În săptămâna a V-a din Postul Mare vineri seara se oficiază Denia Acatistului Bunei Vestiri. La Catedrala Patriarhală slujba va începe la orele 16:00.

Din punct de vedere liturgic, această slujbă face parte din rânduielile specifice ale Postului Mare, menite să-l pregătească sufletește pe credincios pentru marele praznic al Învierii Domnului.

Alături de profunzimea și frumusețea specifică a rugăciunii în sine, Imnul Acatist are și o istorie miraculoasă care, analizată în esență, constituie un real izvor de învățături duhovnicești ce-și pot găsi aplicarea în situații concrete din viața socială actuală.

Cântarea Acatistului este corelată, potrivit sinaxarelor, cu eliberarea Constantinopolului de avari și perși, în 7 august 626, din timpul împăratului Heraclie. Pe când acesta se afla într-o expediție în Orient, departe de Constantinopol, barbarii au pornit atacul asupra capitalei. Deși situația părea a fi fără scăpare, Patriarhul Serghie, luminat de Duhul Sfânt, a organizat o serie de procesiuni pe zidurile cetății cu relicvele Sfintei Cruci, cu icoana ‘nefăcută de mână’ a lui Hristos și cu veșmântul Maicii Domnului. De asemenea, a încurajat tot poporul în luptă și a îndemnat clerul să intensifice rugăciunile de implorare către Născătoarea de Dumnezeu.

Poporul a cântat toată noaptea, în picioare, Imnul Acatist

Râvna locuitorilor, alimentată de nădejdea că Maica Domnului îi va ajuta, a fost atât de intensă, încât au reușit să respingă atacurile inamicului și au pregătit terenul pentru contraatacul decisiv al lui Heraclie, care avea să meargă din victorie în victorie, până la recucerirea tuturor provinciilor luate de perși.

În semn de recunoștință, poporul a cântat toată noaptea, în picioare, Imnul Acatist al Maicii Domnului în biserica Fecioarei din Vlaherne.

Din acel moment, ziua de 7 august a rămas zi de comemorare solemnă a ajutorului dat de Hristos ‘împotriva vrăjmașilor ce ne împresurau pe pământ și pe mare’. Ulterior, s-a adăugat acestei zile și memoria altor asedii ale Constantinopolului din anii 677, 717, 718 și 860, făcând astfel din Acatist imnul prin excelența al încrederii poporului bizantin în ocrotirea Maicii Domnului. Deși se consideră că acatistul datează din zorii Creștinismului, există o parte introductivă numită ‘proimion’ care a fost adăugat după asediul din 7 august 626, din a cărui traducere literală reiese un pronunțat caracter militar: ‘Generalissimei apărătoare, ca una ce am fost izbăvită din lucruri cumplite, cele de biruință îți aduc ție, Născătoare de Dumnezeu, ca niște mulțumiri, eu, cetatea ta. Ci ca una ce ai stăpânire nebiruită, din tot felul de primejdii slobozește-mă, ca să strig ție: Bucură-te Mireasă nemiresită!’

Frecvența simbolismului militar și patriotic în imnografia bizantină se datorează, pe de o parte, simfoniei existente dintre Biserica și Statul bizantin, pe de altă parte, faptului că însuși orașul Constantinopol era închinat Maicii Domnului și se afla sub ocrotirea ei. De aceea, în orice atac asupra cetății, bizantinii invocau ajutorul Maicii Domnului și orice victorie sau eveniment fericit se datora mijlocirii ei.

Cu timpul, simbolismul militar nu a dispărut, ci s-a interiorizat; lupta se dă acum împotriva patimilor sau a demonilor care atacă cetatea sufletului. În acest sens, eliberarea ‘cetății’ nu este altceva decât eliberarea omului de tirania patimilor, iar această înțelegere deosebită își găsește aplicare în tot timpul Postului Mare.

‘Spiritualitatea liturgică a asimilat aceste elemente istorice, cum sunt episoadele unor asedii barbare sau cutremure de pământ, pentru a face din ele elemente permanente ale vieții ortodoxe, chiar și după dispariția statului bizantin și a uitării motivelor precise care au dus la stabilirea lor. Aceste elemente nu sunt simple supraviețuiri ale unor comemorări care n-ar fi avut valoare decât pentru locuitorii Constantinopolului, ci au dobândit o valoare transistorică și universală, putând fi de acum supuse aceluiași tip de transpunere duhovnicească (anagogică) ca și faptele istorice ale Scripturii. Acatistul e extrem de revelator în această privință’, spune în ‘Triodul explicat’ Makarios Simonopetritul.

La început, prăznuirea eliberării miraculoase a Constantinopolului, cântată împreună cu Acatistul, se comemora anual la 7 august, iar în sec. VIII a fost transferată de Patriarhul Gherman, pe data de 25 martie, datorită strânsei legături cu sărbătoarea Bunei Vestiri. În sec. IX, era sărbătorită la sfârșitul Postului Mare, și abia ulterior s-a fixat pentru săptămâna a cincea din Post. Cu toate acestea, diferitele etape ale fixării Acatistului evidențiază o ezitare datorată, în primul rând, polarității semnificației sale: pe de o parte, este un oficiu votiv pentru eliberarea cetății, iar, pe de altă parte, este și un imn centrat în principal pe Buna Vestire.

Imnul Acatist, înflorire a poeziei liturgice

Pentru a putea da celebrării sâmbetei Săptămânii a VI-a din Postul Mare întreaga sa strălucire, Acatistului și canonului aferent li s-au adăugat piese imnografice ale praznicului din 25 martie. Acest adaos a permis totodată afirmarea clară a legăturii Imnului Acatist cu praznicul Bunei Vestiri și proiectarea acestuia din urmă în inima ciclului liturgic mobil. Astfel, Acatistul e cântat împreună cu canonul lui Iosif Imnograful, care i se aseamănă mai ales prin expresivitate și formă, amplificând salutarea îngerului (‘Bucură-te!’) și legând de ea expresii antinomice ce exprimă realizarea în Fecioara Maria a prefigurărilor Vechiului Testament și caracterul neînțeles al Întrupării. Prin întrebuințarea unor expresii de o îndrăzneală adeseori nemaiauzită, Maica Domnului este preamărită în principal ca instrument al Întrupării lui Hristos și ca auxiliar al înălțării și îndumnezeirii naturii umane.

Citându-i pe Sfântul Maxim Mărturisitorul și pe Sfântul Andrei Criteanul, părintele profesor Dumitru Stăniloae arată: ‘Maria este cea mai apropiată de Hristos și prin aceasta este cea dintâi dintre oameni care a ajuns la starea de îndumnezeire, la care toți suntem chemați să ajungem. Ea este modelul realizat. În ea s-au revărsat mai întâi și mai mult decât în oricine darurile lui Hristos. De aceea pietatea creștină îi acordă hyperdoulia sau supracinstire.’

Analizat în profunzimea conținutului, Imnul Acatist este fără îndoială o înflorire a poeziei liturgice, nicio altă compoziție neegalând-o prin frumusețe și popularitate. Citirea Acatistului și asumarea încărcăturii sale duhovnicești poate transforma sufletul în totalitate.

O cântare pictată

Românii ortodocși au arătat față de această sublimă creație liturgică o afinitate deosebită, fapt dovedit prin reprezentarea sa în pictura murală a mai multor biserici și mănăstiri din nordul Moldovei din sec. al XVI-lea, cum ar fi: ‘Sf. Gheorghe’-Hârlău, 1530; Probota, 1532; ‘Sf. Gheorghe’-Suceava, 1534; Humor, 1535; Baia, 1535, Moldovița, 1537; Coșula, 1537; Bălinești, 1535-1538; Arbore, 1541; Voroneț, 1547. În reprezentările murale, ciclul Imnului Acatist se derulează începând cu patru tablouri ale Bunei Vestiri, continuând cu diverse scene ce reproduc momente din viața Maicii Domnului și a Mântuitorului Hristos și culminând cu impresionanta scenă ce reprezintă pe Maica Domnului ca mijlocitoare și ca Biserică vie. În continuarea imaginilor Imnului Acatist apare Asediul Constantinopolului, ca ilustrare a proimionului ‘Apărătoarei Doamne’. Dintre bisericile care au pictat Imnul Acatist, doar Voronețul nu are zugrăvită scena Asediului. În locul năvălitorilor perși și avari din 627, apar în frescele moldovene cuceritorii turci din 1453. Departe de a fi o eroare și un anacronism al pictorilor medievali, cum au susținut unii cercetători din trecut, prin introducerea turcilor și a tunurilor, zugravii lui Petru Rareș nu au făcut decât să adapteze tema Asediului și a întregului Imn Acatist realităților țării lor, transformată într-o invocație cu un caracter demonstrativ național: Așa cum Fecioara i-a ajutat pe bizantini să-i înfrângă pe asediatorii perși, tot așa să-i ajute pe moldoveni să-i învingă pe agresorii turci. După moartea lui Petru Rareș, în pictura exterioară de la Voroneț, executată în 1547, scena Asediului dispare cu totul și nu mai figurează nici mai târziu în cadrul programului iconografic. Doar la Mănăstirea Arbore, asediatorii Țarigradului sunt perșii conduși de Chosroes și este notată data bătăliei: 626.

Pictarea atât de amplă și constantă a Imnului Acatist pe pereții bisericilor moldovene din secolul al VI-lea, este încă o ilustrare a priceperii și ingeniozității iconografilor români din acele timpuri prin care au transpus în imagini ceea ce Biserica păstrează în tradiția ei: evlavia deosebită pentru Maica Domnului.

‘Akathistos’ înseamnă ‘a sta în picioare’

Acatistul (de la gr. Akathistos) este un imn de laudă alcătuit din 13 condace și 12 icoase, care descriu și omagiază episoade din viața și minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ale Maicii Domnului sau ale unor sfinți. În sens propriu, cuvântul ‘akathistos’ înseamnă ‘a sta în picioare’, ceea ce indica faptul că cei ce ascultau acest imn nu stăteau în genunchi (care este un alt fel de ședere), ci drepți, în picioare. Acatistul are la origine condacul bizantin, un poem alcătuit din 18-24 de tropare sau strofe, fiecare cu câte 20-30 de versuri, aranjate în acrostih (în ordinea alfabetică grecească), fiecare strofă având același număr de silabe și aceleași accente ca și prima strofă. Aceste tropare erau precedate de o strofă aparte, ce avea în comun doar glasul (nu și melodia) și refrenul. Reprezentantul prin excelență al acestui gen imnografic foarte cultivat în literatura bizantină este Sfântul Roman Melodul, în cântările căruia condacul bizantin atinge dezvoltarea maximă și perfecțiunea.

Sursa: basilica.ro

 Sinaxarul sărbătorii Izvorul Tămăduirii vorbeşte de minunile făcute de Maica Domnului la izvorul din apropierea Constantinopolului şi despre bisericile construite ca mulţumire aici de împăraţii Leon cel Mare (457-474) şi Justinian (527-565). Dar şi pe întinsul ţării noastre Maica Domnului a făcut minuni la diferite izvoare. În jurul lor s-au ridicat biserici şi mănăstiri care au ca hram "Izvorul Tămăduirii".

Lângă Mănăstirea Glavacioc din judeţul Argeş se află un izvor, despre apa căruia se spune că este făcătoare de minuni. Acesta izvorăşte de sub altarul bisericii şi iese la suprafaţă la poalele colinei pe care este aşezată mănăstirea. Apa lui formează un mic lac. Prima minune s-a petrecut cu Vlad Vodă Călugărul, care s-a vindecat de o boală de stomac, ulcer sau gastrită.

Când a ajuns voievod al Ţării Româneşti, n-a uitat binefacerea pe care a primit-o de la această apă binecuvântată, devenind unul dintre cei mai importanţi ctitori. Credincioşii care poposesc la mănăstire coboară şi la "sfânta fântână cu apă pururea curgătoare şi de minuni făcătoare", cum spune pisania. "Minuni se întâmplă în fiecare zi la acest izvor. Oameni de peste tot din ţară vin şi iau din această apă şi o păstrează timp îndelungat, fără ca să-şi piardă proprietăţile. Cei bolnavi simt în trupul lor puterea acestei ape vindecătoare, care o face să fie atât de căutată", spune protos. Casian Creţu, stareţul Mănăstirii Glavacioc.

Tot în judeţul Argeş se află şi Biserica "Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul şi Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica", din satul Vâlcelele-Crâmpotani, comuna Merişani. În acest loc "ştiut din moşi-strămoşi ca spaţiu tainic de rugăciune, meditaţie şi tămăduire pentru înaintaşii noştri se găsesc şapte izvoare tămăduitoare", spune pr. Daniel Gligore, parohul bisericii.

Tainic şi tămăduitor a fost acest loc atât pentru Vlad Ţepeş, Mihnea Turcitul şi alţi domnitori şi pelerini, care se opreau aici pentru rugăciune, meditaţie şi pentru a bea din apa izvoarelor, cât şi pentru Mircea cel Bătrân şi oştaşii săi retraşi aici când au otrăvit apele în lupta cu turcii de la Rovine.

Părintele paroh Daniel Gligore spune că printre cei vindecaţi aici au fost de orbire o pustnică, care se nevoia pe aceste meleaguri, şi o fetiţă de 10 ani, de muţenie un copil, iar de boli de piele, paralizie, boli digestive şi cancer mulţi alţi credincioşi care, mulţumind lui Dumnezeu, au ajutat la ridicarea acestei biserici.

I-a botezat în apa izvorului

Izvorul Tămăduirii de la Mănăstirea Dervent din judeţul Constanţa este mărturie a trecerii Sfântului Apostol Andrei prin aceste locuri. "Pentru a-i întări în credinţă pe cei care au crezut în Hristos, a lovit cu toiagul în pământ şi a izvorât apă cu care i-a botezat", spune arhim. Andrei Tudor, stareţul mănăstirii. În perioada comunistă, în 1959, când mănăstirea a fost închisă, izvorul a ripostat oprindu-şi curgerea apelor tămăduitoare şi revărsându-şi apa numai de Izvorul Tămduirii. "După 1990, odată cu deschiderea mănăstirii, izvorul a început să curgă din ce în ce mai mult, astfel că din anul 2000 până astăzi izvorul nu s-a mai oprit decât pentru câteva zile, când a fost o secetă foarte mare", explică stareţul. Datorită numărului mare de credincioşi care vin şi se închină şi iau apă din izvor, debitul izvorului fiind foarte mic, s-a construit un bazin care să colecteze apa izvorului şi s-a amenajat un mic paraclis pictat cu scene din viaţa Sfântului Apostol Andrei. "În aceste zile, mulţi oameni bolnavi vin să-şi caute vindecarea sufletească şi trupească. Mulţi dintre ei au primit ajutorul şi alinarea suferinţelor şi vin şi aduc mulţumire şi rugăciuni. Ei sunt cei care au mers şi au vestit în ţară şi în afara ei. Vin credincioşi şi din Bulgaria, chiar în număr foarte mare", mai spune părintele stareţ Andrei. Dovada minunilor petrecute la acest izvor, susţine părintele stareţ, sunt cârjele lăsate la mănăstire de către credincioşi ca mulţumire pentru vindecările miraculoase.

În monografia judeţului Romanaţi din anul 1923 se menţionează legenda care povesteşte că Matei Basarab s-a vindecat cu apa izvorului de la Mănăstirea Brâncoveni din Olt. Acesta suferea de o boală de piele. El a mers într-o dimineaţă în pădurea care în vremea aceea era lângă satul Brâncoveni, mănăstirea fiind înconjurată de o pădure, însoţit de Dună Pietraru, omul său de încredere, şi mergând şi culegând flori şi umplându-se de tină pe mâini, s-a spălat la izvor. Când s-a şters cu batista, a observat că bubele pe care le avea de multă vreme pe mâini şi pe care nici un medic nu reuşise să i le vindece s-au vindecat ca prin minune. Şi-a scos şi încălţămintea şi s-a spălat şi pe picioare, unde avea bube. În urma vindecării, Matei Basarab a refăcut această mănăstire.

La ora actuală, izvorul este împodobit cu un mozaic reprezentând icoana Izvorul Tămăduirii a Maicii Domnului, care este şi unul dintre hramurile mănăstirii. "De această sărbătoare vine foartă multe lume la mănăstire. În anii trecuţi veneau oameni şi din ţări străine. Cu toţii au credinţa că li se uşurează bolile şi primesc ajutor. Atât la Izvorul Tămăduirii, cât şi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, la ora actuală, se întâmplă tămăduiri şi trupeşti, şi sufleteşti. Întotdeauna Dumnezeu lucrează după credinţa omului", susţine sora Andreea Niculae, ghidul mănăstirii.

Şi în Brăila se află un izvor tămăduitor care izvorăşte de sub altarul Bisericii "Buna Vestire", cunoscută ca biserica comunităţii greceşti din Brăila. A fost descoperit în anul 1863, în timp ce se efectuau lucrările de construcţie a sfântului lăcaş. Încă de pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a dus vestea despre această apă tămăduitoare. Credincioşii vin aici cu nădejdea în ajutorul tămăduitor al Maicii Domnului.

S-a vindecat de paralizie generalizată

Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus are unul din hramuri "Izvorul Tămăduirii", deoarece în centrul mănăstirii se află o fântână cu un izvor cunoscut din vechime ca având o apă tămăduitoare pentru bolile trupeşti şi sufleteşti. Izvorul este atestat în documente pe la anul 1500. Sfântul martir voievod Constantin Brâncoveanu a ctitorit în 1696 biserica veche din centrul mănăstirii pentru călugării care erau adunaţi în jurul acestei surse de apă binefăcătoare. "Când a ales Sfântul Constantin Brâncoveanu hramul "Izvorul Tămăduirii" s-a gândit mai mult la tămăduirea sufletească, pentru că izvorul tămăduirii cel cu adevărat vindecător de toate bolile sufleteşti şi trupeşti este mijlocirea şi ajutorul Maicii Domnului", spune ieromonahul Mihail Bobârnac, eclesiarhul mănăstirii, care ştie că până astăzi s-a păstrat tradiţia că apa de la fântână este tămăduitoare.

Oamenii au o evlavie deosebită şi la izvorul părintelui Arsenie Boca. Situat în afara mănăstirii, la 20 de minute de mers pe jos, credincioşii iau apă de la acest izvor şi pentru faptul că este o apă foarte curată. S-au făcut diferite teste şi s-a ajuns la concluzia că apa este asemănătoare cu apa distilată ca structură, având foarte puţine impurităţi. Nu îşi strică proprietăţile nici dacă stă un an de zile în sticlă. "La izvorul părintelui Arsenie, fântâniţa, cum îi spunem noi, s-au petrecut o seamă de fapte minunate prin puterea lui Dumnezeu. Unul dintre ele este povestit de părintele ieromonah Dionisie Ignat de la Albac, care povesteşte că student fiind, la începutul anilor â90, a venit după Paşti cu o fată care suferea de paralizie generalizată de 17 ani. Dar după ce a băut din apa izvorului a reuşit să meargă pe picioarele ei, vindecându-se de paralizie", conchide părintele Mihail Bobârnac.

Un alt izvor cu apă vindecătoare se află la Mănăstirea Horăicioara din judeţul Neamţ. Aici are loc cea mai cunoscută procesiune din zona Neamţului, care se organizează cu ocazia sărbătorii Izvorului Tămăduirii. De zeci de ani, credincioşii vin la Mănăstirea Horaiţa, de unde pornesc în procesiune, pe distanţă de un kilometru, prin pădure, cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului ("Izbăvitoarea de secetă"), spre Mănăstirea Horăicioara, lângă care se află un izvor. Acesta, singura sursă de apă din împrejurimi, este binecuvântat cu darul tămăduirii bolilor sufleteşti şi trupeşti ale celor care merg acolo cu credinţă. Anual, mii de pelerini vin aici să se roage şi să primească apa de la izvorul minunat.

Aşadar, vedem că puterea tămăduitoare a Maicii Domnului arătată la izvorul din capitala fostului imperiu bizantin, Constantinopol, s-a făcut simţită, peste veacuri, şi în apele care izvorăsc din pământul românesc, considerat cu bună dreptate grădina Maicii Domnului.

Diac. George Aniculoaie