"Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”. Cu aceste înfricoşătoare cuvinte îşi termină Mântuitorul parabola de astăzi, în care aseamănă împărăţia cerului cu un ospăţ mare, cu o nuntă pe care un om i-o face fiului său şi la care cei invitaţi refuză să vină. Mulţi sunt chemaţi la mântuire, toţi oameni sunt chemaţi, dar, de fapt, puţini sunt cei aleşi, cei care se mântuiesc, fiindcă cei mai mulţi dispreţuiesc invitaţia la mântuire. Acest adevăr, ieşit de pe buzele lui Hristos, i-a făcut să se cutremure întotdeauna pe cei mai mari sfinţi. Nu Dumnezeu îl osândeşte pe om, Dumnezeu i-a pregătit fiecărui om un loc în cer, dar omul singur este cel care se osândeşte, care îşi vrea răul.

Închipuiţi-vă un copil care are un tată iubitor şi plin de grijă: îl hrăneşte, îl îmbracă, îi poartă de grijă, îl îndeamnă la bine, îl sfătuieşte, îl apără de orice pericol, munceşte din greu ca să-şi ţină copilul la şcoală, vrea să facă om din el, vrea să-i facă un rost în viaţă, dar copilul ajunge rău, un vagabond care, până la urmă, o termină în puşcărie. Cine e de vină de această nenorocire? Tatăl? Nu, a făcut tot ce a putut pentru copilul său. Copilul e de vină de nefericirea sa. Aşa se întâmplă cu cei osândiţi. Nu Dumnezeu e de vină, Dumnezeu face totul ca omul să fie fericit, îl ajută, îl călăuzeşte să ajungă la fericire, dar omul singur este de vină că apucă pe calea osândirii.

În parabola de astăzi, Mântuitorul ne dă cele trei motive pentru care cei mai mulţi se osândesc: unii s-au dus la negustoria lor, alţii, la ţarina lor; este preocuparea exclusivă pentru cele pământeşti, pentru trupul acesta pieritor. Aceştia îi reprezintă pe creştinii ce trăiesc ca şi cum n-ar avea suflet. Sunt creştinii care duminica sunt la negoţ, la târguri şi la ţarină, la cules de struguri, nici vorbă de Liturghie, de Sacramente, de predică, de învăţătură; acesta este primul motiv al osândirii oamenilor. Alţii, spune hristos, i-au prins pe slujitorii care făceau invitaţia la nuntă, i-au batjocorit, pe unii chiar i-au ucis. Acesta este al doilea motiv al osândirii oamenilor – dispreţul faţă de slujitorii lui Dumnezeu, faţă de preoţii ce îi învaţă şi îi invită la mântuire. Într-adevăr, câţi nu sunt acei creştini care îl dispreţuiesc pe preot, îl critică, îl batjocoresc, îl hulesc, mint pe seama lui, îl vorbesc de rău, îl calomniază, răspândesc în lume tot felul de minciuni pe seama lui, îl privesc pe preot ca pe un fel de duşman, îi declină planurile, îl mint cât pot, îl evită cât pot! Acesta este, deci, al doilea motiv pentru care Iadul se umple cu osândiţi – dispreţul, batjocorirea slujitorilor lui Dumnezeu.

Şi al treilea motiv pentru care unul a fost scos din sala de ospăţ a fost că a venit fără haine de nuntă. A venit cu haine murdare, soioase, rupte, pline de noroi şi praf, mirosind a grajd şi stricând buna dispoziţie a nuntaşilor. Acesta reprezintă categoria imensă a oamenilor ce se osândesc fiindcă îşi leapădă haina curată şi albă a nevinovăţiei, a harului sfinţitor primit la Botez, trăiesc şi mor cu haina murdară a păcatelor grele. Nu ştiu de Spovadă, sau fac spovezi rele, sacrilege, fără căinţă, fără hotărâre la Spovadă, sau mint de-a dreptul.

Soarta celor osândiţi ne-o spune tot Hristos. Sunt scoşi din sala de ospăţ a Paradisului, sunt izgoniţi afară: „Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic al Iadului!” Unde sunt izgoniţi? În întuneric. În Iad, ziua şi noaptea arde focul, şi totuşi, e întuneric. În cer e lumină veşnică, în Iad e întuneric veşnic. „Legaţi-l de mâini şi de picioare”. Cei osândiţi la Iad sunt legaţi, adică niciodată nu se mai pot elibera din închisoarea lor de foc. Nu mai pot face nimic bun, sunt fără ajutor şi fără speranţă. Dante Alighieri spune că pe poarta Iadului sunt scrise aceste cuvinte: „Lăsaţi orice speranţă”. Şi urmează cuvântul cel mai greu al lui Hristos: „acolo va fi plâns şi scrâşnire a dinţilor”; în cer, se auf cântece de bucurie, în Iad, urlete de durere.

De ce există plâns şi scrâşnire a dinţilor? Deoarece, tot după învăţătura lui Cristos, acolo e un foc ce nu se mai stinge niciodată. Este o vorbă nesăbuită de mare circulaţie: „A venit cineva din Iad să ne spună ce e acolo?” Un liber-cugetător i-a spus într-o zi unui preot: „Eu nu cred în Iad. Cine a venit de acolo, să ne spună că e Iad?” Şi preotul i-a răspuns: „N-a venit nimeni? Asta dovedeşte un singur lucru: că cine ajunge în Iad nu mai poate ieşi de acolo”. Pentru noi, cei care avem credinţă, avem cuvântul lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Cea mai mare nenorocire pentru om este aceea că omul nu se mai cutremură când aude de Iad. Rămâne nepăsător, indiferent, chiar zâmbeşte dispreţuitor; cuvântul „Iad” are acelaşi efect asupra omului de azi ca şi cuvântul „nuntă” sau „distracţii”. El suferă de Siringomelia – boala de nervi care îl face pe om să nu simtă durerea, chiar dacă se reazemă de o sobă înroşită sau e ars până la os –, de Siringomelia sufletească.

Un lucru să cerem acum de la Mântuitorul: dacă iubirea faţă de Dumnezeu nu ne ţine departe de păcat, măcar frica de Iad să ne-o sădească în suflet, şi această frică mistuitoare să ne facă să-i slujim lui. Amin.

 Sursa - internetul - Pr. Claudiu Dumea