Sfantul Ioan Damaschin, s-a nascut la anul 676 dupa Hristos, in Damasc, de unde si-a luat si numele de Damaschin. El a fost fiul invatatului si piosului crestin Sergiu din Damasc, consilier al califului arab, Abdul-Melic din Damasc. Sergiu, tatal Sfantului Ioan Damaschin, rascumparand intre alti crestini si pe monahul Cosma de origine din Italia, care era profund cunoscator al filosofiei, un mare teolog si un perfect muzician, incredinta educatia si instructiunea fiului sau, monahului Cosma. De la acest monah, invata Damaschin nu numai filosofia si teologia, dar si arta muzicala. Dupa moartea parintelui sau Sergiu, el ajunse consilier al califului arab, in locul tatalui sau. Fiind dotat cu darul vorbirii, capata pe langa pronumele arab de Mansur, si numele onorific de Rau-de-Aur .

Mai tarziu fiind banuit, ca conspira cu imperiul bizantin, contra califatului Arab, demisiona din functia ce ocupa, si se retrase in manastirea Sfantul Sava, de langa Ierusalim, unde imbratisa schima monahala.

Aici se ocupa el cu scrieri literare, teologice si mai ales cu musica bisericesca. El muri ca simplu preot-monah, in manastirea Sfantul Sava, la anul 760.

Biserica Crestina, dupe ce a esit din hotarele Palestinei, si s-a raspandit printre poporele pagane, a inceput treptat sa inlature musica ebraica din cultul Divin, si a imbratisa melodiile muzicii eline, care erau in uz la Dorieni, Lidieni, Frigieni si Milesieni, popore din Asia-Mica.

Dupe aceste melodii, numite de greci, Ehuri, cantau crestinii psalmi si diferite imne compuse de credinciosi. De la secolul al IV inainte, cultul Divin, devenind mai pompos, si fastul serviciului dumnezeiesc, urmand sa se mentie prin cantare, se inmultira forte mult si cantarile liturgice.

Aceste cantari insa, nefiind asezate intr-un sistem, pe care cantaretii sa-l poata urma cu siguranta, fara sa se departeze de la adevarata norma a cantarii bisericesti, cantaretii alunecau chiar fara voia lor, in melodii lumesti.

Neoranduiala acesta, observand-o Sfantul Ion Damaschin, se apuca el cel dintai, sa sistematiseze melodiile sau ehurile din biserica, ca unul ce invatase musica destul de bine, de la monahul Cosma. El aduna melodiile, ce se cantau pe atunci in biserica; si le-a sistematizat pe baza pentacordului elin. Marele teoretician musical, Mitropolitul Chrisant de Prusa, sustine ca: „cele 4 distante superiore ale pentacordului elin a servit de baza Sfantului Ioan Damaschin, pentru sistematizarea celor 4 ehuri sau glasuri principale; iar cele 4 distante interiore ale aceluiasi pentacord au servit de baza pentru cele 4 ehuri sau glasuri laturalnice, numite si plagale.

Si pentru ca cele 8 ehuri sau glasuri astfel sistematizate, sa pota fi invatate cu usurinta, sfantul Ion Damaschin, a scris si principii teoretice, pentru practicarea lor. In bibliotecile manastirilor din Sfantul Munte Athos, s-au conservat mici fragmente din gramatica muzicala a Sfantului Ioan Damaschin, scrise pe pergament, cu intrebari si raspunsuri.

Pe langa acesta gramatica, el a mai scris si o alta carte de teorii musicale, intitulata: Aghiopolitis, in care arata metoda, dupa care se poate invata musica bisericesca. Dar pentru ca ehurile sau glasurile bisericesti, sa pota fi invatate si aplicate asa, dupe cum le-a sistematizat, el intocmi cartea bisericesca numita Octoih, dupe numarul celor 8 glasuri ale bisericii; si de care se foloseste pana astazi, Biserica nostra Crestina ortodoxa.
Imnele din Octoich, sunt asezate mai ales pentru serviciul divin al Duminicii. Aceste imne se schimba in fiecare Duminica, incepand cu glasul I si sfarsind cu al VIII-lea, dupa care se repeta iarasi primul.

Cuprinsul imnelor din Octoich este panegiric, dogmatic, moral si in genere didactic; iar psalmodia este simpla si dezbracata de strigarile si figurile cele nemasurate ale vechii muzici. Atat semnele psaltichiei, cat si glasurile Bisericii Crestine, n-au fost inventate insa, de Sfantul Ioan Damaschin; caci cele trei semne muzicale gasite de el, si anume: Isonul; Oligonul, si Epistroful, se crede ca sunt inventate de Ptolomeu Filadelful, si el numai le-a folosit; iar celelalte 7 semne, si anume: Chendima, doua Chendime; Petasti, Ipsili, Iporoi, Elafron si Hamili, care se intrebuinteza si astazi in muzica psaltica, au fost inventate in urma Sfantului Ioan Damaschin. Tot asemenea si ehurile sau glasurile, n-au fost inventate de Sfantul Ioan Damaschin ci el numai le-a sistematizat si le a folosit in cantarile sale, fara insa sa le schimbe vechile numiri, care au predominat in biserica, si inainte el.

Tocmai dupa ce Constantinopolul a cazut in mainile turcilor (1453), glasurile au pierdut vechile numiri, si s-au inlocuit cu numere, precum urmeza:

1) Dorianul s-a numit glasul I
2) Lidianul     al II-lea
3) Frigianul al  III – lea
4) Mixo-lidianul   al  IV-lea
5) Hipo-dorianul  al  V-lea
6) Hipo-lidianul  al Vl-lea
1) Hipo-frigianul al Vll-lea
8) Hipo-mixo-lidianul al  VlII-lea

In timpurile mai vechi, erau in uz la vechii greci 14 ehuri; dar renumitul astronom Ptolomeu (secolul al II-lea) le-a redus la 7 ; iar Sfantul Ioan Damaschin, le-a fixat la numarul de 8. Primele patru ehuri se numesc autentice sau primitive; iar cele patru din urma, se numesc derivate sau laturase, fiindca s-au derivat ori format, din cele patru principale; precum se poate observa si din numirile ce porta. Sfantul Ambrosie episcopul de Milan (+ 397), a introdus cel dintai, in bisericile din eparhia sa din Apus, cele 4 ehuri primitive, pe care le-a luat din Biserica de Rasarit; iar papa Grigorie Dialogul, pe la finele secolului al VI-lea, a introdus si pe celelalte 4 ehuri derivate. Carol-cel-Mare (742—814), auzind cantandu-se aceste 8 ehuri, de psaltii ce insoteau ambasada imperatorului Bizantin in Apus, si placandu-i forte mult, le-a generalizat in Biserica de Apus, infiintand pentru studiarea lor, si anumite scoli de plain-chant.

Meritul cel mare al Sfantului Ioan Damaschin, a fost ca a simplificat semnele melodice, care erau forte multe si complicate, inlesnind astfel metoda, de a se putea invata muzica bisericesca, cu mai multa usurinta.

Afara de aceasta, el stabilit si tactul sau mesura de a canta, care este sufletul muzicii. Hironomia sau baterea tactului cu mana, s-a dezvoltat forte mult, in timpul imparatilor iconomahi; caci acestia bateau tactul si cantau impreuna cu cantaretii in biserica.

Dupe moartea Sfantului Ioan Damaschin, sistemul sau muzical n-a fost dat uitarii, ci a fost cultivat si desvoltat de diferiti autori, dintre care locul cel mai important il ocupa Sfantul Ioan Cucuzel, maestrul cantaretilor imparatesti din Constantinopol.

El a redus si notele psaltichiei vechi, note care, impreuna si cu alte imbunatatiri facute muzicii psaltice, de unii maestrii de cantari din Constantinopol, au servit de norma pana la inceputul secolului al XIX-lea, pentru cantarile bisericesti, in Constantinopol si in Tarile Romane.

Extras din "Carte de muzica Bisericeasca" - Nifon N. Ploiesteanu, Bucuresti, 1902