"Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”. Cu aceste înfricoşătoare cuvinte îşi termină Mântuitorul parabola de astăzi, în care aseamănă împărăţia cerului cu un ospăţ mare, cu o nuntă pe care un om i-o face fiului său şi la care cei invitaţi refuză să vină. Mulţi sunt chemaţi la mântuire, toţi oameni sunt chemaţi, dar, de fapt, puţini sunt cei aleşi, cei care se mântuiesc, fiindcă cei mai mulţi dispreţuiesc invitaţia la mântuire. Acest adevăr, ieşit de pe buzele lui Hristos, i-a făcut să se cutremure întotdeauna pe cei mai mari sfinţi. Nu Dumnezeu îl osândeşte pe om, Dumnezeu i-a pregătit fiecărui om un loc în cer, dar omul singur este cel care se osândeşte, care îşi vrea răul.

Închipuiţi-vă un copil care are un tată iubitor şi plin de grijă: îl hrăneşte, îl îmbracă, îi poartă de grijă, îl îndeamnă la bine, îl sfătuieşte, îl apără de orice pericol, munceşte din greu ca să-şi ţină copilul la şcoală, vrea să facă om din el, vrea să-i facă un rost în viaţă, dar copilul ajunge rău, un vagabond care, până la urmă, o termină în puşcărie. Cine e de vină de această nenorocire? Tatăl? Nu, a făcut tot ce a putut pentru copilul său. Copilul e de vină de nefericirea sa. Aşa se întâmplă cu cei osândiţi. Nu Dumnezeu e de vină, Dumnezeu face totul ca omul să fie fericit, îl ajută, îl călăuzeşte să ajungă la fericire, dar omul singur este de vină că apucă pe calea osândirii.

În parabola de astăzi, Mântuitorul ne dă cele trei motive pentru care cei mai mulţi se osândesc: unii s-au dus la negustoria lor, alţii, la ţarina lor; este preocuparea exclusivă pentru cele pământeşti, pentru trupul acesta pieritor. Aceştia îi reprezintă pe creştinii ce trăiesc ca şi cum n-ar avea suflet. Sunt creştinii care duminica sunt la negoţ, la târguri şi la ţarină, la cules de struguri, nici vorbă de Liturghie, de Sacramente, de predică, de învăţătură; acesta este primul motiv al osândirii oamenilor. Alţii, spune hristos, i-au prins pe slujitorii care făceau invitaţia la nuntă, i-au batjocorit, pe unii chiar i-au ucis. Acesta este al doilea motiv al osândirii oamenilor – dispreţul faţă de slujitorii lui Dumnezeu, faţă de preoţii ce îi învaţă şi îi invită la mântuire. Într-adevăr, câţi nu sunt acei creştini care îl dispreţuiesc pe preot, îl critică, îl batjocoresc, îl hulesc, mint pe seama lui, îl vorbesc de rău, îl calomniază, răspândesc în lume tot felul de minciuni pe seama lui, îl privesc pe preot ca pe un fel de duşman, îi declină planurile, îl mint cât pot, îl evită cât pot! Acesta este, deci, al doilea motiv pentru care Iadul se umple cu osândiţi – dispreţul, batjocorirea slujitorilor lui Dumnezeu.

Şi al treilea motiv pentru care unul a fost scos din sala de ospăţ a fost că a venit fără haine de nuntă. A venit cu haine murdare, soioase, rupte, pline de noroi şi praf, mirosind a grajd şi stricând buna dispoziţie a nuntaşilor. Acesta reprezintă categoria imensă a oamenilor ce se osândesc fiindcă îşi leapădă haina curată şi albă a nevinovăţiei, a harului sfinţitor primit la Botez, trăiesc şi mor cu haina murdară a păcatelor grele. Nu ştiu de Spovadă, sau fac spovezi rele, sacrilege, fără căinţă, fără hotărâre la Spovadă, sau mint de-a dreptul.

Soarta celor osândiţi ne-o spune tot Hristos. Sunt scoşi din sala de ospăţ a Paradisului, sunt izgoniţi afară: „Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic al Iadului!” Unde sunt izgoniţi? În întuneric. În Iad, ziua şi noaptea arde focul, şi totuşi, e întuneric. În cer e lumină veşnică, în Iad e întuneric veşnic. „Legaţi-l de mâini şi de picioare”. Cei osândiţi la Iad sunt legaţi, adică niciodată nu se mai pot elibera din închisoarea lor de foc. Nu mai pot face nimic bun, sunt fără ajutor şi fără speranţă. Dante Alighieri spune că pe poarta Iadului sunt scrise aceste cuvinte: „Lăsaţi orice speranţă”. Şi urmează cuvântul cel mai greu al lui Hristos: „acolo va fi plâns şi scrâşnire a dinţilor”; în cer, se auf cântece de bucurie, în Iad, urlete de durere.

De ce există plâns şi scrâşnire a dinţilor? Deoarece, tot după învăţătura lui Cristos, acolo e un foc ce nu se mai stinge niciodată. Este o vorbă nesăbuită de mare circulaţie: „A venit cineva din Iad să ne spună ce e acolo?” Un liber-cugetător i-a spus într-o zi unui preot: „Eu nu cred în Iad. Cine a venit de acolo, să ne spună că e Iad?” Şi preotul i-a răspuns: „N-a venit nimeni? Asta dovedeşte un singur lucru: că cine ajunge în Iad nu mai poate ieşi de acolo”. Pentru noi, cei care avem credinţă, avem cuvântul lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Cea mai mare nenorocire pentru om este aceea că omul nu se mai cutremură când aude de Iad. Rămâne nepăsător, indiferent, chiar zâmbeşte dispreţuitor; cuvântul „Iad” are acelaşi efect asupra omului de azi ca şi cuvântul „nuntă” sau „distracţii”. El suferă de Siringomelia – boala de nervi care îl face pe om să nu simtă durerea, chiar dacă se reazemă de o sobă înroşită sau e ars până la os –, de Siringomelia sufletească.

Un lucru să cerem acum de la Mântuitorul: dacă iubirea faţă de Dumnezeu nu ne ţine departe de păcat, măcar frica de Iad să ne-o sădească în suflet, şi această frică mistuitoare să ne facă să-i slujim lui. Amin.

 Sursa - internetul - Pr. Claudiu Dumea

Nichifor Crainic
Rugăciunea din amurg

Mă rog si pentru viii si pentru mortii mei.
Tot una-mi sunt acuma partasii si dusmanii,
Cu ei deopotriva mi-am sfaramat eu anii,
Si dragostea si vrajba le-am impartit cu ei.

Pe morti în rugaciunea de seara mi-i culeg.
Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avanturi si-au fost si pogoraminte.
Putin în fiecare, în toti am fost intreg.

De viforele vietii ei sunt acum deserti,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce ramane?
Zdrobita rugaciune la mila ta, Stapane,
Sunt si eu printre mortii rugandu-mă să-i ierti.

Si adunandu-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pamantul incununa:
Tu da-le, Doamne, da-le cu toata mana buna
Tarzia-ntelepciune din tristul meu amurg.
 

---

 

Normal0falsefalsefalseMicrosoftInternetExplorer4/* Style Definitions */table.MsoNormalTable{mso-style-name:"Table Normal";mso-tstyle-rowband-size:0;mso-tstyle-colband-size:0;mso-style-noshow:yes;mso-style-parent:"";mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt;mso-para-margin:0in;mso-para-margin-bottom:.0001pt;mso-pagination:widow-orphan;font-size:10.0pt;font-family:"Times New Roman";mso-ansi-language:#0400;mso-fareast-language:#0400;mso-bidi-language:#0400;}

 

În 1996 m-am angajat la Banca Internaţională a Religiilor ca referent bancar. Pe vremea aceea, urmam cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de Drept. În prima zi de lucru am tradus un fax primit de la Agenţia Reuters şi am scris câteva scrisori în engleză referitoare la derularea unor acreditive. Apoi m-am familiarizat cu decontările şi plăţile externe pe care banca le efectua cu partenerii de afaceri. A doua zi a trebuit să traduc Raportul de gestiunii al băncii, deoarece urma Adunarea Generală a Acţionarilor. Am lucrat 6 luni în cadrul Serviciului Decontări şi Plăţi Externe, după care am trecut la Departamentul  Corespondenţi Bancari Externi şi Interni. După trei ani, pe lângă atribuţiile ce îmi reveneau ca referent bancar a trebuit să le îndeplinesc şi pe cele de secretară.

            În 1997 am fost trimisă de către bancă la specializare în Belgia pe probleme de mijloace de plată internaţională şi corespondenţi bancari. Am urmat 2 seminarii la care am obţinut rezultate foarte bune şi două certificate.

            Când a început declinul băncii am trecut prin etape greu de imaginat: restructurări, reduceri de salarii, schimbări de personal, venirea lichidatorului şi a echipei sale, panica depunătorilor, panica salariaţilor care-şi pierdeau locul de muncă şi chiar sănătatea. Depunătorii începuseră să doarmă în faţa bancii, iar faţă de angajaţii bancii aveau un comportament violent. În iulie 2000, banca a fost declarată în faliment. Mulţi dintre colegii mei au fost daţi afară. Eu m-am îmbolnăvit destul de sever şi mi-am reluat serviciul după 2 luni de spitalizări repetate. Când am revenit la locul de muncă eram încadrată în altă direcţie. Norocul meu a fost că mi-am luat licenţa în drept şi, deşi nu mai cunoşteam pe nimeni în bancă, am insistat să mi se acorde o şansă şi să pot lucra în continuare, ca jurist.

            Pentru că lunar se făceau reducri de personal, a trebuit sa-mi caut de lucru la sfârşitul anului 2001. Am găsit un post de consilier juridic la SC Pumac S.A. După 2 luni şi jumătate am plecat de acolo, deoarece salariul era foarte mic. M-am angajat la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate după ce am dat concurs pentru postul de consilier juridic. Din păcate am fost încadrată pe post de expert. După 3 ani, în urma unor reevaluări ale dosarelor de personal, reevaluări făcute de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici am fost trecută pe post de consilier juridic. Actualmente lucrez cu drag şi sunt înconjurată de oameni de excepţie, buni profesionişti.

            Sunt jurist, dar nu profesez, deoarece pentru a intra în Biroul Avocaţilor este necesară recomandarea a doi avocaţi definitivi, pe care nu i-am putut găsi, oricât am încercat. La notariate, filiera este închisă, aşa că m-am resemnat.

            Atitudinea mea de acum este aceea de împăcare cu sine, de recunoştinţă faţă de ceea ce mi-a dăruit Dumnezeu şi ceea ce este cel mai important, chiar în înfrîngerile cele mai grele ale vieţii, cred că îmi va rămîne întotdeauna putere pentru a înţelege şi judeca realitatea.

 

Pasul meu de pelerin

Pasul meu de pelerin
Este un raspuns divin
La chemarea Ta, Parinte,
Ce m-astepti in Locuri Sfinte

 

Pelerin pe usa vietii
Intru-n pragul diminetii
Si mergand catre apus
Sper la mila Ta de Sus
 
Drumul meu prin asta lume
Pavat cu intentii bune
Este drum de pelerin
Catre Vesnicul Senin
 
Primeste-mi azi smeritul pas
Si spala-al sufletului vas
Si viata mea indreapta-o iar
Caci este cel mai mare Dar
 
Aprind smerita lumanare
Si astept Binecuvantare
Caci ma semnez si ma inchin,
 
Cel mai nevrednic pelerin.
 
Toata viata noatra este un pelerinaj, asa cum Biserica este intr-o continua calatorie catre Mirele Ei. Aceasta este esenta existentei noastre pe pamant. Momentul constientizarii acestei taine este unul decisiv pentru sufletul fiecarui credincios.
 
Din acel moment te cuprinde dorul de Paradisul pierdut, dorul sfant care ne anima pe toti, iar acest dor naste dorinta de a calca pe urmele sfintilor, de a vedea o parte din locurile unde s-au nevoit ori au facut minuni ori, inspirati de Duhul Sfant, au creat opere care te inalta pana la cer.
Si pleci - faci primul pelerinaj - simti, traiesti fiecare pas, te incarci sufleteste, grija cea lumeasca o lepezi - apoi te intorci la casa ta. O perioada ai cu tine pacea si linistea capatata acolo. Dar, odata nascut in tine acest dor, el nu se mai potoleste niciodata. Te-a multumit acel prim pelerinaj, te-a inaltat, dar ... dorul de paradisul pierdut revine si se naste, parca mai aprinsa, dorinta de a pleca si mai departe, de a gusta si mai mult din dulceata vietilor sfintilor si a Mantuitorului. Si pleci intr-un al doilea pelerinaj - alte trairi, alte fioruri ale sufletului - iar te incarci, te rogi, contempli, asculti slujbele, asculti linistea, te inalti si pleci impacat sufleteste  - si iar te intorci in cotidian.
Nu trece mult timp si dorul revine si tot asa, in fiecare zi mai puternic, mai profund, nascand alte si alte doruri latente, alte chemari spre alte locuri sfinte, spre manastiri din ce in ce mai indepartate, chilii din ce in ce mai sus ridicate, mai greu accesibile, apoi te cuprinde chemarea pustiului, caci pustiul este ceea ce am mostenit in locul Edenului in urma caderii.
Si faci si acest pelerinaj, ajungi si la cele mai indepartate manastiri, urci si cele mai inalte si mai abrupte culmi care te duc la cele mai izolate chilii, calci pana si pamantul pustiei - in speranta ca sufletul tau se va imbata de atata frumusete, liniste si curatenie si se va umple din plin de armoniile intalnite si traite cu ocazia acestor pelerinaje.
Dar, preaiubite credincios - sufletul tau nu se va satura, caci rupt a fost din Rai si numai Raiul il umple inapoi cu bucuriile netrecatoare. De aceea, pelerinajele acestea la Locurile Sfinte ne aduc mai aproape de Dumnezeu, sunt o destinatie sau trebuie sa fie o destinatie a fiecarui crestin, dar esle sunt o pregatire pentru destinatia noastra finala.
Aceste pelerinaje ne ajuta sa ne intelegem viata ca o vremelnica petrecere prin lume, ne imbata pentru scurt timp de bucuria Raiului si ne sunt imbold catre o vietuire ca cea a sfintilor pe care ii cinstim pe unde mergem. Caci si ei, ca si noi, tot pelerini au fost in lumea aceasta.
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa sfarsim cu bine pelerinajele noastre pamantesti, la capatul carora sa ne intalnim cu totii la picioarele Mantuitorului Hristos!
 

  < Precedent  

Normal0falsefalsefalseMicrosoftInternetExplorer4/* Style Definitions */table.MsoNormalTable{mso-style-name:"Table Normal";mso-tstyle-rowband-size:0;mso-tstyle-colband-size:0;mso-style-noshow:yes;mso-style-parent:"";mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt;mso-para-margin:0in;mso-para-margin-bottom:.0001pt;mso-pagination:widow-orphan;font-size:10.0pt;font-family:"Times New Roman";mso-ansi-language:#0400;mso-fareast-language:#0400;mso-bidi-language:#0400;}

Sentiment

28.04.2001

 

Şi-n noapte poate fi lumină

În dragoste de poţi să crezi.

Prin cuib de gânduri rătăceşte luna plină

Şi poţi din nou să cânţi, să râzi, să speri,

Că în noianul nopţii doar lumina poartă

Un sfetnic bun şi sacru,

Preadoritor de-al candelei sfielnic adevăr,

Care sporeşte de-a pururi, peste veac

Simţirile curate în care doar inima se-nchină.

 

Şi-n noapte poate fi lumină,

Dacă voinţa arcuşului de gând,

Îndurerat de dulce cu răsuflarea-ngână

Chemarea dragostei pe strune de cuvânt,

Prin care sună o rază

Şi-o cupă de destin revarsă

În cântecul de lacrimi ce-acoperă o viaţă,

Pas după pas, schimbând

Măsura pâlpâirii de tristeţe

În ani de aprins tain de negrăite şi sfinte binecuvântări.

 

Şi-n noapte poate fi lumină,

Dacă uitării dai vlăstarul de păcat!

Şi-n noapte poate fi lumină,

Dacă pe rogojina vremii ţi-ai vedea bătrânul sânge

În care inimi lăuntric s-au rostit.

Îngăduiţi-mi să vă spun câte ceva despre mine şi vă doresc răbdare în lecturarea celor ce urmează. O experienţă personală a mamei mele cu Domnul Hristos s-a materializat cu 2 zile înainte de naşterea mea, când în vis, i-a apărut un mesager al Domnului, Sfântul Arhanghel Mihail care a înştiinţat-o că pe data de 3 mai 1965 va naşte o fetiţă şi că această fetiţă va trebui să poarte numele de „Mihaela”. În momentele acelea, nu ştiu cât a crezut în visul acela mama mea. Dar în ziua menţionată în vis, m-am născut. A fost surprins tatăl meu de faptul că nu eram băiat. Mama nu a fost. Ea a fost încântată de aşa o veste bună. A fost descumpănită naşa mea „Lucia”. De ce? Prenumele meu fusese hotărât cu 3 ani înainte de naştere şi acela era: „Lucia”. Mama a spus că are o obligaţie morală faţă de Dumnezeu, care I-a acordat aşa un credit de suflet şi un privilegiu spiritual de neegalat. Prin urmare, părinţii mei au hotărât ca primul meu nume să fie „Mihaela” şi al doilea „Lucia”.

Eu am fost o persoană încercată de Dumnezeu, dar în acelaşi timp avertizată la timp şi ajutată să depăşesc căderile prin care am trecut.

Am fost căsătorită timp de 1 an la vârsta de 22 ani, apoi am divorţat. Sunt jurist de profesie, am profesat câţiva ani la Banca Internaţională a Religiilor si apoi la Trustul Montero-Pumac. Actualmente sunt funcţionar public şi sunt necăsătorită.

De când mă ştiu sunt credincioasă; şi nu numai cu vorba, ci şi cu fapta. Am fost şi sunt foarte bolnăvicioasă. Referitor la boala mea de hipertiroidie, guşă polinodulară, aş  avea de relatat emoţia unei întâmplări unice pe care am trăit-o în anul 1999, când avea vârsta de 34 de ani. Fiind în pelerinaj la Mânăstirea Dintr-un Lemn, am intrat în biserica de acolo şi în timp ce mă rugam în faţa sfintelor icoane, o măicuţă, - care parcă ştia suferinţa mea -, m-a rugat să mă îndrept din nou către icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni. Respectiva călugăriţă a luat icoana Fecioarei, una dintre multele garoafe care împrejmuiau icoana şi care se păstraseră proaspete, în ciuda celor câteva săptămâni de când fuseseră puse lângă icoană, fără pic de apă. Atunci, la îndemnul călugăriţei, m-am rugat cu lacrimi Fecioarei şi cu acea floare mi-am atins partea dureroasă a lobilor tiroidieni, iar durerea a dispărut până în ziua de azi. Aşa a vrut Domnul Hristos şi Fecioara Maria să înceteze o durere care persista de 14 ani şi care nu cedase nici unui tratament.

V-aş mai relata o serie de lucruri, de revelaţii trăite şi binecuvântate de Domnul, revelaţii care pot fi confirmate de cei de lângă mine şi nu numai, dar cred că vă pun prea mult răbdarea la încercare şi la urma urmei poate o să mai scriu, căci fiecare din treptele credincioşiei mi-ai lăsat în albumul personal imagini dintre cele mai memorabile, unele întrecându-se pe altele.