doar ei mai rămăseseră în bibliotecă, au început să discute aprins despre ceea ce citiseră peste zi. Deodată, lumina s-a stins şi au rămas cufundaţi în întuneric. Unul dintre ei zise:
- Hai să ne rugăm. Să spunem fiecare Tatăl nostru şi poate Dumnezeu se va îndura de cel care se roagă mai frumos şi lumina se va aprinde.
Ceilalţi doi au fost imediat de acord. Primul a început să se roage. Ruga sa a fost atât de frumos spusă, dar camera a rămas în continuare în întuneric. Atunci, s-a rugat şi al doilea. Rugăciunea lui nu putea să nu te impresioneze. Cuvintele veneau din suflet, spuse cu multă evlavie, dar lumina a rămas tot stinsă. În sfârşit, a început şi cel de-al treilea să-şi spună rugăciunea. Doar că, în timp ce rostea cuvintele cu smerenie, liniştit şi cu grijă, s-a ridicat de la masa unde se aflau cu toţii, a plecat încet, pe bâjbâite spre intrare, a găsit tabloul electric, a schimbat siguranţa şi s-a întors. În timp ce el îşi încheia rugăciunea, spunând Amin!, întreaga încăpere fu inundată de lumină. Apropiindu-se de prietenii săi, nedumeriţi, le spuse, arătându-le Biblia de pe masă:
- Mai devreme, citeam din Sfânta Scriptură. Când s-a stins lumina, eram tocmai la versetul care spune:

MÂNTUIREA ŞI RUGĂCIUNEA NU STAU ÎN VORBE.

CELE TREI "SITE" ALE LUI SOCRATE

Odată, a venit un om în grabă la Socrate, zicându-i:
- Ascultă, Socrate, trebuie să-ţi spun că prietenul tău...
- Stai, l-a întrerupt înţeleptul. Ai trecut prin cele trei site ceea ce vrei să-mi spui?
- Trei site? a întrebat celălalt plin de uimire.
- Da, dragul meu, trei site! Să vedem dacă ceea ce vrei să-mi istoriseşti poate să treacă prin cele trei site. Prima este sita adevărului. Ai verificat dacă tot ceea ce vrei să-mi istoriseşti ESTE ADEVĂRAT?
- Nu, am auzit şi eu povestindu-se şi...
- Aha! Precis însă că ai folosit-o pe cea de-a doua sită. Ceea ce vrei să-mi relatezi, dacă nu este adevărat, măcar ESTE UN LUCRU BUN?
Celălalt răspunde ezitând:
- Nu, dimpotrivă...
- Atunci, l-a întrerupt din nou înţeleptul, hai să încercăm a treia sită. Ceea ce vrei să-mi comunici ESTE UN LUCRU NECESAR?
- Nu tocmai.
- Atunci, zâmbi Socrate, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici bun şi nici necesar, las-o baltă şi nu mă mai împovăra şi pe mine.

RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL MARE MUCENIC DIMITRIE

O, Sfinte Dimitrie, cel ce în viaţa ta ai zugrăvit cu sângele muceniciei pătimirea lui Hristos şi prin coasta ta împunsă te-ai învrednicit a izvorî lumii darurile Cuvântului, nu trece cu vederea acum pe cei răniţi de suliţa păcatelor. Cu mirul bucuriei tale pecetluieşte pe cei ce te cinstesc şi izgoneşte din inimile noastre miresmele cele stricăcioase ale patimilor. Întunericul sufletelor noastre îl risipeşte cu razele rugăciunilor tale, ca unul ce te-ai arătat soare al înţelepciunii ce îmbrăţişează cetatea Tesalonicului. Cu lumina înţelepciunii împodobindu-te, în hora îngerească dănţuieşti şi aduci lui Hristos cu dragoste tămâia rugăciunii pentru toţi, ca să ne izbăvim din cursele patimilor.
Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, podoaba Bisericii ce străluceşte tuturor lumina virtuţilor, icoana patimilor lui Hristos, comoara cea nepreţuită ascunsă în vistieria mucenicilor, îndulcirea Bisericii cu darurile rugăciunilor tale dumnezeieşti, luceafărul cel prea luminat al înţelepciunii lui Hristos, sabia dreptăţii împăraţilor, păzitorul cetăţilor drept credincioşilor de toată năvala ereziilor, împodobitorul Bisericii cu porfira sângiuirilor tale, nu ne lipsi pe noi nici întru această luminată zi a prăznuirii tale de mijlocirea ta la tronul împăratului Hristos, rugându-L pe acesta să caute cu privire blândă spre noi, cei ce pentru mulţimea împovărătoare a păcatelor avem ochii sufletelor şi ai trupurilor noastre aţintiţi în pământ. Făcând pomenire de pătimirile tale pentru dragostea Lui, cu stăruinţă cere-i să păzească cetatea drept măritorilor creştini de toate neghinele ereziilor şi inimile noastre acoperite de piatra păcatului să le facă izvorâtoare a tainelor învierii duhovniceşti împreună cu Hristos.
O, Sfinte Dimitrie, cununa cea strălucită a purtătorilor de chinuri, moştenitorule al veşnicelor daruri ale Cuvântului, ostaşule nebiruit al Împăratului puterilor cereşti, ca unul ce te-ai învrednicit de slava cea negrăită a Treimii, nu ne uita pe noi, cei de pe pământ, care suntem urmăriţi de săgeţile ispitelor neîncetate ale asupritorilor, ci dă-ne mână de ajutor în lupta cea duhovnicească, pentru a aduce ţie mulţumirea cea după datorie, iar lui Dumnezeu slavă în veci.Amin.



SFÂNTUL DIMITRIE BASARABOV VORBEŞTE

Sfântul Dimitrie vorbeşte,
Prin cele simple şi fireşti
Trăite cu intensitate
Şi-n adâncimi duhovniceşti.

Prin viaţa sa foarte comună
-Şi multora neânsemnată-
Ce la sfinţit prin rugăciune,
Şi prin smerenia-i înaltă.

Trăind în mijlocul naturii
Şi-având în juru-i dobitoace,
-Care se mulţumesc cu hrana-
A câştigat şi har şi pace.

A învăţat de la natură,
Ce-i naturalul, în frumos,
Şi-n rugăciune ce-i firescul
În Adevărul lui Hristos.

Departe de lumea mondernă
-Cea înrobită de trufie-
Natura i-a păstrat firescul
-Lăuntric- pentru veşnicie.

Şi-a studiat şi zi şi noapte,
Potenţele duhovniceşti,
Şi înzestrările divine,
Prin nevoinţele trupeşti.

A fost un doctor -în lăuntru-.
Un academic al trăirii,
Făcându-şi ,,aulă’’ din suflet,
Dând doctoratu’nfăptuirii.

Lucrarea sa este nescrisă,
-Necunoscută, ne citită-,
Ci-n duh şi-n adevăr şi faptic,
Prin Duhul Sfânt înfăptuită.

Din capitala României
El predică fără cuvânt
-Prin sine însuşi- despre viaţa,
Ce şi-a sfinţit-o pe pământ.

De post şi’adânca rugăciune,
De dragoste şi nevoinţă,
De cele mai ascunse taine
Ce se cunosc prin pocăinţă.

În jurul său cuvântătorii
Vorbesc frumos de veşnicie,
Tot academic, dar prin vorbe,
-Ce azi oferă ,, vrednicie’’-.

Tăcerea sa vorbeşte altfel,
Aastăzi de marile păcate,
-Care’n discursul teologic,
Cu mare grijă-s evitate-.

Vorbeşte de monah lăuntric,
Şi despre marea ,, modestie’’
Care la înălţat le ceruri,
Şi care-l creşte-n vrednicie.

Vorbeşte despre viaţa sfântă,
-În sărăcia de’ altă dată-,
Care vorbea –mai viu prin fapte-
Despre trăirea cea înaltă.

Multe rosteste cuviosul,
În Adevăr şi în lumină,
Dar îl ,,ascultă’’ doar smeriţii,
Cei care sincer i se’nchină.

Că multe vorbe mari răsună,
Dar nu sting multele păcate,
De-aceia strigă cuviosul,
Că-i timpul să vorbim prin fapte.

PREDICA IZVORULUI

Trei călători poposiră în drumul lor lângă un izvor. Izvorul avea apa limpede şi curată, iar călătorii şi-au potolit uşor setea. Deasupra izvorului cineva scrisese: „Faceţi şi voi ceea ce fac eu...“
„Oare ce să însemne aceste cuvinte?“ se întrebară călătorii.
– Eu cred, zise primul călător, că izvorul vrea să ne spună: «Vedeţi, eu alerg mereu şi mă strecor printre pietre şi straturi de pământ şi de aceea sunt limpede şi curat; lucraţi, alergaţi mereu şi voi, căci munca vă ţine curaţi».
– Eu cred, zise al doilea călător, că izvorul vrea să ne spună altceva. El parcă zice: «Vedeţi, eu vă dau apa mea cea limpede în dar, fără plată, deci şi voi să daţi în dar şi fără plată altora bogăţiile şi bunurile voastre cu care v-a învrednicit bunul Dumnezeu».
– Eu cred, zise al treilea călător, că izvorul vrea să ne spună altceva, şi anume: «Vedeţi cât de curată şi de limpede este apa mea acum, dar de îndată ce ea se va tulbura, nu mai este bună de nimic, nu mai poate bea nimeni din ea, călătorul fuge de ea...»

AŞA E ŞI VIAŢA NOASTRĂ CEA SUFLETEASCĂ. DE ÎNDATĂ CE O TULBURĂ PĂCATUL, EA NU MAI ESTE BUNĂ DE NIMIC. EA DEVINE URÂTĂ ŞI ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU ŞI ÎN FAŢA OAMENILOR...
TREI PĂRERI AVEAU CEI TREI CĂLĂTORI ŞI TOŢI TREI AVEAU DREPTATE.
IATĂ CE PREDICĂ MINUNATĂ NE POATE OFERI UN IZVOR CU APA LUI LIMPEDE ŞI CURATĂ.

CEATA ASCULTĂTORILOR

A spus avva Ruf, că cel care şade în ascultarea unui părinte duhovnicesc are mai mare răsplată decât cei care se sihăstresc singuri în pustie. El zicea că povestea unul dintre părinţi astfel:
„Am văzut patru cete în cer:
- în cea dintâi era cel care este bolnav dar mulţumeşte lui Dumnezeu;
- în a doua ceată, cel primitor (de străini - care săvârşeşte fapte bune, îngrijindu-se de suferinţa aproapelui n.n.), care stăruie şi slujeşte într-asta;
- a treia ceată, cea a celor care râvnesc pustia şi să nu vadă om;
- în a patra ceată, cel care şade în ascultarea unui părinte şi i se supune pentru Domnul. Pentru ascultare purta lanţ de aur şi pavăză şi avea mai multă slavă decât ceilalţi. Eu i-am spus călăuzului meu:
- Cum de acesta mai mic are mai mare slavă decât ceilalţi?
- Fiindcă cel care râvneşte să fie primitor îşi face voia lui; cel din pustie s-a sihăstrit din voia lui, acesta care are ascultarea îşi părăseşte toate voile, atârnând de Dumnezeu şi de părintele său. De aceea şi are slavă mai multă decât ceilalţi. De aceea, fiilor, bună este ascultarea cea pentru Dumnezeu”.
Aţi auzit, fiilor, măcar în parte, o mică pildă a înfăptuirii acesteia.

O, ascultare, mântuitoarea tuturor celor credincioşi!
O, ascultare, izvorul tuturor virtuţilor!
O, ascultare, aflătoarea Împărăţiei!
O, ascultare, care deschizi cerurile şi îi ridici pe oameni de pe pământ!
O, ascultare, doica tuturor sfinţilor, de la care au supt şi prin care s-au desăvârşit!
O, ascultare, care locuieşti cu îngerii.

POVESTEA UNEI LUMÂNĂRI

E ora rugăciunii. M-aţi aprins şi vă uitaţi gânditori la mine... Parcă aţi vrea să vă spun ceva. Ce să vă spun ? Simţiţi bucurie în suflet ?
În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând devin mai mică. De fapt eu am doar două posibilităţi:
Prima, e să rămân întreagă. Asta ar însemna să rămân rece, să nu fiu aprinsă şi atunci nu mă micşorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.
A doua, ar fi să răspândesc lumină şi căldură şi prin asta să mă jertfesc, să mă dăruiesc chiar pe mine însumi... Asta e mult mai frumos decât sa rămân rece şi fără rost.
Si voi oamenii sunteţi la fel. Când trăiţi numai pentru voi, sunteţi lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiţi lumina şi căldura, atunci aveţi un sens. Pentru asta trebuie să vă jertfiţi, să daţi ceva: dragostea, adevărul, bucuria, încrederea şi toate sentimentele nobile pe care le purtaţi în inimă. Să nu vă temeţi că deveniţi mai mici... Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină. Gândiţi-vă, cu pace în suflet, că sunteţi ca o lumânare aprinsă.
Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puţin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina şi căldura sunt mult mai puternice.
Şi la voi oamenii e tot aşa, ÎMPREUNĂ LUMINAŢI MAI MULT...

POVESTIRE FOARTE FOLOSITOARE SI MINUNATA, DESPRE UN OM CU SIMPLITATE SFANTA SI FARA RAUTATE

Aflandu-ma eu odata in partea Tebaidei pentru folosul si incredintarea cea de la parinti, barbati cu fapte bune, care locuiau acolo pustnicindu-se, aveam multa grija si osardie sa aud invataturile cele mantuitoare si folositoare de suflet si cuvintele cele duhovnicesti ale oamenilor celor cu adevarat ceresti si ingeri pamantesti, ca sa le am in cugetul meu si sa iau ceva roada buna. Si intre celelalte povestiri care se spuneau spre folosul celor ce ascultau, unul din batranii zisi mai sus, avva batran cu varsta si renumit in viata monahiceasca, a zis si aceasta istorioara vrednica de pomenire:
S-a intamplat odata de a trecut prin partile acelea un pustnic vestit in fapte bune. Si multi ascultandu-l si folosindu-se, isi marturiseau la el pacatele lor. Intre ei s-a aflat si un om cu simplitate si fara rautate, cu mestesugul pastor, care din copilaria lui s-a hranit si a crescut in pustie, nestiind altceva fara numai a paste oi. Pe acesta cuviosul a inceput a-l intreba si a-l cerca in chip duhovnicesc, ispitind adancul inimii ca sa cunoasca daca nu cumva si el, ca un om purtator de trup, a facut vreo greseala, ca sa-l indrepteze.
Dupa ce l-a marturisit cu de-amanuntul dupa randuiala, l-a intrebat si despre pacatele cele de moarte unul cate unul, ca sa poata sa raspunda mai usor. Dar el mereu zicea ca are dorinta sa se mantuiasca si sa ajunga cu lesnire in Rai. Atunci batranul l-a sfatuit sa se tina totdeauna de calea cea dreapta, ca sa afle ceea ce doreste. Iar acela i-a raspuns cum ca are trei zile de cand tot umbla pe cale dreapta si nu doreste altceva, fara numai mantuirea lui. Si vazand cuviosul simplitatea si nerautatea lui, a randuit sa fie primit in manastirea de acolo, de aproape.
Egumenul l-a primit cu bucurie ca pe un trimis al lui Dumnezeu, l-a facut monah, imbracandu-l in chipul monahicesc si i-a randuit sa ingrijeasca biserica. Iar el a primit cu bucurie si-si facea slujba fara lenevire.
Intr-una din zile egumenul s-a dus la el si l-a aflat ca ingrijea si curata biserica si-l sfatuia ca sa faca cu grija si cu osardie slujba lui, ca sa aiba plata de la Dumnezeu si sa ajunga degraba in raiul pe care-l doreste. Iar el a pus metanie egumenului si i-a zis:
- Iti multumesc, sfinte parinte al lui Dumnezeu si cinstite staret, ca ma sfatuiesti cele de mantuire. Insa si eu te rog pe Sfintia Ta ca sa-mi spui ceva. Acela care sade sus, deasupra, pe bolta bisericii, ca legat si nu poate sa se miste, nici sa se pogoare deloc, si care nici n-a mancat nimic de cand am venit eu in biserica, cine este ? Si zicea aceasta nestiind ca este Hristos, zugravit sus ca de obicei.
Si mirandu-se egumenul de nevinovatia si nerautatea inimii lui, i-a zis glumind:
- Acesta pe care-L vezi acolo sus, avea in grija biserica mai inainte de tine. Si fiindca nu ingrijea cu osardie si cum se cuvenea, l-am canonisit sa stea acolo precum vezi. Pentru aceasta ia aminte si tu, sa nu patesti asemenea.
Dupa ce a auzit acestea, acel om cu adevarat binecuvantat si fara rautate a tacut, nemaizicand nimic egumenului. Dar seara, dupa ce si-a luat merticul sau de paine de la chelar, s-a inchis inauntrul bisericii. Si dupa ce s-au linistit toti parintii, el, crezand de adevarate cuvintele egumenului, pe care i le-a spus glumind, cum ca Stapanul Hristos a fost slujitorul Bisericii si pentru ca nu facuse cu osardie slujba Lui L-a canonisit sa stea acolo sus, de jos l-a chemat sa se pogoare, mahnindu-se si durandu-l inima pentru El, si i-a zis ca si catre un viu:
– Pogoara-te, frate, ca sa mancam!
Iar Cel ce locuieste in cei smeriti si blanzi si fara rautate, Domnul cel smerit, Cel ce se odihneste in inimile oamenilor blanzi si iubeste smerenia si nerautatea, a zis, o, minune!
- Ma tem sa Ma pogor, ca nu cumva sa afle egumenul si-ti va face ceva rau si vei avea necaz din pricina Mea. Iar cel smerit a zis iarasi:
– Pogoara-te fara indoiala si fara frica, ca toti se linistesc si dorm si eu am usile incuiate bine, si nu ne va simti nimeni. Ca imi este jale de tine sa stai flamand atatea zile. Si martor imi este Domnul, ca de nu te vei pogori, nici eu nu voi manca. Atunci S-a pogorat Hristos Cel aratat si, sezand, mancau si vorbeau impreuna, veselindu-se. Si facandu-se aceasta in toate serile, trecand catva timp, s-a auzit in manastire ca monahul cel nou are pe cineva ca care vorbeste in biserica. Si se mirau toti, stiind bine ca acolo, inauntrul bisericii, nu era nimeni si nici cu putinta sa se afle altul in ceasul acela, in care toti se odihnesc. Si de multe ori se duceau si bateau la usa pe dinafara, ca sa vada cu cine vorbeste. Dar indata ce faceau zgomot cei de afara, Cel ce manca cu monahul cel simplu se scula degraba de la masa, se inalta sus si sedea la locul lui nemiscat si fara sa graiasca, ca si mai inainte. Atunci calugarul nostru deschidea usa si intrand monahii il intrebau cu cine a vorbit. Iar el se lepada, zicand ca nu este nimeni, ci numai el singur. Si, neafland nimic, se intorceau mirandu-se.
Dupa mai multe zile, fiindca tot se auzea vorbire inauntrul bisericii, calugarii au pus un frate, care era mai iubit acestuia decat altii, ca sa-l intrebe, fagaduindu-se cu juramant ca sa nu spuna la nimeni. Asadar, ducandu-se fratele acela, il intreba cu dinadinsul, dar el nu voia sa marturiseasca adevarul. Insa mai pe urma, dupa ce l-a jurat, abia i-a spus pricina cu sila, cum ca se pogoara Stapanul nostru Iisus Hristos, pe care el Il socotea ca sta pentru certarea egumenului, si manca si vorbea impreuna cu El. Si cum ca Cel ce i S-a aratat, i-a fagaduit pentru binele ce i-L face de-L ospateaza mereu, ca are sa-l ia in casa Tatalui Sau, sa-i faca un ospat minunat si atat de dulce, incat sa nu-l uite niciodata, incredintandu-l ca are un Tata preabogat si preabun. Acestea daca le-a auzit acel prieten al lui, inspaimantandu-se, binecuvanta pe Dumnezeu pentru minunea pe care s-a invrednicit a o auzi. Si alergand degraba a povestit egumenului totul, mirandu-se si el mult dupa ce a auzit. Si a castigat mare evlavie fata de monahul acela si, chemandu-l indata, voia sa auda si din gura lui acea vedere minunata si facatoare de bucurie. Intrebandu-l, mai intai nu voia sa-i spuna, pricinuind ca fara de vina il cleveteste prietenul lui, spunand lucruri care el nu le-a vazut si aceasta o facea ca se temea, ca sa nu se manie egumenul pe cel ce era canonisit ca mananca, bea si vorbeste impreuna cu el, ca sa-i mai dea si alt canon. Dar fiindca egumenul ii dadea indrazneala si-l jura ca sa-i spuna tot adevarul, i-a spus cu de-amanuntul toate. Si la urma a cerut voie de la egumen sa-l lase sa mearga la ospatul pe care i l-a fagaduit prietenul lui si care il va face in casa Tatalui Sau. Iar egumenul i-a fagaduit ca-l va lasa cu bucurie numai daca si el va fagadui ca-l va chema la acel ospat. Atunci cel fara rautate i-a fagaduit ca va pune osardie sa roage pe prietenul lui, ca sa-l ia si pe egumen la ospat.
Dupa intelegerea aceasta s-a dus iarasi la biserica. Si dupa ce a innoptat, luandu-si dupa obicei merticul sau (portia de paine), a inchis bine usile si a chemat iarasi pe fratele, ca sa se ospateze. Si in timp ce mancau si vorbeau impreuna despre bunatatile pe care avea sa le dobandeasca in casa Tatalui Sau, monahul si-a adus aminte si de egumen, si se ruga cu dinadinsul sa-l primeasca si pe el la acel ospat. Iar Stapanul Hristos i-a raspuns ca egumenul nu este vrednic sa se impartaseasca nici din faramiturile ce cad din masa aceea, si i-a spus sa nu-l mai supere pentru aceasta, ca nu se poate. Si facandu-se dimineata, egumenul astepta raspunsul cu frica si cu cutremur, voind sa stie de-l primeste si pe el Stapanul Hristos sa se odihneasca cu sfintii Lui. Si auzind de la cel fara rautate ca nu este vrednic sa dobandeasca astfel de veselie, s-a mahnit foarte tare si a ramas in mare necaz cu inima. Dar stiind noianul cel nemarginit al milostivirii lui Dumnezeu, care face voia robilor Lui celor simpli si fara rautate, precum era si acesta despre care ne este cuvantul, a cazut picioarele lui si se ruga cu lacrimi, zicand:
– Fiule, roaga pe Iubitorul de oameni Dumnezeu sa nu ma urasca pe mine, pacatosul, intinatul si nevrednicul mai mult decat toti oamenii, ci sa merg si eu impreuna cu tine la acea cina cereasca. Roaga si sileste pe Cel nesilit, de este cu putinta, sa ma ierte, caci stiu ca o sa te asculte pentru simplitatea si nerautatea fericitului tau suflet.
Cu acestea si altele mai multe fiind rugat acel monah de catre egumenul lui, noaptea cand a sezut sa manance iarasi cu Stapanul nostru Hristos, i-a spus din nou despre egumen. Dar Domnul i-a raspuns:
- Ti-am spus, frate, ca nu este vrednic din pricina neinfranarii lui. Si sa nu-ti pese de el. Atunci cel simplu si fara rautate a zis Stapanului Hristos:
– Bine ai zis ca egumenul nu este vrednic de masa cea de sus. Dar pentru painea cu care ne-a hranit atatea zile, care, daca ne lipsea, muream de foame, primeste-l. Oare sa nu-l primesti pentru aceasta facere de bine a lui ? Atunci Stapanul Hristos, vazand nerautatea si multa iubire de oameni a sufletului celui urmator lui Hristos si zambind pentru cuvantul lui, a zis:
– Pentru dragostea ta si pentru grija ce o ai pentru aroapele tau si pentru ca sa nu te mahnesc, il primesc. Spune-i dar sa se indrepteze bine si dupa opt zile sa veniti amandoi, impreuna, la bucuria cea pregatita. Si iesind afara, monahul cel simplu a spus aceasta veste prea veselitoare si plina de bucurie egumenului, mai intai sa se pregateasca prin marturisire si pocainta, in acele opt zile, si apoi sa mearga impreuna cu el. Iar egumenul s-a bucurat foarte mult si indreptandu-se prin marturisire si pocainta adevarata, cu inima infranta, dupa opt zile, impartasindu-se cu Preacuratele si de viata facatoarele lui Hristos Taine, bolnavindu-se putin, s-a odihnit in Domnul Dumnezeul nostru. Iar cel simplu si-a dat sufletul sau cel sfant acolo unde manca si vorbea cu dulceata cu iubitul sau Stapan. Si asa s-a suit egumenul cu cel simplu la viata cea fericita si nesfarsita, pe care, sa dea Dumnezeu s-o dobandim si noi cu darul Lui.
Amin.

CE PUNEM LA TEMELIE?

Odată, într-o minunată dimineaţă de primăvară, două păsărele îşi căutau loc unde să-şi aşeze cuiburile. Una dintre ele şi-a ales un loc foarte frumos, aflat între ramurile unui arbore cu o coroană foarte bogată. În aer adiau miresme de frunze fragede, în apropiere susura un pârâiaş, soarele răspândea ziua raze vesele, noaptea sclipeau pe cer puzderie de stele.
Dintr-o dată însă, în toiul nopţii, s-a iscat o furtună, pârâul s-a transformat într-un torent furios, apele au ieşit din matcă, au inundat împrejurimile până hăt departe, spulberând totul în cale. Copacul, a fost şi el smuls din rădăcini, cuibul distrus, din culcuşul cald al sărmanei păsări nemairămânând nimic.
Cealaltă pasăre s-a ridicat la o înălţime greu de atins, făcându-şi cuibul într-un defileu sălbatic, pe o stâncă înaltă. Curând, acolo avea să se înfiripe o nouă viaţă, cuibul umplându-se de puişori. Furtuna a bântuit pe undeva jos, în vale, a trecut pe lângă stâncă, fără să-i fi atins vârful, iar dimineaţa, când soarele a strălucit din noi, cuibul cel cald era la locul lui, nestrămutat şi neameninţat de nicio primejdie.

Dar noi unde ne-am făcut cuibul nostru? Ce gânduri şi ce simţăminte i-am pus la temelie? Stă oare sufletul nostru pe piatra nestrămutată a credinţei, gata să ţină piept tuturor ispitelor şi încercărilor? Sau ne-am construit casa pe nisip, expunând-o unei prăbuşiri catastrofale?

,,O altă temelie nu poate nimeni să pună în afara celei puse, care este Iisus” (I Corinteni 3, 11).

"ZĂU"

Astăzi vom vorbi despre un cuvânt care, în vorbirea multora dintre Dvs., a devenit un adevărat tic verbal, adică îl folosiţi foarte des, mai mult sau mai puţin motivat; doar din obişnuinţă. Mă refer la cuvântul “Zău”. Cuvântul este întâlnit des şi în cele mai diferite împrejurări. Puţini, însă, dintre cei care-l folosesc îi mai cunosc semnificaţia. A sosit vremea ca să-i scoatem vălul şi, cunoscându-i adevărata semnificaţie, să-l folosim după cuviinţă.
Termenul este o prescurtare de la “Dumnezeu”, este o prescurtare de la un jurământ ferm: “Jur pe Dumnezeu!” sau “Martor mi-e Dumnezeu!”. Omul, având conştiinţa existenţei şi atotştiinţei lui Dumnezeu, Îl cheamă să-I dea mărturie pentru cele afirmate. Cuvântul lui depăşeşte limita unui simplu mijloc de comunicare: face legătura dintre material şi spiritual, dintre om şi divinitate. Jurând pe numele lui Dumnezeu sau luându-L pe Dumnezeu martor pentru cele spuse, nu-ţi permiţi să minţi, să înşeli, să te dedublezi între ceea ce gândeşti şi ceea ce spui. Dacă interlocutorul tău poate fi înşelat, Dumnezeu nu poate, iar dacă semenul nu poate întotdeauna să-ţi verifice exactitatea spuselor, Dumnezeu, în atotştiinţa Sa, nu poate fi păcălit. Chemându-L pe Dumnezeu drept chezăşie pentru cele spuse, implicit îl chemi şi judecător. O faci voluntar, convins fiind că nimic nu trece neobservat din faptele, vorbele, gândurile noastre. O faci, fiind convins că binele, adevărul, dreptatea, frumuseţea morală vor fi răsplătite, în timp ce minciuna, păcatul, viciul, pervertirea spirituală vor fi pedepsite. A folosi această expresie în mod uşuratic, indiferent de împrejurări, este o impietate, o lipsă de respect faţă de Dumnezeu, înseamnă a-I lua numele în deşert, ceea ce este aspru pedepsit încă din vechime (Ieş., XX, 7). “Pe unde iese vorba, iese şi sufletul!” spuneau bătrânii noştri şi nu greşeau. Greşim, în schimb, noi, cei care vulgarizăm cuvintele, pierdem sensurile originare, violăm limbajul, ne înstrăinăm de fiinţa şi gândirea românească autentică, adevărată.

Pr.Alexandru Stanciulescu-Barda

VALOAREA TIMPULUI

Cine nu a auzit spunându-se „timpul înseamnă bani” sau, în varianta originală, „time is money” (Benjamin Franklin), însă câţi cunosc valoarea acestei „vorbe de duh”?
Dacă într-adevăr timpul înseamnă bani, haideţi să ne închipuim o bancă (imaginară) care îţi creditează în fiecare dimineaţă contul cu 86.400 lei, iar în fiecare seară şterge tot ceea ce nu ai reuşit să foloseşti în timpul zilei. Ce ai face? Nu ai scoate până la ultimul bănuţ din acel cont?
Fiecare dintre noi avem un astfel de cont. Se numeşte TIMP.
În fiecare dimineaţă te creditează cu 86.400 de secunde (atâtea secunde are o zi). În fiecare noapte trece la pierdere tot ceea ce nu ai reuşit să foloseşti în mod util. Dacă nu foloseşti tot depozitul dintr-o zi, e pierderea ta.
De ce nu facem şi cu timpul, tot la fel cum am face cu banii? Adică să-l folosim la maximum, în vederea mântuirii.
Parafrazându-l pe Benjamin Franklin, noi, creştinii am putea spune „timpul înseamnă veşnicie”, fericită sau nefericită.
“În viaţa mea – spune Părintele Arsenie Papacioc - am fost la multe căpătâie de muribunzi. Ţipete grozave, vedeau dracii, vedeau păcatele exact cum le-au făcut! Nu se puteau salva, că moartea nu vine să-i faci o cafea! Vine să te ia. Te duce unde-s faptele, nu discută. Şi toţi aceştia doreau să mai trăiască o zi. Ziceţi că-i puţin… dar să vedeţi, când se opreşte răsuflarea, ce importantă e o clipa… Nimic nu-i mai scump de la Dumnezeu decât timpul. Ni l-a dat ca să ne salvăm. Ne-a suferit, ne-a îngăduit, doar-doar ne-om ridica. Asta e mila lui Dumnezeu - ne ţine o viaţă întreagă! Dacă am găsi cu putinţă să întrebăm pe cei de sus - ce v-a costat de aţi ajuns la atâta fericire, răspunsul ar fi: timp, puţin timp, petrecut bine. Dumnezeu ne-a creat liberi ca să luptam, că harul Lui nu vine la un milog, vine la un erou”.

Ceasul ticăie. Să profităm din plin de fiecare clipă!
• Pentru a realiza valoarea UNEI FRACŢIUNI DE SECUNDĂ, întreabă persoana care a câştigat medalia de argint la Olimpiadă.
• Pentru a realiza valoarea UNEI SECUNDE, întreabă un şofer care tocmai a evitat un accident.
• Pentru a realiza valoarea UNUI MINUT, întreabă o persoană care a pierdut trenul.
• Pentru a realiza valoarea UNUI ORE, întreabă un tată care zilnic a dedicat o oră educaţiei copilului.
• Pentru a realiza valoarea UNEI SĂPTĂMÂNI, întreabă pe soţul care a luat o decizie în „săptămâna oarbă”.
• Pentru a realiza valoarea UNEI LUNI, întreabă o mamă care a dat naştere prematur copilului ei.
• Pentru a realiza valoarea UNUI AN, întreabă un student care şi-a picat examenele.
• Pentru a realiza valoarea UNEI VIEŢI, întreabă un creştin care n-a avut niciodată timp să se spovedească.