POVESTEA VASULUI CRÃPAT

O femeie bãtrâna din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele douã capete ale unui bãt, si le cãra pe dupã gât. Un vas era crãpat, pe când celalalt era perfect si tot timpul aducea întreaga cantitate de apa.
La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasã, vasul crãpat ajungea doar pe jumãtate.
Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumãtate de apã. Bineînteles, vasul bun era mândru de realizãrile sale. Dar bietului vas crãpat îi era atât de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atât de rãu ca nu putea face decât jumãtate din munca pentru care fusese menit!
Dupã 2 ani de asa zisã nereusitã, dupã cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângã izvor: “Mã simt atât de rusinat, pentru ca aceastã crãpãturã face ca apa sa se scurgã pe tot drumul pânã acasã!”
Bãtrâna a zâmbit… “Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori,
insã pe cealaltã nu? Asta pentru ca am stiut defectul tãu si am plantat
seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi.
De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Dacã nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care împrospãteazã casa.”
Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însa crãpãturile si defectele ne fac viata împreunã atât de interesantã si ne rãsplãtesc atât de mult! Trebuie sa luam fiecare persoanã asa cum este si sã cãutãm ce este bun in ea.
DECI, pentru prietenii mei: va urez sa aveti o zi bunã si nu uitati sa mirositi florile de pe partea voastrã a drumului!

MORALA: CRÃPÃTURA VASULUI NU ÎNSEAMNÃ SFÂRSITUL, CI O POSIBILITATE DE A FACE CEVA DIFERIT! NUMÃRATI-VÃ BINECUVÂNTÃRILE!

"AMIN" ŞI "ALILUIA"

Un călugăr scrisese pe peretele dinspre răsărit al chiliei sale aceste două cuvinte: ,,Amin” şi ,,Aliluia”.
Un om mergând pentru sfat la acesta şi văzând cele două cuvinte, l-a întrebat:
- Părinte, ce înseamnă aceste două cuvinte şi de ce le-aţi scris pe perete?
- Fiule - i-a spus călugărul - aceste cuvinte cuprind în ele toată taina fericirii. ,,Amin” înseamnă ,,aşa să fie” iar ,,Aliluia” înseamnă ,,slavă lui Dumnezeu”.
Cum pe faţa pelerinului încă se citea uimirea, părintele a mai adăugat:
- Când spunem ,,Amin”, însemnă că ne predăm voii lui Dumnezeu, căci zicem: ,,Aşa să fie Doamne, cum voieşti Tu!”, iar când zicem ,,Aliluia”, zicem de fapt ,,Slavă Ţie, Doamne, pentru toate câte îmi dai!”.
Prin acceptarea tuturor celor pe care ni le trimite Dumnezeu, ne dovedim smerenia şi ascultarea, iar prin mulţumirea pentru toate cele îngăduite de Dumnezeu, spre bucuria sau întristarea noastră, ne arătăm încrederea în Creatorul nostru. Acesta este secretul mântuirii în ascultarea desăvârşită faţă de preotul duhovnic şi în supunerea voinţei noastre, cu mulţumire, voii şi milei lui Dumnezeu.

DOAMNE AJUTĂ!

Salutul cel mai folosit în satele romaneşti, mai ales în Ardeal, este “Doamne ajută!”. El este spus, de obicei, într-un fel apăsat, care nu lăsa loc nici unei superficialităţi. Dincolo de aceste două cuvinte, de simplitatea paradisiaca a acestui salut, este tezaurizată o întreagă adâncă teologie. Este invocat numele lui Dumnezeu, care nu poate fi luat în deşert. Dumnezeu este Domn. Este recunoscută atotputernicia lui Dumnezeu şi limita puterilor omului, imposibilitatea lui de a reuşi cu adevărat fără El.
Este exprimată credinţa în putinţa de a obţine ajutorul lui Dumnezeu, nădejdea că acesta va fi de folos, este mărturisită iubirea faţă de Cel de la care ajutorul este totdeauna dezinteresat, absolut şi neumilitor. Ţăranul se arată, astfel, deschis lucrării sinergice cu Dumnezeu, prin acceptarea energiilor Sale necreate. Este un strigăt după Dumnezeu-Domnul, făcut cu calm şi pace. Se recunoaşte fraternitatea universală printr-o filiaţie comună. Conform promisiunii evanghelice, când doi oameni se întâlnesc şi sunt împreună în numele Domnului, Acesta e cu ei.
“Doamne ajută!” este un salut, dar şi o rugăciune, nu numai pentru cei ce se întâlnesc sau se despart, ci şi pentru toată lumea, nefiind precizată persoana. Sensul este acesta: “Dumnezeu să fie cu noi, cu toţi!”. “Doamne ajută!” cuprinde în el mai mult decât ”Doamne miluieşte!”. Exprimă desăvârşirea omului făcut spre relaţie personală cu Creatorul său.
“Doamne ajută!” înseamnă punerea unui început bun, pornirea la orice înfăptuire împreună cu Dumnezeu, în ultimă analiză, “Doamne ajută!” este rugăciunea isihastă a satului nostru, conducând prin pomenirea cât mai deasă a numelui Domnului la liniştire şi trezvie. De aceea el este, în accepţiunea cea mai deplină a cuvântului, un salut, o piatră pusă la temelia salvării, a mântuirii. De la Paşti până la Înălţare ţăranii se salută cu “Hristos a înviat!”, iar apoi, până la Rusalii, cu “Hristos S-a înălţat!”. După Crăciun, megleno-romanii se salută cu “Hristos S-a născut!”, salut asemănător cu cel de la Paşti.
În Maramureş mai ales, dar şi în alte părţi din Ardeal, salutul obişnuit al oamenilor când se întâlnesc este “Lăudam pe Iisus!” sau ”Lăudat fie Iisus!”, la care se răspunde cu “Lăudat să fie în veci, amin!” sau numai “În veci, amin!”.
Numeroasele saluturi în numele lui Hristos nu pot decât să mărturisească şi ele despre creştinismul activ şi cuprinzător al ţăranului roman.

SFÂNTUL TEOFIL CEL NEBUN PENTRU HRISTOS

Lucrurile s-au intamplat in mai 1853, adica la o jumatate de an inaintea de moartea fericitului. Staretul traia pe atunci in Sihastria Goloseev.
-Pantelimoane, i-a zis odata, dupa pranz, ucenicului, sa mergem in padure, sa ne rugam lui Dumnezeu!
Au mers. Au umblat prin padure pana s-au istovit. Fericitul citea pe drum Evanghelia, canta psalmi si impletea ciorapi, iar ucenicul taia cu secera iarba si o vara intr-o plasa de sfoara pentru a hrani, la intoarcerea acasa, taurasul. Cand a venit seara si soarele a inceput sa apuna, drumetii au plecat spre casa. Trecand pe langa locul unde este acum Sihastria Preobrajenski, staretul s-a oprit zicand:
- Auzi, Pantelimoane, sa ne asezam pe damb si sa ne uitam la sfanta lavra.
Ucenicul, obosit, atat a asteptat si, intinzandu-se pe iarba plin de multumire, a prins sa motaie, iar staretul Teofil a scos o bucatica de gheata, a topit-o in apa si, adaugand putina miere, a inceput sa-si intareasca puterile sleite. A trecut o jumatate de ceas. Deodata, fericitul a tipat:
-Pantelimoane, vin drumeti! Fugi de-i cheama!
Ucenicul trezit s-a sculat si, vazand o ceata de inchinatori care mergeau pe drum, i-a chemat sa vina la staret.
-Dumnezeu sa va ajute! i-a intampinat fericitul.
-Multumim, batiuska, au raspuns mujicii.
-Pesemne ca n-ati mancat nimic, a zis fericitul.
-De unde, batiuska...Am mancat apa cu posmagi, iar mancare calda n-am pus in gura de o saptamana intreaga.
-Nu-i nimic. Sedeti, mai stati putin de vorba...Maica Domnului ne va hrani pe toti indata...
Apoi punandu-i pe drumeti sa se aseze, fericitul a scos din cos un ceaun de tuci, a sapat cu cutitasul o groapa mica in pamant si l-a trimis pe ucenic sa adune vreascuri.
-Vreascuri? Da' ce faceti cu ele, batiuska? s-a uimit ucenicul, stiind ca n-aveau ce sa puna pe foc.
-Tontule, spuse sfatos fericitul. O sa fierbem pasat...Nu vezi ca trebuie sa le dam de mancare la inchinatori?
Vreascurile au fost aduse, dar n-aveau cu ce aprinde focul.
-Ei poftim necaz, a bagat de seama cu suparare Pantelimon. Nu-i foc, batiuska!
-Dar Dumnezeu?! a raspuns staretul cu incredintare.
Si inaltandu-si ochii spre cer, incepu sa se roage:
-Doamne, inaintea Ta merge focul si fulgerele lumineaza lumea. Ci asculta, Doamne, glasul rugaciunii mele, cand strig catre Tine, cand ridic mainile mele spre biserica Ta cea sfanta. Auzi-ma, sa manance saracii si sa se sature si sa laude numele Tau preabun!
Spunand acestea, a facut metanie mare catre rasarit si a blagoslovit ceaunul:
-In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh...
Dar numai ce-a rostit aceste cuvinte, si sub ceaun s-a ridicat un firicel cenusiu de fum si vreascurile s-au aprins curand cu flacara stralucitoare. Vazand minunea, Pantelimon a dat s-o rupa la fuga, dar staretul l-a oprit si, amenintandu-l intr-ascuns cu degetul, i-a poruncit sa arunce in ceaun iarba marunta, iar el a pus acolo cateva pietricele luate din cos si o bucatica de gheata. Cand totul a inceput sa fiarba, fericitul, fara a se opri din rugaciunea mintii, a mai binecuvantat o data ceaunul si a amestecat.
-Ei, acum gusta, a rostit el catre ucenic.
Pantelimon a luat putin pe varful lingurii si a lins neincrezator cu varful limbii; apoi a mai luat o data si a gustat o lingura intreaga:
-Batiuska, a strigat el in culmea uluirii, pai, pai, e terci de gris.
-Da' toarna oaspetilor mai iute, nataraule, ca se raceste.
Ucenicul a insfacat ceaunul cu bucurie si cu teama, incepand sa toarne in strachinile de drum ale inchinatorilor; dar o minune, oricat ar fi turnat, terciul nu se imputina. Toti fusesera hraniti, indestulati, iar ceaunul era parca tot plin. Si asa cum au fost inmultite oarecand putine paini in pustie pentru a ajunge la o multime de popor (Matei 14,19-20), si acum a fost inmultita hrana, prin rugaciunile staretului Teofil.
-Ei, acum ramaneti cu Dumnezeu, a grait bland staretul catre pelerini, dupa ce acestia au terminat de mancat. Mergeti in sfanta lavra si rugati-va pentru toti.
Mujicii cutremurati de minune au pornit la drum si, o data ajunsi in lavra, au inceput, cu bucurie si cu teama, sa povesteasca tuturor despre minunea la care fusesera martori.
Mare este Dumnezeul nostru, Care "a deschis portile cerului, a plouat mana si a trimis mancare pana la sat si au mancat si s-au saturat"..."Caci tot ce veti cere cu credinta, rugandu-va, veti primi".

SCURT ÎNDREPTAR DE VIAŢĂ DAT DE PĂRINTELE ARSENIE BOCA

Trecînd un tînăr pe la el, i-a spus un program de învăţătură, un cuvînt de învăţătură care e tot un fel de program şi a zis aşa : oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină.

OXIGEN înseamnă să trăieşti în aer cît mai curat, cît mai oxigenat, cît mai bun, să fie cît mai aerisit acolo unde îţi duci viaţa.

GLICOGEN, înseamnă de fapt zahărul din ficat, zahărul animal, dar părintele are în vedere prin acest cuvînt hrana raţională : să nu mănînci prea mult, să nu mănînci peste măsură dar nici prea puţin.

SOMNUL, să dormi atît cît îţi este necesar să poţi desfăşura o activitate eficientă şi mai ales intelectuală. Să ştiţi că cel ce nu-şi împlineşte somnul nu dă randament maxim, mai ales la chestiunile intelectuale. Părintele zicea că sunt necesare 6 ore de somn continuu în 24 de ore. Nu trebuie să se silească nimeni să facă performanţe de priveghere. Priveghere să faci în înţelesul de a nu fi împresurat de gînduri rele, să ai întotdeauna o trezvie, să fii întotdeauna treaz cînd faci ceva. Ca să stai şi să nu dormi toată noaptea, trebuie să stai şi să dormi ziua, pentru că trebuie avut în vedere organismul aşa cum l-a lăsat Dumnezeu. Un părinte duhovnicesc zice că s-a păgubit mai mult din priveghere şi nemîncare decît din mîncare multă şi somn mult ( Sfîntul Moise Arabul, în Filocalia, vol. 1 – cap. Convorbiri cu părinţii din pustia sketică ). Bineînţeles, noi nu zicem că oamenii trebuie să doarmă foarte mult, dar zicem că trebuie să ştie fiecare cît trebuie să doarmă ca să fie treaz.

SĂ-ŢI PĂSTREZI HORMONII înseamnă să nu faci risipă pe poftele trupeşti, să trăieşti o viaţă înfrînată, să fii cît mai înfrînat şi atunci te ajută puterile care sunt în tine, te ajută să duci o viaţă plină, frumoasă, o viaţă simţită

CONCEPŢIE DE VIAŢĂ CREŞTINĂ, înseamnă să te conduci după Evanghelie, după învăţăturile Sfinţilor Părinţi, să ai în vedere nişte lucruri care sunt de căpetenie. Dacă ai altă concepţie decît concepţia de viaţă creştină, nu ajungi la mîntuire, nu ajungi la ceea ce vrea Dumnezeu cu fiecare dintre noi.

CEL MAI LUNG CUVÂNT...

Mai mulţi tineri erau adunaţi în sala de festivităţi a unei staţiuni. Acolo ei povesteau lucruri interesante din domeniul artei, culturii, tehnicii. Numai un bătrân între ei stătea tăcut deoparte.
Fiecare căuta să spună câte ceva, numai bătrânul tăcea cu răbdare şi îi asculta, la urmă însă le-a spus şi el:
- Vă voi pune şi eu o întrebare. Ia să-mi spuneţi voi mie cuvântul cu cea mai mare lungime şi apoi pe cel cu cea mai scurtă lungime, dintre toate câte există!...
Şi tinerii au început să înşire care mai de care la cuvinte, nimeni însă nu a ştiut care sunt acestea, şi atunci l-au rugat pe bătrân să le spună el răspunsul, iar el le-a răspuns:
- Cel mai lung cuvânt e ,,veşnicie”, iar cel mai scurt este ,,acum”. Eu nu m-am referit la lungimea lor pe hârtie, la numărul de litere, ci la lungimea lor în timp...

Şi bătrânul a avut dreptate.
CUVÂNTUL ,,VEŞNICIE”, N-ARE SFÂRŞIT, ÎN TIMP CE CUVÂNTUL ,,ACUM”, DUREAZĂ NUMAI O CLIPĂ.
Să nu uităm, mai ales, cuvântul acesta "veşnicie". Şi de vrem, şi de nu vrem, într-o zi vom păşi în veşnicie, pe o cale sau pe alta. Depinde de noi şi de "acum".

FERESTRELE NOASTRE

Razele soarelui se revarsă din cer în aceeaşi măsură pretutindeni. În casele oamenilor însă, lumina e totuşi diferită, precum diferite sunt şi ferestrele prin care au să treacă razele de lumină. Şi aceasta, deoarece unul are la ferestre sticlă transparentă, altul sticlă mată sau colorată, iar altul celofan. Şi aşa mai departe.
Unii îşi fac ferestre mari, pentru că le place lumina, alţii, dimpotrivă.
La unii apoi, mai sunt ferestrele pline şi de praf sau murdărie… De aceea, pe când afară soarele surâde cu multă putere, în unele case domneşte totuşi un semiîntuneric, iar în altele un întuneric adânc. În astfel de case nici nu se poate lucra, iar bolile sunt la ele acasă.

Aşa se întâmplă însă şi în viaţă!... Cel ce trăieşte în întuneric, adică în păcate, nu poate nici vedea, nici înţelege care este voia lui Dumnezeu cu el. Este cu totul lipsit de ajutor, ajutor pe care nu-l poate afla decât numai de la Dumnezeu, care luminează în aceeaşi măsură pretutindeni. Câtă lumină primim… depinde de „ferestrele” noastre.

SONERIA TELEFONULUI MOBIL

Trăim într-o lume în care telefonul mobil aproape face parte din fiinţa oricărui individ.
Pe stradă, în birouri, în casă, la oraş, la ţară şi chiar pe câmp, la praşilă, telefoanele mobile îşi fac auzită prezenţa prin coloritul specific al soneriilor. Febra personalizării telefoanelor cu diverse coloane sonore i-a cuprins pe mulţi oameni.
Unii au ales pentru mobilele lor melodii care mai de care mai sofisticate, iar alţii, dimpotrivă, tonuri de apel mai puţin stridente. Melodia telefonului trădează firea fiecăruia.

Iată părerea PSIHOLOGILOR: Cel care ţine telefonul pe silenţios, trădează o personalitate discretă, stresată şi nesigură pe sine; cel al cărui telefon sună foarte tare sau pe acordurile fanfarei militare, denotă, potrivit psihologilor, o fire dominatoare, activă, dar şi rigidă; cel care nu a schimbat melodiile standard ale mobilului, e o fire conservatoare; cel care ţine foarte mult la linişte şi preferă să îl atenţioneze doar un "beep", se încadrează în categoria persoanelor retrase; cel ce şi-a personalizat mobilul cu o melodie populară, cu influenţe de manea, pare să iubească banii; cel care răspunde la telefon pe o simfonie de-a lui Johann Sebastian Bach, este un meloman şi ascunde un caracter flegmatic, care simte, din când în când, nevoia de evadare. Asta spun psihologii.

Dar ce spun DUHOVNICII? Cred că din perspectiva unui duhovnic fenomenul se vede altfel. Cel care ţine foarte mult la linişte, preferă să îl atenţioneze doar un "beep"; cel care ţine telefonul pe silenţios, sau cel care nu a schimbat melodiile standard ale mobilului, trădează o fire smerită, care nu vrea să deranjeze, dar poate fi şi indiferentă sau chiar leneşă; cel al cărui telefon sună foarte tare sau pe acorduri stridente, denotă o fire trufaşă, mândră; cel ce şi-a personalizat mobilul cu o melodie populară, cu influenţe de manea, pare să fie iubitor de arginţi şi de plăceri trupeşti.
Foarte, foarte rar auzi telefoane mobile care să sune pe o cântare bisericească. Această stare de lucruri, desigur, spune ceva.

TU, FRATE, CE MELODIE AI CA SONERIE PENTRU TELEFONUL MOBIL?

ADEVĂRATUL ÎMPĂRAT

La o margine de lume, într-un timp îndepărtat,
Conducea o mândră ţară un celebru împărat.
El avea câmpii mănoase în a sa împărăţie;
Turme, codri, vii şi aur, şi nespusă bogăţie.
Iar la curtea-mpărătească avea slugi nenumărate,
Care îşi serveau stăpânul orişicând în zi şi noapte.

Dintre slugi, ÎNŢELEPCIUNEA îi era în casă vornic,
Iară POSTUL, de o vreme, îi era un vrednic stolnic.
DRAGOSTEA era, se spune, logofăt cu nume mare,
Iar SMERENIA un comis fără de asemănare.
LENEA îi era postelnic investit ca mare ştab,
Iar pe DREAPTA SOCOTINŢĂ o avea ca pârcălab.
Pe BEŢIE, el, în casă, o avea ca brav paharnic,
Iară sluga LĂCOMIE îi era un sluger harnic.
Pe MÂNIE, împăratul, o avea ca dârz spătar,
Ea fiind o slugă iute şi un paznic de hotar.
MILOSTENIA, se spune, că-i era un bun clucer,
Iar IUBIREA DE ARGINT, un preanobil vistier.
Jitnicer era CREDINŢA, iar pitarul, RUGĂCIUNEA,
Care, zilnic, cu iubire, îi servea pe masă pâinea.
Mai avea pentru slujire şi pe alţii la palat,
Ce-l serveau, după menire, pe vestitul împărat.
Însă dintre slugi, nu toate îl slujeau onest, cinstit;
Unele-i doreau chiar moartea, suveranului vestit.
Între slugi era o gaşcă, un partid cu rele datini,
Chipeşe, dar şi viclene - clica sadicelor patimi.
Alte slugi erau oneste, şi-n slujire tare iuţi,
Ce formau un soi aparte - cinul bravelor virtuţi.
Doar virtuţile, aflat-am, îl iubeau cu-adevărat
Pe distinsul nostru nobil, pe faimosul împărat.
Patimile, însă, zilnic, se zoreau să-l nimicească,
Pentru ca să poată ele, libere, să-mpărăţească.
Curse-i întindeau într-una, făr’ ca el să aibă ştire,
Fiindcă îşi doreau din inimi a monarhului pierire.
Multă vreme, împăratul s-a lăsat înconjurat
De al patimilor tagmă, de al lor făţarnic sfat.
Însă, când a prins de veste de complotul lor viclean,
S-a gândit să îi convoace pe aleşii din divan.
Sfetnic bun, şi devotat, îi era ÎNŢELEPCIUNEA,
Însă nu îi asculta sfatul ei întotdeauna.
Şi, chemând ÎNŢELEPCIUNEA, sfetnicul cel mai discret,
A-ntrebat-o cum să scape de complotul cel şiret.
- Cum să fac, ÎNŢELEPCIUNE, ca să nu îmi pierd coroana?
Ăstor patimi preaviclene, cum să le întind capcana?
Dar aş vrea, îi zise dânsul, fără, însă, a se face
Tulburare în imperiu, ci aş vrea cu multă pace.

Zise-atunci ÎNŢELEPCIUNEA:
- Preamărite împărate,
Patimile preaviclene trebuie urgent legate!
Ca să le omori, stăpâne, nu cred c-ai să poţi vreodată,
Căci se face tulburare în împărăţia toată.
Ai la curte slugi fidele, care îţi doresc de bine;
Apelează, deci, la ele, de vrei să m-asculţi pe mine!
Dacă vrei să scapi cu viaţă, de vrei grabnic ajutor,
Pe aceste rele patimi dă-le, deci, pe mâna lor!
POSTUL e, desigur, unul dintre cei mai bravi ostaşi
Cu acest cucernic stolnic, o să-i birui pe vrăjmaşi.
Tot la fel şi RUGĂCIUNEA, care-i mare dregător,
O să-ţi dea, prealuminate, mult doritul ajutor.
Iar clucerul tău cel harnic, MILOSTENIA, adică,
Multe lanţuri pentru patimi, de la târg o să-ţi aducă.
Cu cei trei, întotdeauna, vei zdrobi orice complot,
Căci a lor triadă poate, ce, ca ele, mii nu pot.
Însă, lângă astea toate, dacă este cu putinţă,
Să îl chemi la tine-dată şi pe sfetnicul VOINŢĂ.

După luni de nevoinţă, ajutat de bravi ostaşi,
Împăratul, anevoie, a scăpat de-ai săi vrăjmaşi.
După ce se isprăviră lupta asta şi furtuna,
Într-o zi de sărbătoare îi şopti ÎNŢELEPCIUNEA:
- Vezi că slugile viclene, patimile, împărate,
Nu sunt moarte, ţine seama, ci acum sunt doar legate.
Şi, oricând, prealuminate, de rup lanţul, pot să plece.
Şi de vor scăpa, fii sigur, te ucid cu sânge rece.
De aceea, se cuvine ca să stai în priveghere
Şi să-i ai pe cei trei sfetnici, zilnic în apropiere.
Numai când domneşti deplin, sigur şi adevărat,
Peste patimi şi virtuţi, doar atunci eşti împărat.

După toate cele spuse, care astăzi le-ai aflat,
Nu ai vrea de azi, creştine, să devii un împărat?

ÎMPĂRATUL ŞI SOŢIILE

... Era odată, într-o ţară îndepărtată, un rege care avea patru neveste. Însă cel mai mult o iubea pe cea de-a patra, pe care o îmbrăca în straiele cele mai scumpe şi o hrănea cu bucatele cele mai fine.
De asemenea, o iubea şi pe cea de-a treia soţie. Cu ea se mândrea cel mai mult. Totuşi, regele trăia cu teama că această soţie îl va părăsi.
Regele o iubea şi pe cea de-a doua soţie. Ea îi era un sfetnic de nădejde şi se arăta întotdeauna amabilă, înţelegătoare şi răbdătoare. De câte ori regele avea o problemă, ea îi era alinarea.
Prima soţie a regelui era foarte loială, însă pe aceasta nu o iubea, nu o hrănea cum trebuie; abia de o lua în seamă. Pentru aceasta ea era slabă, tristă şi bolnavă.
Într-o zi, regele simţi că sfârşitul îi este aproape. Se gândi la întreaga sa viaţă plină de desfătări şi îşi spuse: „Acum am patru soţii, dar când voi muri, vor veni toate cu mine sau voi rămâne singur?”.
O întreabă pe cea de-a patra nevastă:
- Te-am iubit cel mai mult, ţi-am dăruit cele mai frumoase haine şi ţi-am purtat cea mai mare grijă. Acum am să mor, vrei să vii cu mine?
- Nici vorbă! replică cea de-a patra soţie. Răspunsul ei străpunse inima regelui.
Regele o întrebă şi pe cea de-a treia soţie:
- Te-am iubit toată viaţă. Acum, că mor, vrei să vii cu mine?
- Nu! răspunse cea de-a treia soţie. Viaţa e frumoasă. Când vei muri mă voi recăsători! Inima regelui se strânse de durere.
O întrebă pe cea de-a doua soţie:
- Întotdeauna am găsit la tine înţelegere şi ajutor în sufletul meu. Când voi muri, vrei să vii cu mine?
- Îmi pare rău! replică cea de-a doua soţie. Te pot doar înmormânta.
Regele fu distrus şi de acest răspuns, dar auzi o voce:
- Eu te voi urma! Regele se uită împrejur şi văzu că aceea care rostise aceste cuvinte era prima soţie. Era atât de slabă pentru că suferise mult din cauza foamei şi a neglijării. Adânc îndurerat, regele spuse:
- Trebuia să-ţi ofer mai multă grijă! Acum îmi dau seama cât am greşit! Trebuia pe tine să te iubesc cel mai mult!

TÂLCUIRE

Împăratul suntem noi. Fiecare avem câte patru tovarăşi de viaţă, patru companii, patru „soţii”.
Cea de-a patra este TRUPUL. Indiferent cât timp şi cât efort investim în a-l face să arate bine, el la moarte ne părăseşte.
Cea de-a treia soţie este AVEREA. Când murim, se duce la alţii.
Cea de-a doua soţie este FAMILIA (prietenii). Indiferent cât de apropiaţi ne-au fost, ei nu pot decât să vină până la mormânt.
Prima soţie este SUFLETUL. Adesea neglijat, în goana noastră după avere, bunăstare şi putere, totuşi, SUFLETUL este singurul care ne urmează oriunde.