” …În fiecare zi, o persoană normală rosteşte în medie cam 25.000 de  cuvinte. Într-un singur an, asta inseamnă, puse laolalta, peste o sută  de cărţi a câte 500 de pagini… “
Acestea fu ultimele fraze pe care Ion le citi dintr-o revista frumos  colorată. Articolul nu putu să-l parcurgă până la capăt. Ochii îl  usturau grozav şi îi lăcrimau. Vedera nu-l mai ajuta ca altădată. Doar  avea  şaptezeci de ani. O viaţă de om. Puse revista pe noptiera şi  încerca să adoarmă. Nu prea avea somn. Se perpelea în aşternut. Era o  noapte senina de august, luna plina îi bătea în fereastră, ţesând în  odaia lui mica o dantelărie vrăjită. Îl supara ţârâitul greierilor, care  pătrundea până la el. Un lătrat de câine venea dinspre curtea  vecinilor. Privirea o tot muta de  de la pendula care îl  ticăia în  creier, la tabloul înfaţişând natura moartă. În sfrşit, şi-o fixă pe  flacăra candelei ce pâlpâia dedesubtul icoanei. Stătu un timp aşa, apoi  inchise ochii. I se păru că-l încearcă somnul. Deodată, tresări. ICOANA   VORBEŞTE. O voce limpede şi plăcută  îl strigă pe nume : Ioane ! Ioane  !…  Îşi aduce aminte de Eli şi de proorocul Samuel. Fericit că ştie cum  să răspundă, zice hotărât : Porunceşte, Doamne, că robul Tău Te ascultă !
- Ioane, de ce nu dormi ?
- De-aş putea Doamne. Era cât pe-aci, dar uite că m-ai strigat şi m-am  trezit, zise el ca şi cum i-ar face un reproş.
-  Dar de ce nu M-ai rugat să-ţi trimit binecuvântatul somn ?
Iată că la acest lucru nu se gândise. Nu înţelegea de ce nu i-a dat prin  minte aşa ceva. Glasul continuă :
- Ioane, te-ai rugat astăzi, veni neaşteptat întrebarea ?
-  Nu Doamne, făcu el încurcat şi ruşinat. Nu m-am gândit să mă rog.
- Tu ştii câte cuvinte are rugăciunea Tatăl nostru ?
Altă întrebare care îl derutează. Nu se gândise să le numere niciodată.
- Ştiu şi eu Doamne ? Poate douazeci… treizeci…
- Hai să le numărăm. Ştii s-o spui ? Spune-o !
- Ion începu să o spuna rar, iar pe degete socoteste numărul cuvintelor.
- Tatal nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tau; vie  împărăţia Ta ; Facă-se voia Ta, precum în cer aşa si pe pământ. Pâinea  noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi ; şi ne iartă nouă  gresalele noastre, precum şi noi iertam greşiţilor noştri ; şi nu ne  duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Ca a Ta este  împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin !…Şaizeci şi nouă de  cuvinte, Doamne.
- Aşadar, numai şaizeci şi nouă de cuvinte. Dar tu ştii câte cuvinte ai  rostit astăzi ?
Întrebarea îl dădu iaraşi peste cap. Cum să-i dea in gând să le numere.  Îşi aduse aminte de revista. Răspunde hotărât :
- Douăzeci şi cinci de mii de cuvinte, Doamne.
- Eşti pe aproape. Dar sunt mai multe.  În clipa când ai pus ziarul pe  noptieră, erau exact  douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de   cuvinte.
Rămase cu gura căscată. Atât de mult vorbise ! Niciodată nu ar fi crezut  că rostise atâtea.
- Doamne, izbucni el, lovit de o idee. Ai pus la socoteală şi cuvintele  citire din revistă ?
- Desigur, nu le rosteai cu voce tare, dar le pronunţai impeceptibil
Glasul continuă :
- Înmulţeşte  douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte cu trei  sute şaizeci şi cinci de zile şi vezi cât îţi dă.
Ion se apuca sa socotească. Era bun la calcul mental. Doar  fusese  contabil o viaţă. De data aceasta se sperie :
- Doamne… Vai de mine ! Nouă milioane nouă sute şase mii o sută !
- Îţi aminteşti de parabola talanţilor ?
Desigur, Doamne, zise Ion cu siguranţă. Matei 25, 14-30.
- Spune-o!
- Un om, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a încredinţat avuţia  sa:unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după  puterea lui, şi a plecat. Îndată plecând cel ce primise cinci talanţi, a  lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea, şi cel cu  doi a câştigat încă doi. Iar cel care primise un talant s-a dus, a săpat  în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. Şi după multă vreme a  venit şi stăpânul acelor slugi şi s-a socotit cu ele. Şi apropiindu-se  cel care primise cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând:  Doamne, cinci talanţi mi-ai dat; iată alţi cinci talanţi am câştigat cu  ei.. Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine  ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria  domnului tău. Apropiindu-se şi cel care primise doi talanţi, a zis:  Doamne, doi talanţi mi-ai dat; iată alţi doi talanţi am câştigat cu  ei..Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai  fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria  domnului tău.Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis:  Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi  aduni de unde n’ai răspândit şi, temându-mă, m-am dus de am ascuns  talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Şi răspunzând stăpânul  său, i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat  şi adun de unde n-am răspândit? Se cuvenea deci să dai argintul meu la  zarafi şi eu, venind, aş fi luat ceea ce este al meu cu dobândă. Aşadar,  luaţi de la el talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi. Că tot  celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are se va  lua şi ceea ce i se pare că are. Iar pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o  întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea  dinţilor.
- Iată, îţi voi tălmăci, zise glasul. Stăpânul este Dumnezeu. Talanţii  sunt cuvintele. Într-o viaţă de om, Dumnezeu i-a dat fiecăruia atâtea  cuvinte câte   a crezut de cuviinţă că îi trebuie sa se mântuiască.  Numai că unii le-au dus la zarafi, adică le-au pus în lucrarea  rugăciunii, alţii le-au irosit. Tu, Ioane, ai irosit pe ziua de azi douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci  de cuvinte. Şi nu-ţi trebuiau  pentru lucrarea rugăciunii decât  minimum şaizeci şi nouă.
- Stai puţin, Doamne, îşi aminti deodată Ion. E adevărat că nu le-am pus  în lucrarea rugăciunii, dar am dus război, am dus război aprig întru  cuvânt pentru  apărarea Bisericii Tale, încheie Ion triumfător.
- Şi ai biruit?
- Am câştigat o bătălie, dar încă nu războiul, se lăudă el. Războiul e  lung. Ehei!
- La Muntele cel sfânt al maicii Mele, nevoitorii de acolo se roagă, se  roagă  şi iar se roagă. Vorbesc puţin. Scot 10…15 cuvinte pe zi. Şi ei  duc război intru cuvânt pentru apărarea Bisericii Mele. Numai că ei duc  război cu duşmanii nevăzuţi şi nu cu semenii lor. Ce ar fi fost dacă şi  tu ai fi dus un astfel de război cu cele … douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte…
Iarăşi Ion era în încurcătură. Ce răspuns să mai dea ? Încetă să mai  caute unul şi se dădu bătut. În clipa următoare, ceva dulce îl cuprisese  şi se lăsa purtat. Era somnul. În sfârşit, venise.
A doua zi, Ion se trezi vioi. Era ca un nou născut. Dormise bine. Se  dădu jos din pat şi ochii îi căzu peste revistă. Tresări. Îşi aminteşte: douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte... nouă milioane nouă sute şase mii o sută de  talanţi…  de cuvinte ! se  corecta el.  Repede începu să spună Tatăl nostru. Şaizeci şi nouă de talanţi… de cuvinte! se corecta el. Ce bine ! O mai spune o  dată. Sa fie mai sigur. O sută treizeci şi opt de talanţi…de cuvinte. O, de-ar  putea să ajungă măcar la 300. Voi să o mai spună. Se răzgândi. Trebuia  sa ajungă la magazinul sătesc. Se îmbracă repede.  Va mai spune una pe  drum. Şi înca una. Câte va putea.
Pe uliţa satului nu se afla nimeni la acea oră. Era o dimineaţă  frumoasă. Magazinul sătesc era chiar la capătul ei. Dar avea de mers.  Cam un kilometru. Deodată, în spatele lui pocni un glas cunoscut.
- Bună dimineaţa Ioane, ce te grăbeşti aşa ?
- Era vecinul cu care ieri îşi cheltuise talanţii.
- Amin, zise Ion concentrat.
- Ce amin ? Încă mai dormi şi vorbeşti în somn?
- Ion se face  că nu-l bagă de seamă. Părea preocupat de ceva mult mai  important.
- Ai auzit Ioane ? continua glasul. Se zice că ne-ar mări şi nouă  pensiile… Ne-ar mai da un 10 lei acolo.
- Două sute şapte, făcu în sfârşit Ion.
- Două sute şapte lei? se holba vecinul.
- De talanţi… de cuvinte ! se corecta el.
- Mda ! S-ar putea să ai dreptate. De cuvinte, da. Chiar mai multe.
- Douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci pe zi, nouă milioane nouă sute şase mii o sută  pe an, veni prompt răspunsul.
- Vecinul îl privi lung, ca si cum  l-ar vedea pentru prima oară. În  sfârşit, se hotărî.
- Pari cam obosit. De ce nu te duci la doctor sa vezi ce ai? Şi mai  lasă-i încolo de bani. Omul cât are, tot nu se ajunge. Banul scoate pe  om din minţi. La revedere !