Din Dictionar al Noului Testament:

Pacat(gr. anartia): calcarea poruncii Lui Dumnezeu. Poruncile fiind date ulterior, - dupa pacatul primordial – lui Moise si inscrise in Lege, calcarea lor se numeste deopotriva si nelegiuire, sau faradelege, cum spune evanghelistul Ioan: “caci pacatul este nelegiuire”(I Ioan 3, 4). Pacatul este legat numai de creatura rationala si consta in esenta in ruperea si instrainarea spiritual de Dumnezeu si de comuniunea cu El.
Primul pacat s-a produs in lumea spiritual, a ingerilor, cand Lucifer a fost alungat din cer, cu ingerii care l-au urmat – pentru ca in trufia lui a vrutsa fie mai presus de Dumnezeu(cf. Isaia 14, 12; Luca 10, 18; Apoc. 12, 7-10).
Diavolul a amagit pe Adam si pe Eva, care dupa neascultare au fost alungati din rai si lipsiti de slava care o aveau inainte; iar pacatul lor a atras moartea lor si a urmasilor: “Fiindca in Adam toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava Lui Dumnezeu”(Rom. 3, 23; 5, 12-14). “De aceea, precum printr-un om a intrat pacatul in lume si, prin pacat, moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru ca toti au pacatuit in el”(in Adam – Rom. 5, 12). Pacatul lui Adam se numeste “pacatul stramosesc”, cu care se naste fiecare om. De aceea se zice ca nimeni nu este fara de pacat, chiar de ar fi viata lui numai de o zi. Din aceasta stare omenirea nu se mai putea izbavi singura.
Numai “Fiul Lui Dumnezeu”, devenit prin intrupare si “Fiul Omului”, Dumnezeu si Om, in aceasta ultima calitate si de Om adevarat, dar desavarsit, a savarsit rascumpararea ei. Caci El “n-a savarsit nici un pacat, nici nu s-a aflat viclesug in gura Lui”(I Petru 2, 22; II Cor. 5, 21; I Ioan 3, 5). Pentru aceasta si intreaba Iisus pe carturarii si fariseii care-I aduceau tot felul de invinuiri imaginare: “Cine dintre voi Ma va vadi de pacat? Iar daca spun adevarul, de ce nu ma credeti?”(Ioan 8, 46).
Intrucat omenirea decazuta nu s-a putut mantui prin legea morala naturala, “inscrisa in inimile” oamenilor(Rom. 2, 14-16), nici prin legea scrisa, data prin Moise si prooroci a Vechiului Testament, care n-a facut decat sa mareasca constiinta pacatului(cp. Rom. 3, 19-20; 7, 7-17; Gal. 2, 17), Dumnezeu a trimis in lume pe Fiul Sau pentru ca, luand “trupul pacatului” – dar fara pacat(II Cor. 5, 21), sa osandeasca pacatul, luand asupra Sa blestemul legii(Gal. 3, 10-13) si “desfiintand astfel legea pentru neputinta si nefolosul ei”(Evr. 7, 18). El a trimis pe Fiul Sau “intru asemanarea trupului pacatului si pentru pacat a osandit pacatul in trup”(Rom. 8, 3). Mantuitorul Hristos S-a facut partas trupului si sangelui, pentru ca sa surpe prin moartea Sa(pe Cruce) pe cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavolul. Si, biruind pe acest vrasmas(Ioan 12, 31; 14, 30; 16, 11), a eliberat pe oameni din robia pacatului, a diavolului si a mortii(Matei 8, 28-32; cp. Luca 4, 18; 13, 16; Fapte 16, 18; 13, 10; 26, 18). Jertfindu-Se dar, ca un Miel nevinovat, pentru pacatele lumii, Domnul Hristos ne-a rascumparat din pacat – aducandu-Se jertfa Tatalui; si impacandu-ne astfel cu El, ne-a readus la El(cf. Ioan 1, 29; Matei 20, 28; I Cor. 1, 30; 6, 20; 7, 23; Gal. 1, 4; 3, 13; I Petru 1, 18-19; 3, 18; I Ioan 2, 2; 4, 10; Apoc. 14, 4).
Pacatuirea n-a incetat nici dupa rascumpararea adusa de Hristos, ci a imbracat si mai multe forme si numiri. Dar pentru pacatul de orice fel, Mantuitorul a lasat Taina pocaintei, sau a marturisirii pacatelor. Unele se pot sterge, altele nu. Astfel sunt pacate grele si de neiertat, pe care apostolii le numesc: “pacate de moarte”, pentru care Biserica si fratii nu trebuie sa se roage(I Ioan 5, 16).
Intre pacatele de moarte sunt in primul rand pacatele care lezeaza direct pe Dumnezeu, Cel in Treime Sfant; sau, indirect, dreapta credinta. Asa sunt necredinta sau tagaduirea divinitatii, hula, injuria, lipsa de evlavie etc., sau nerecunoasterea lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu intrupat, ca Mantuitor al lumii si ca Judecator al ei, la sfarsitul veacului, la a doua venire. Aceasta o fac toti ereticii, hristosii mincinosi, apostolii mincinosi, proorocii mincinosi si invatatorii mincinosi, care neaga Persoana divino-umana a lui Hristos, Rascumparatorul lumii(cf. Matei 7, 15, 22; 24, 24; I Tim. 4, 1; Tit. 3, 4-10; II Petru 2, 1-3; 3, 4; I Ioan 4, 1); pe acestia, apostolul ii numeste si antihristi(I Ioan 2, 22-23; 4, 3; II Ioan 7; cp. I Cor. 12, 3; 16, 22; I Tes. 2, 3-7; Gal. 1, 7, 9).
Altele sunt “pacate nu de moarte; pentru cei care le-au savarsit, Biserica si fratii se roaga”(I Ioan 5, 16).
In prima sa epistola, sfantul Ioan evanghelistul scrie: “Daca vede cineva pe fratele sau pacatuind – pacat nu de moarte – sa se roage, si Dumnezeu va da viata acelui frate”…”Este si pacat de moarte; nu zic sa se roage pentru acela”(5, 16). Cei ce se caiesc si le marturisesc duhovnicului si Bisericii sunt iertati prin Taina pocaintei, cum si Iisus le-a iertat(Marcu 2, 9; Luca 5, 8; 7, 47-48; Ioan 8, 11), si apostolii(Fapte 19, 18; Iacov 5, 16; I Ioan 1, 9-10).
Dupa felul lor, aceste pacate sunt unele trupesti, altele sufletesti, unele indreptate impotriva aproapelui; altele, care sunt impotriva persoanei insasi care le savarseste ca: betia, imbuibarea, desfraul, impartasia cu nevrednicie(I Cor. 11, 29-30), atrag neputinte, boli si chiar moarte etc. Iata cateva texte care le amintesc: Matei 15, 19; Marcu 7, 21-22; Rom. 1, 24-25; I Cor. 5, 10-11; 6, 9-10; Gal. 5, 18-21; ITim 6, 4-5; II Tim. 3, 3-7; I Petru 4, 3; Apoc. 21, 8; 22, 15.
Sunt si “pacate impotriva firii”(Rom. 1, 26; Iuda, 7), ca sodomia sau homosexualitatea, pentru care au pierit in foc si pucioasa cetatile Sodoma si Gomora(II Petru 2, 6; Iuda, 7); pacatul malahienilor(I Cor. 6, 9) si idolatriile etc., ai caror faptasi nu vor vedea Imparatia lui Dumnezeu.
Unele pacate sunt “vadite”(I Tim. 5, 24) si altele “pacate ascunse”(Matei 5, 27-44), care insa vor iesi la iveala si vor fi vadite(Matei 10, 26; Rom. 2, 16; I Cor. 4, 5). Despre astfel de pacate sfantul apostol Pavel spune: “Pacatele unor oameni sunt vadite, mergand inaintea lor la judecata, ale altora insa vin in urma lor”(I Tim. 5, 24). Judecata Domnului le va descoperi si le va rasplati pe fiecare dupa gravitatea lor, vadita in lumina Evangheliei(Rom. 2, 16; I Cor. 4, 5).
Vazute sau nevazute, pacatele sufletesti sau spiritual sunt adesea cauza celorlalte, pentru ca dezordinea sufleteasca o antreneaza pe cealalta. In parabola vamesului si a fariseului, Mantuitorul arata gravitatea celor multumiti de ei insisi care mai si acuza si dispretuiesc pe ceilalti. Intre aceste pacate care adesea nu se vad sunt: mandria, invidia, clevetirea, batjocura, ura, mania, idolatria, erezia, hula, inselaciunea, viclesugul, minciuna, nedreptatea, uciderea cu cuvantul sau cu gandul etc.
Exista insa o categorie speciala de pacate, despre care nu avem o explicatie din cele mai limpezi. Sa urmarim textul Scripturii: Iisus Hristos vindecase un indracit mut si surd; carturarii si fariseii, in loc sa slaveasca pe Dumnezeu, Il acuzau pe Iisus ca scoate demonii cu Belzebul, domnul demonilor. La acestea – socotindu-le “hula” sau defaimare a lui Dumnezeu insusi – El le raspunde: “Orice pacat si orice hula se va ierta oamenilor, dar hula impotriva Duhui Sfant nu se va ierta. Celui ce va zice cuvant impotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice impotriva Duhui Sfant nu i se va ierta lui nici in veacul acesta, nici in cel ce vas a fie”(Matei 12, 31-32).
In locul paralel, de la Marcu, vedem continuindu-se cu idea: “Pentru ca ziceau: are duh necurat”(3, 29-30). Rezulta deci ca hula este confuzia pe care acuzatorii lui Iisus o faceau intre Dumnezeu si dusmanul sau vesnic, diavolul, asa cum pregatise terenul anterior, punandu-I sa gandeasca ceea ce pentru un cuget normal este logic. El le pusese intrebarea retorica: daca Eu alung pe diavol cu ajutorul diavolului, cum ar mai ramane in picioare imparatia lui? Deci, nu este aceasta explicatia, caci “daca Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iata, a ajuns la voi imparatia lui Dumnezeu”(Matei 12, 24-28).
Pe linia acestei logici, se poate considera mai departe ca: cine va nega aceasta “imparatie a lui Dumnezeu” este cel ce aduce hula impotriva Duhului Sfant, data fiind corespondenta dintre termenul “Imparatie” si Biserica pe care a intemeiat-o El, in care prezenta Duhului Sfant asigura impecabilitatea ei si vietuirea in conditiile vesniciei.
Putem conchide deci ca cei care lupta impotriva Bisericii lui Hristos savarsesc pacat impotriva Duhului Sfant.