Nu uita că eşti român!

(Cântece şi poezii patriotice)

Antologia   de suflet  „Nu uita că eşti  român!” (vezi aici), lucrare ce a văzut lumina tiparului la „Editura Agaton”, poate fi considerată, pe drept cuvânt,  o veritabilă Biblie a  celor ce cugetă şi simt româneşte. Cu cele 352 de pagini, cuprinzând cântece, poeme, poezioare pentru copii, imnuri, tropare ale sfinţilor români,  volumul antologic  rămâne, fără îndoială, o carte monumentală,  care nu trebuie să lipsească din biblioteca unui bun român.

Cu un frumos Cuvântul înainte s-a ostenit părintele Iustin Miron, stareţul Mănăstirii Oaşa. De asemenea, o inspirată  prefaţă aparţine fratelui  Andrei Dîrlau.

Capitolul I:  Cântece patriotice se deschide cu textele binecunoscutelor imnuri naţionale: Deşteaptă-te române, Trăiască Regele, Limba noastră şi  continuă cu o listă de poeme intitulate sugestiv: Dragoste de neam şi ţară.

O interesantă iniţiativă a editurii a fost  aceea de a dedica o secţiune specială cântecelor lansate de-a lungul vremii în  cadrul „Cenaclului Flacăra”. Titluri, precum  Imnul Alma Venus (Trăiască România), Jurămant la Putna, Avram Iancu, Baladă pentru Basarabia, Bocetul lui Ioan cel fără de mormânt, Căciula, Clopotul Reîntregirii, Colindul Ardealului (Tu, Ardeal), Iancu  la Ţebea, Jurământ la Putna, Jurământ pentru Ardeal, Marşul Ardealului, Mereu cu Dumnezeu, Ţara noastră-i ţara noastră  sună  familiar cititorilor mai în vârstă.

Capitolul se încheie  cu o  o colecţie de cântări  patriotice contemporane, precum: Biserica română, Elegie lui Brâncoveanu, Imn dacic, Jianu, Puneţi şeile pe cai  Sentiment de Ardeal.

În capitolul al doilea:  Poezii patriotice sunt prezentaţi  o pleiadă de poeţi români şi străini, împreună cu câteva din poemele lor,  reprezentative pentru lirica patriotică românescă, precum şi pentru lirica sapienţială universală. Au fost evocaţi poeţi precum: Aron Cotruş (Ai noştri sunt aceşti munţi),  Radu Gyr (Românie, Crezul, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!), Marin Sorescu (Ardealul, strarea mea de spirit),   Grigore Vieru (Scrisoare din Basarabia), Vasile Posteucă (Bucovină, Bucovină),  Ştefan Octavian Iosif (Când a fost să moară Ştefan), Adrian Păunescu (Rugă pentru neam, Dacii liberi, Români prin Europa), Gabriela Genţiana Groza (Scrisoare către Basarabia), Mihai Eminescu (Scrisoarea III, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie), George Coşbuc (O scrisoare de la Muselim Selo, Scut şi armă, Spadă şi credinţă, Dunărea şi Oltul, Imnul studenţilor, Paşa Hassan, , Cântec ostăşesc, Cântec [Ţară avem şi noi sub soare], Cântec [Ţi-ai mânat prin veacuri turmele pe plai] ), Ioan Alexandru (Aura, Ego Zenovius, Strămoşii,Ţăran, Ţăranii, Testamentul lui Ştefan cel Mare, Identitate), Vasile Militaru (Ţara mea…scrisoare unui străin, Credinţa în popor, Eroilor, Chiot către neamul meu), Vasile Alecsandri (Imn lui Ştefan cel Mare), Nicolae Nicoară Horia (Transilvania, Eu vin din Ţara Moţilor), Sf. Ioan Iacob Hozevitul (Imnul românesc, Îndemn frăţesc, La noi acasă, Popor martir, Turmă fără Păstor)), Sf. Ioan Iacob Hozevitul (Va veni cândva), Teofil Lianu (Zarca), Pr. Alexei Mateevici (Limba noastră), Nichifor Crainic (Cântecul potirului), Dimitrie Bolintineanu (Daniel Sihastru, Muma lui Ştefan cel Mare), George Buznea (Doina Prutului), George Buznea (Durerea Prutului),  Kostas Varnalis (învaţă), Gabriel Iordan-Dorobanţu (Poarta Raiului), Dumitru Paulescu (Ravaş de pribegie).

Urmează o secţiune dedicată celor mici : Un cântec pentru ţară, Leagăn vieţii mele, Ţara mea (Otilia Cazimir), Poezii de Grigore Vieru, Mulţumim pentru pace, Graiul meu, Dorul şi limba.

Ultimul capitol: Tropare ale Sfinţilor români cuprinde scurte cântări de laudă închinate sfinţilor noştri, apărători ai dreptei credinţe stămoşeşti, precum şi frumoase rugăciuni pentru ţară şi pentru lume.

Binecuvântata Carte de cântări şi poezii, care  gravează  cu majuscule cuvântul ROMÂN în cămara inimii,  vine să umple un gol istoric şi să amintescă fiecăruia din noi  că este dator să nu-şi  uite obârşia, indiferent în ce parte a lumii l-a dus  soarta.

În poiană, un schimnic îmbrăcat ca un păstor ― cămaşă de in, cioareci, cojoc lung până la călcâie, brâu stacojiu, opinci ciobăneşti ― şedea pe un frumos tron dantelat în piatră. Tronul era lucrat cu măiestrie şi era acoperit un strat gros de muşchi. În faţa schimnicului, suspendată în aer, se află o balanţă. G. face câţiva paşi în direcţia schimnicului şi-şi aude limpede propria voce venind dinlăutrul sufletului său, o voce care îi opreşte: „Să nu mergi mai departe!“ Surpins, G. împietreşte de spaimă. Îl priveşte mai bine pe schimnic şi i se pare că faţa lui străluceşte nefiresc, asemenea luceafărului de dimineaţă, o strălucire ce sporea necontenit, aşa că G. crede că în curând va lumina întreg cerul şi pământul. De gâtul schimnicului atârnă un şirag de mătănii cu boabe sculptate în cremene. G. pironeşte privirea pe ele şi încearcă să le numere: trei sute. Într-un târziu, fără să privească la G., schimnicul îi face semn cu mâna dreaptă să se apropie şi îi zice: „Ai fost oprit pentru că în gândurile tale se strecuraseră patimile. Eu sunt Unchiaşul. Acum îngenunchează şi te mărturiseşte.“ G. îngenunchează cu amândoi genunchii, ca dinaintea sfântului altar, şi se spovedeşte Unchiaşului, dar numai cu gândul, fără să-şi mişte buzele, fără să scoată un cuvânt, şi el se minunează cum Unchiaşul îi poate auzi gândurile. Unchiaşul îşi scoate mătăniile de la gât şi i le trece peste grumaz. Lui G. i se par nespus de grele şi îşi pleacă fără să vrea capul până când bărbia îi atinge pieptul. „Trebuie să înduri dacă vrei să vezi lucrurile viitoare“, şopteşte Unchiaşul cu blândeţe.“ „De altfel, ai să te obişnuieşti repede“, adaugă Unchiaşul imediat şi continuă, „acum numără patruzeci de boabe pe mătăniile tale.” G. numără cele patruzeci de boabe cerute, îşi îndreptă anevoie grumazul, şi vede surprins că se făcu întuneric.Razele lunii, ca o cămaşă lungă şi argintie, înveşmântau trupurile brazilor, dându-le o înfăţişare ireală, stranie şi feerică. Deodată, este cuprins de un sentiment ciudat: se simte ca fiind născut din nou. Se lasă cuprins de o senzaţie familiară, dulce, de siguranţă. Doar câteva clipe... Dintr-o dată, zăreşte în faţă un bărbat aflat în puterea vârstei, îmbrăcat într-un costum scump, cernit, care venea molcom spre Unchiaş. Ţine în mâini un lanţ lung făcut din zale groase de oţel şi îl aşază cu grijă pe talerul din stânga balanţei. Pare că lanţul creşte adăugându-i-se necontenit câte o za. Talerul coboară imediat şi în poiană se aude tânguirea a mii de glasuri de copii, de femei şi de bărbaţi. Copiii plâng, bărbaţii gem, femeile bocesc ca după mort. De Unchiaş se apropie un olog, care venise într-o lectică purtată de patru oameni voinici, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi. Ologul era un bărbat uscăţiv, avea o frunte îngustă şi o privire tăioasă. Scoate din sân o pungă din piele de căprioară în care se aflau bucăţi de aur şi o aşază pe talerul din dreapta. Acesta coboară cu repeziciune. Bărbatul cel îmbrăcat în costumul cernit merge la un pitic ai cărui ochi scăpărau scântei de ură şi răzbunare, îngenunchează şi povesteşte ce s-a întâmplat. Înfuriat, piticul ordonă bărbatului în costum cernit să lege cu lanţul făurit din zale de oţel miile de oameni aflaţi în poiană. Cei mai curajoşi dintre ei se împotrivesc, dar sunt repede înfrânţi. Alţii încearcă să fugă. La un semn al piticului, din pădurea apropiată îşi fac apariţia călăreţi ce îi prind cu arcanul pe cei fugari, dar alţii reuşesc să se facă nevăzuţi în pădure. Piticul trece capetele lanţului prin toarta unui lacăt masiv de oţel, apoi prinde lacătul în două belciuge pe care le pironeşte de o stâncă mare, la poalele căreia se afla un lup alb. Apoi încuie lacătul cu o cheie ce seamănă cu un corb în zbor. Pune cheia sub o piatra grea şi dă lupului poruncă să stea de pază zi şi noapte. Lui G. i se pare ca lupul are ceva omenesc, dar nu-şi dă seama ce şi simte că trebuie sa facă ceva pentru nenorociţii luaţi în robie. G. se repede să ia cheia, dar lupul urlă atât de tare şi sinistru, încât G. îşi simte picioarle paralizate. Unchiaşul parcă lăcrimează. „Nu sunt ai tăi, ci ai mei!“ strigă ologul piticului şi porunceşte unuia dintre slujitori să ridice piatra şi să ia cheia. Piticul ridică toiagul şi-l ameninţă: „Nu vor fi niciodata ai tăi atâta timp cât eu trăiesc!“, apoi se trage deoparte. „Încă nu s-a terminat, priveşte aici!“ se aude un glas de femeie ce venea dinspre balanţă. Femeia căreia îi aparţine glasul avea un chip blând, liniştit, ochi limpezi, senini şi purta o diademă de argint pe cap. Ţine în mâna dreapta un hrisov, iar în stânga un pelican cu penele albe ca zăpada. Lângă ea se găseşte un tânăr bine făcut, părând a fi fiul ei. Tânărul are în mâna dreaptă un paloş strălucitor. Femeia pune pe talerul ce rămăsese liber hrisovul. Sub greutatea lui, balanţa se înclină. În acea clipă, cei înlănţuiţi izbucnesc stigăte de urare. „Du-te şi ia cheia şi slobozeşte pe oameni!" zice femeia tânărului. Lupul alb, care păzea cu străşnicie piatra sub care se afla cheia, se repede la ei, voind să-i sfâşie, dar tânărul îl răpune cu paloşul. Apoi, ridică piatra, ia cheia, dar călăreţii piticului îşi încordează arcurile şi slobozesc săgeţi pentru a-i ucide pe oameni. G. ar vrea să stige la ei să se ferească, dar şi de astă dată se simte paralizat. În schimb, vede cum femeia îşi trimite pelicanul. Pelicanul îşi ia zborul cu un ţipăt sfâşitor şi G. se minunează văzând cum dintr-un singur pelican se fac mulţi, atât de mulţi încât umplu întreaga zare. Toţi pelicanii zboară în faţa săgeţilor şi se lasă străpunşi. Doborâţi şi în agonie, ei rostesc silabe familiare lui G.: " ki-ri-e-e-le-i- son, ki-ri-e-e-le-i-son" ca într-un cor bisericesc. Tânărul ridică piatra, ia lacătul, îl descuie şi îi elibereaza pe cei înrobiţi, apoi îl înlăţuieşte pe pitic zicând : „Să stai aşa legat preţ de o sută de boabe de mătănii.“ Arcaşii piticului îl părasesc şi fug. "Din mulţimea slobozită ies câţiva bărbaţi şi câteva femei. Bărbaţii aveau câte o căţuie plină cu tămâie şi tămâiază pelicanii străpunşi de săgeţi. Femeile cu câte o cunună de trandafiri îi încununează. Cei fugiţi în pădure se întorc şi îngenunchează la picioarele tânărului zicând: „Iată, îţi vom sluji doar ţie.“ Tânărul ia punga cu bani de pe talerul balanţei şi o aruncă ologului în faţă zicând: „Nu poţi tu să-mi cumperi dreptul meu înscris în hrisoave!“ Dintr-o dată are loc o minune: punga se deschide şi din ea curge necontenit aur, mult mai mult decât pusese ologul pe taler. Cei patru slujitori aruncă lectica şi, plini de lăcomie, se reped să strângă aurul de pe jos. Se repede şi ologul târându-se pe brânci pentru a-şi recupera măcar aurul pe care-l adusese, dar este călcat în picioare de ceilalţi. Plini de lăcomie, toţi cei patru slujitori ajung să se omoare între ei. G. se bucură şi se minunează de acest sfârşit fericit. G. se întreabă: „Oare ce scrie în hrisov?“ Atunci, aude limpede vocea Unchiaşului: „Patimile ţi s-au strecurat iarăşi în gânduri. Ai răgaz patruzeci de zile să te cureţi.“ „Unchiaşule”, zice G. şi vocea şi-o aude clar răsunând înăuntru, „la ce-mi folosesc cele văzute dacă nu ştiu ce înseamnă. Tălmăceşte-mi, te rog! “Dar G. obsearvă că în poiană se făcu dimineaţă. Pâlca zorilor învăluie brazii şi aceştia păreau că poartă o mantie de aburi. Un vânt subţire şerpuieşte prin iarbă înfiorând-o. Nici urmă de Unchieş, de munte şi de cetate...Au trecut patruzeci de zile de când a fost în poiană şi în tot acest răstimp G. a trăit ca un pustnic, doar cu pâine şi apă. Acum este cuprins de fel de fel de îndoieli care nu-i dau pace: „Care să fie tălmăcirea? Cine este Unchiaşul? Desigur, el este Sfântul creştin, care, judecând după port, este şi păstor. Faptul că stă pe un tron de piatră arată că ocupă un loc de cinste în Biserica strămoşească, piatra semnificând temelia Bisericii. Stratul de muşchi ce îmbracă tronul închipuie, vechimea, aşadar Biserica este foarte bătrână. Balanţa suspendata în aer închipuie, fără doar şi poate, biruinţa vremelnică a unor lucruri asupra altora. Biserica este sfântă, acest lucru fiind arătat de strălucirea ei asemenea luceafărului de dimineaţă şi din aceasta cauză nimeni nu trebuie să se apropie de ea decât purificat prin lacrimile pocăinţei. De aceea, vocea mea înterioară m-a oprit. Şiragul de mătanii cu boabele de cremene şi cu o cruce de cremene la capăt închipuie taina darului profeţiei. Numărul trei sute poate să arate că evenimentele viitoare se pot desfăşura pe o perioadă de trei sute de zile, poate săptămâni, poate luni, poate ani, poate decenii, poate secole. Faptul că mătăniile sunt grele şi mă fac să-mi aplec grumazul arată ca nu-i dat oricui să poarte cu uşurinţă o asemenea povară, ci numai Unchiaşului care mi-a transmis darul pe care l-a căpătat prin nevoinţe. Unchiaşul îmi porunceşte să număr patruzeci de boabe, care semnifica unităţi de timp, poate zile, poate săptâmani, poate luni, poate ani, poate decenii, poate secole. În poiana s-a facut întuneric, ceea ce ar putea însemna că întunericul a îngenuncheat lumina. Ideea este întărită de viziunea lanţului. Acesta închipuie robia, iar zalele groase de oţel arată că nu-i chip să fie rupte sau tăiate cu uşurinţă. Ele sporesc necontenit arătând că tot mai mulţi oameni vor fi înlănţuiţi. Bărbatul ce aduce lanţul este unealta unui tiran, al piticului ai cărui ochi scăpărau scântei de ură şi răzbunare, ce vrea să întroneze împărăţia robiei printre oameni. Piticul este poate un preot păgân sau un mag biruit cu foarte mult timp în urmă, care acum, în Noua Eră, simte că a venit vremea lui şi nutreşte gânduri de răzbunare, vrând sa reînvie păgânismul. Dar banii ologului atârnă mai greu decât lanţul piticului şi arată că, deşi omuleţul va reuşi să-i robească pe oameni, timpul robiei va fi scurt, căci robii vor fi revendicaţi de olog, căci el este rânduit să devină noul stăpân. Piticul, sperând poate să scape de olog prin puterea magiei, purcede la înlănţuirea oamenilor. Cei care fug sunt prinşi de călăreţi, slugile şi uneltele piticului, şi aduşi înapoi. Lupul alb pe care el îl rânduieşte să păzească cheia arată că este şi el o unealta a magului, căci lupul alb era un animal sacru pentru popoarele barbare de dininainte de încreştinare. Cheia, unealta cu care piticul încuie lacătul, este în formă de corb deoarece, în vremurile păgânismului, zeiţele războiului şi ale duhurilor se preschimbau în astfel de păsări, care zburau deasupra câmpului de luptă pentru a înrobi sufletele celor căzuţi. Lupul are ceva omenesc, arătând limpede puterea magică de a se tranforma, de a fi om în timpul zilei şi fiară în timpul nopţii. Ologul care călătoreşte cu lectica poate fi un mare bancher, o mare corporaţie financiară sau un sistem financiar. Cei patru oameni ar putea însemna alte corporaţii sau sisteme pe care se sprijină. Forţa financiară se foloseşte de aur pentru a-i smulge magului roadele. În scena finală îşi face apariţia o femeie virtuoasă, care, împreuna cu fiul ei, va elibera pe cei înrobiţi de forţele magiei şi a banilor, deoarece hrisovul triumfă asupra puterii financiare. O ultima zvârcoliere a ocultismului pagân: călareţiii îi săgetează pe cei înrobiţi, dar pelicanul este trimis să se jertfească, lăsându-se străpuns de săgeţi. Cine este pelicanul? Este pasărea care îşi sfâşie pieptul pentru ca sângele să învie puii. O alegorie pentru moartea ca sacrificiu a sfinţilor martiri pentru salvarea oamenilor. Minunea cu pelicanul care se multiplică miraculos poate semnifica faptul ca sângele martirilor este sămânţa Bisericii. În agonie, pelicanii se roagă. Faptul că piticul este înlănţuit arată că revenirea misterelor păgâne a fost stopată pe o perioadă de o sută de boabe de mătănii, ceea ce poate să însemne o sută de zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole. Pelicanii căzuţi sunt tămâiaţi creştineşte, aceasta arătând că sunt martirii cei de pe urmă. Cei fugiţi în pădure în timpul înrobirii se întorc. Tânărul returnează ologului investiţia împreună cu o dobândă uriaşă, aşa că de acum oamenii sunt cu adevărat liberi. Banii îi vor aduce ologului, precum şi slujitorilor lui, pieirea. Plătirea datoriei a fost posibilă datorită înscrisului din hrisov ...”G. simte o bucurie de nespus văzând cum a pătrunde cu mintea semnificaţia tainică a vedeniei. Dar a mai rămas ceva: hrisovul. Oare ce scrie în hrisov? Aici este toată înţelepciunea...

CAP. II

Primul mesaj lăuntric

Motto:„Calea aici ce greu se găseşte.
Nu-i nimenea să te îndrepte.
Numai târziu, numai o clipă
uitată pe urmă şi ea,
îţi dezvăluie
nebănuitele trepte."
(Lucian Blaga)

 La puţin timp de la prima întâlnire cu Unchiaşul, G. visă ceva neobişnuit. Se făcea că o scară cu o infinitate de trepte şerpuia spre abis, precum cochilia de calcar a unui melc uriaş. G. păşeşte atent pe fiecare treaptă sculptată parcă în lumină. Vârtejul de piatră ce părea că purcede din adânc, un adânc nebănuit şi nesfârşit, se înşuruba în Univers, avansând în sensul invers acelor de ceasornic. Un sentiment plăcut îl cuprinse pe G. Un fior magnetic sacru şi familiar. Cu fiecare treaptă, lumina devine mai intensă. Dintr-o dată, vede o uşă de piatră aflată lateral. O împinge uşor cu mâna şi ea se deschide. Se pomeneşte într-o sală majestuoasă, discret luminată. Bolta se sprijinea pe douăsprezece coloane de marmură. Pereţii erau sculptaţi, totul având înfăţişarea unei dantelării minerale lăsând să pătrundă prin ochiurile sala o lumină colorată de vitralii. În mijlocul sălii, o masă de marmură. Pe ea, un pergament pe care era scris ceva. G. se apropie şi se apleacă asupra lui. Văzu un scris caligrafic, cu semne necunoscute. Totuşi, lucru de mirare, G. putu să citească. Era scris un singur cuvânt: „Acasă". G. cere ajutor Unchiaşului. O voce blândă, caldă şi familiară îi vorbeşte lăuntric: „Scara cu multe trepte coboară în abisul subconştientului tău. Şerpuieşte printre gânduri şi emoţii asemenea cochiliei unui melc. O lumină fosforescentă vine din interior, atât cât să nu te rătăceşti. Este lumina divină. O uşă de piatră se află lateral. Cea dintâi uşă. Dă într-o sala majestuoasă a cărei boltă se sprijină pe douăsprezece coloane, cele douăsprezece luni ale anului. Douăsprezece adevăruri. În mijlocul sălii se află masa supremei afirmaţii, iar pe ea un pergament pe care este scris supremul cuvânt. Unul singur: «Acasă». Ai pătruns, aşadar, în sala primului popas şi ai citit primul mesaj către semenii tăi. Acum împărtăşeşte-l cu ceilalţi. Ajută-i pe semenii tăi să ajungă acolo şi să-l vadă cu ochii lor.“ G. se trezeşte brusc şi, după câteva clipe, înţelese că primise un mesaj în somn şi că acest mesaj este cheia de boltă ce-l va călăuzi să meargă înainte. Înţelese că de acum înainte călăuzirea Unchiaşului s-a încheiat. Nu va mai avea nevoie de el, căci i-a fost descoperită calea directa ce-l va duce la Adevăr. A înţeles că orice mesaj profetic trebuie văzut lăuntric de fiecare, căci fiecăruia i s-a dat acest dar. Oamenii aleg liber să-l folosească sau nu. Aleg să pătrundă în propriul lor subconştient sau să asculte retorica altora. Aleg să vadă ei înşişi sau să-i lase pe alţii să vadă pentru ei. Ei sunt ca nişte orbi ce poartă în cârcă pe văzători şi-i roagă să vadă în locul lor. Dar şi văzătorii au nevoie de picioarele orbilor, căci sunt tot atât de infirmi ca şi aceştia, în spatele cărora stau. „Dar ce să însemne acest «Acasă»?“ se întreabă G. încurcat, şi pentru prima dată simţi lipsa Unchiaşului. „Desigur“, îşi răspunse el, „aici sunt acasă... Pentru totdeauna!“ Al doilea mesaj lăuntric: înviere în Cimitirul speranţelor pierdute.se minună cât de uşor ajunsese în împărăţia subconştientului şi nu-şi dădea bine seamă dacă mai visează încă. Se afla în odaia lui pe care o ştia dintotdeuna şi constată că toate lucrurile sunt la locul lor: masă simplă de stejar, scaunele, mică bibliotecă asupra căreia timpul îşi lăsase amprenta şi pendulă veche de peste o sută de ani. Deschise larg fereastra ce dădea în pădure şi priveliştea minunată pe care o ştia dintotdeauna veni să-i întărească convigerea că se afla în lumea reală şi că totul este aievea. Privi norii albi ale căror nebănuite forme ar fi invitat pe orice muritor la visare şi se lasă purtat de metamorfoză lor celestă. Înţelese că trebuie să caute aici, în viaţa reală, ceea ce fantasmele vedeniei de noapte îi revelaseră într-un moment de graţie, ca un preludiu a unei pasionate căutări de-o viaţa. Să caute aici? De unde să înceapă? În nerăbdarea lui ar fi vrut să vadă dintr-o dată cerurile deschise şi draperiile ignoranţei date la o parte ca în profeţiile sacre. Totuşi nu se întâmpla aşa şi G. avea să petreacă ani de zile în neistovite căutări prin munţi, peşteri, schituri, locuri sacre. Fără somn. Fără odihnă. Fără popas. De fapt ce căuta el? Poartă pe care aceeaşi graţie divină să i-o deschidă spre subconştient.Ocazia s-a ivit într-o binecuvântată zi de vară, în preajmă Sânzienelor, când, aflându-se pe o culme acoperită cu jnepeni, văzu o pasăre cernită strângandu-şi aripile şi picând că o săgeată la sol. G. cercetă locul unde căzu sperând să-i găsească trupul neînsufleţit, dar chiar acolo unde văzuse limpede că se izbise de glia mamă nu găsi absolut nimic. Se aşeză pe pământ chiar în locul acela şi stătu aşa o vreme.Noaptea îl găsi în aceeaşi stare de priveghere şi primele stele clipiră deasupra lui cu o strălucire ciudată. O toropeală plăcută îi invadă fiinţa, semn că oboseala începe sa-şi spună cuvântul. Îşi aminti că privegherea este suprema probă iniţiatică a omului pe care nici Ghilgameş, nici cei trei ucenici ai lui Iisus nu au putut-o trece acolo, pe muntele Măslinilor.Simţi cum se prăbuşeşte într-un hău ce părea fără fund şi se pomeni coborând în fugă o scară spiralată asemenea cochiliei unui melc uriaş, aşa cum visase el cu ceva timp în urmă sau doar i se păruse că visează. Îşi aminti de cuvântul „Acasă" şi îl pronunţă cu glas tare şi tresări la ecoul pe care nu-l bănuise. „Acasă" era repetat de zeci de ori până ajungea să se stingă undeva în infinit. O lumină vagă  se revărsa pe  trepte, dar de când G. repetă cuvântul misterios, se transformă el însuşi în lumină, aşa că acum ea era atât de intensă încât închise instinctiv ochii. Orbit, pipăi pereţii şi coborî mai atent pentru a nu cădea. I se păru că pereţii cedează şi el se afundă adânc în ei.Deschise ochii şi mai uimit văzu că se află trântit undeva pe zăpadă sub crengile  unui cireş bătrân. Era cireşul lui din fundul curţii, din vechea casă părintească, locul unde se născuse şi îşi petrecuse copilăria. Acum casa şi cireşul nu mai existau, căci propritatea fusese înstrăinată demult. Era o noapte senină de iarnă şi stelele sclipeau tăioase. Recunoscu imediat momentele acelea petrecute sub cireş într-un decembrie geros, din preajma Anului Nou. Îşi amintea totul cu o prospeţime uimitore. Atunci a văzut clar viitorul. A văzut deceniul de strâmtorare şi înfometare ce avea să vină, apoi vărsarea de sânge din timpul revoltei, confuzia de atunci, explozia de zvonuri asemenea unei bombe de distrugere în masă, execuţia conducătorilor, îmbogăţirea rapidă a unor indivizi, degradarea continuă a ţării, pauperizarea oamenilor, lichelismul politic, triumful minciunii şi al făţărniciei. Mai mai presus de toate a văzut Hrisovul. În el se găseau cuvintele de-o importantă crucială pentru ţara noastră. Cine le cunoştea, avea să cunoască şi transformarea. Căci duh de viaţa veşnică aveau cuvintele. Cine le pătrundea avea să pătrundă Taina. Căci în Hrisov era scris secretul semnelor pe care Dumnezeu ni le trimite neîncetat, dar pe care le ignorăm totdeauna. O galaxie de semne este zugrăvită pe fresca anilor, anotimpurior, zilelor. O parte din univers aşteaptă Secretul. Taină semnelor pe care G. o uitase, dar pe care acum avea să o recitească în hrisovul amintirilor. Odată reînviată, avea să vadă în fiecare semn o provocare şi o proorocire, aşa cum văzuse atunci, în acea noapte de iarnă din preajmă Anului Nou.

CAP. IV

Legământul lui Dumnezeu cu neamul românesc

 
Motto:
„Porumbii-proroci îşi scaldă
aripile înnegrite de funingine
în ploile de sus.
Eu cânt –
semne, semne de plecare sunt.”
(Lucian Blaga)

Renunţând la icoane şi statui în urma valurilor de reforme din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, protestanţii par a fi resimtit un vid iconic, motiv pentru care au recurs la înlocuitori, precum goblenuri sau diferite accesorii de mobilier, frumos împodobite cu texte biblice şi gravate artistic, ce confereau credincioşilor un setiment de protecţie divină. Ca şi icoanele, erau puse pe perete sau erau integrate în ambientul casei [1]. Practica a fost împrumutată din tradiţia iudaică. Într-adevăr, în iudaism, mesjul iconic a fost în mare parte înlocuit cu mesajul lingvistico-semantic. Respectând porunca biblică [2], evreii pioşi au confecţionat cutii de lemn, ceramică, argint, sidef etc. adevărate opere de artă în care se puneau pergamente conţinând texte biblice [3]. Protestanţii, pe lângă textele biblice inspirate, au simţit nevoia să adauge şi texte apocrife, în mare parte reproduse din "Epistoliile provenite din Cer". Cultul epistoliilor are o lungă şi frumoasă tradiţie, circulaţia lor fiind semnalată încă din zorii creştinismului.

Cultul epistoliilor până la Reformă

După tradiţie, prima scrisoare de acest gen ar fi fost trimisă de Însuşi Mâtuitorul, pe vremea când se afla încă pe pământ, lui Abgar, regelui Edessei, care, auzind de tămaduirile miraculoase pe care El le săvârşea, s-a hotărât să-i scrie, rugându-L să vină în regatul lui, la Edessa, pentru a-l tămădui de o boala incurabilă, scrisoarea fiindu-I trimisă printr-un rob. Iisus Hristos îi răspunde că, după răstignirea, învierea din morţi şi înălţarea la ceruri, negreşit va trimite un ucenic de-ai Lui, care îl va tămădui şi va propovădui Evanghelia, nu şi înainte, deoarece are o misiune pe care trebuie să o ducă la bun sfârşit. Scrisoarea, pe care Abgar o purta permanent cu sine, a fost suficientă să-l vindece în mod miraculos [4]. De aceea, astfel de scrisori mai poarta numele de "advare" sau "agvare". Se pare că mitul despre Abgar a fost punctual de plecare pentru punerea în circulaţie a epistoliilor de mai târziu.
Următoarele epistolii aveau ca temă respectarea Zilei Domnului, Duminica, şi provine din mediul pietist popular ca o reacţie împotriva nerespectării acestei zile. Astfel, odată cu generalizarea creştinismului în Imperiul Roman, ziua de Duminică, ca zi sfânta şi de odihnă, ajunge sa ia locul sâmbetei. Cu toate acestea, sâmbăta nu a fost întru totul abandonată. Astfel, oamenii simpli din Friaul, nordul Italiei, continuau să ţină sâmbăta. De asemenea, începând din secolul al II-lea, sâmbăta era ţinută de către Biserica Culdee din Scoţia, precum şi de către alte biserici. Astfel de epistolii au fost redactate după anul 313, anul legalizării Bisericii, întâi în limba latină, apoi a fost tradusă în elineşte, precum şi în celelalte limbi europene din acea vreme, şi a început să circule cu succes. Primele atestări privind epistoliile le avem din secolul al V-lea. Astfel, se spune că, în anul 583, în Ibiza (în limba autohtonă Eivissa), o insulă care aparţine Spaniei, situată în vestul Mării Mediterane, fâcând parte din insulele Baleare, o scrisoare ar fi căzut din cer şi ar fi îndemnat pe creştini la respectarea zilei de Duminică. Episcopul de Ibiza, Vincent, a declarat scrisoarea ca autentică şi a acceptat-o. În schimb, Episcopul de Cartagina, examinând-o, s-a declarat uimit cum "cineva poate accepta profeţii noi". Din această cauză, episcopul de Ibiza a fost destituit. În Evul Mediu a circulat o legendă conform căreia Theodoton, adjunctul papei, a văzut deasupra mulţimii adunate în Bazilica Sfântul Petru din Roma o scrisoare suspendată în aer. Atunci, 47. 000 de oameni s-au căit de păcate. În anul 1846, în Boemia, o apariţie similară a cutremurat o mulţime de oameni, iar mulţi preoţi au crezut în ea.
În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea au loc o serie de evenimente care vor da un puternic avânt cultului scrisorilor: "Pe lângă marile crize care au zguduit Biserica apuseană, secolul al XIV-lea se caracterizează printr-o serie de calamităţi şi flageluri cosmice : comete, eclipse de soare, inundaţii şi, mai ales, din 1347, groaznica epidemie de ciumă, «Moartea Neagră». În speranţa de a-l putea îndupleca pe Dumnezeu, se înmulţesc procesiunile de flagelanţi. E vorba de o mişcare populară care parcurge traseul caracteristic : de la pietate la heterodoxie" [5]. Se creează, aşadar, o atmosferă de disperare colectivă : "De altfel, epoca pare obesedată de moarte şi de suferinţele ce-l aşteaptă pe defunct în lumea de dincolo. Moartea impresiona imaginaţia contemporanilor mai mult decât speranţa învierii" [6]. Ca să ispăşească păcatele lumii, grupuri de laici parcurg satele şi oraşele, biciuindu-se cu asemenea violenţă, încât trupul lor devenea o masă umflată de carne vânată. Aceştia au fost numiţi biciuitori (flagelanţi). Ei îşi fac apariţia pe la anul 1260, anul când, după profeţia lui Gioacchino da Fiore, trebuia să înceapă a şaptea epocă a Bisericii şi se prezentau ca o mişcare reformatoare, care a îmbrăcat haina căinţei. Primii flagelanţi pornesc din Perugia şi se răspândesc apoi în Polonia şi Ungaria [7]. Flagelanţii au fost cei care au pus în circulaţie teoria conform căreia Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni cu Moartea Neagră din cauza nerespectării Duminicii ca zi de odihnă şi pledau pentru repaus absolut în această zi [8].

Evoluţia epistoliilor provenite din Cer după Reformă

După Reformele protestante din secolul al XVI-lea, cultul epistoliile a cunoscut evoluţii diferite, în funcţie de confesiune. În Biserica ortodoxă, cultul episoliilor îşi ia mult amploare. Un caz interesant îl reprezintă circulaţia epistoliilor în mediul creştin ortodox românesc. Textele epistoliilor au fost primele texte redactate în limba română. Acestea au fost traduse pentru prima dată din limba greaca şi slavona în anul 1391 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş. Aici funcţiona o renumită şcoală de caligrafie, ctitorită de egumenul Pahomie, unde au fost traduse, printre altele, Psaltirea, Apostolul şi Evanghelia. O alta traducere este realizata in anul 1630 de preotul ortodox din Mihaciu (azi Mihăceni, judeţul Alba). Preotul din Mihaciu, care se va numi el însuşi "Popa Grigore din Măhaci", vede probabil în epistolii un manifest misionar pentru respectarea Duminicii, ca sfântă zi de odihnă, conform învăţăturii dreptei credinţe. Ca şi Biserica catolică, Biserica ortodoxă le-a considerat apocrife şi eretice, iar cultul lor a fost condamnat.
O evoluţie spectaculoasă au cunoscut epistoliile în cadrul Bisericilor protestante, desprinse timpuriu din Biserica catolică.
Primele Biserici protestante care au împrumutat astfel de scrisori din practica pietista catolică, le-au adaptat şi le-au repus în circulaţie, au fost cele germane şi olandeze din Europa, precum şi din Statele Unite şi Canada, în special Pennsylvania. Categoria de scrisori provenite din cer poartă numele de himmelsbrief (germ. Himmel= Cer, brief=scrisoare). Aceste epistolii, ce se mai numesc uneori şi "Scrisori de protecţe", conţin texte apocrifele, similare celor ortodoxe sau catolice şi se bucură de o popularitate deosebită şi, evident, de o largă circulaţie printre credincioşi. În ele se fac menţiunea că au fost scrise de Însuşi Dumnezeu sau de un înger al Acestuia, de obicei Arhangheluil Mihail, şi că au fost trimise oamenilor ca mesaj divin, promiţandu-le totodată o serie de haruri. Mulţi creştini le gravează pe diferite materiale ( lemn, metal) şi le pun pe perete, asemenea icoanelor din cultul creştin-ortodox sau catolic sau le copiază şi poartă o copie cu sine.
În zilele noastre, constatam un reviriment formidabil. Cauza o putem căuta în sentimentul de insecuritatea a omului modern, care se confrunta cu probleme sociale, de sănătăte şi familiale, precum crize economice, politice, financiare, divorţ, boală etc.
Un text himmelsbrief tipic va menţiona, pe lângă faptul că a fost scris de mâna Divinităţii, şi data când a fost găsit (la 63 de ani de la Răstignire etc. ), precum si locul (la Sfântul Mormânt, la 18 mile de localitatea Iconium etc.). Apoi se specifică numele celui care l-a găsit (un evreu convertit la creştinism etc.), precum si numele celui care l-a a păstrat (familia doamnei Cuba din Mezopotamia).
Urmează mesajul propriu-zis, care listează o serie de porunci : "să fie ţinute cinci vineri de peste an, începând cu Vinerea Mare, în amintirea celor cinci răni primite de Mântuitorul şi să nu se lucreze sub nici un motiv în Ziua Domnului, care este sfântă ; să existe iubire frăţească etc". Urmează o listă de promisiuni pentru cei ce păstrează o copie în casa lor, precum că vor feriţi de trăsnete, boli molipsitoare, incendii. Casa unde se va găsi o copie va prospera, căci toate bunătăţile se vor găsi în casele celor care vor avea o copie a acestei scrisori.

Neoprotestantismul şi mesajele de dragoste ale lui Dumnezeu

Cu neoprotestantismul, practica epistoliilor capătă un pronunţat accent misionar, în detrimentul traditionalului caracter magic. Renunţând la lista de promisiuni şi binecuvântari, textul scrisorilor este astăzi folosit ca un mesaj de trezire spirituală. Prin titluri de genul: "Scrisoare de la Dumnezeu", "Scrisoare de la Iisus", "Scrisoarea de dragoste a Tatălui ceresc", aceste misive par să sugereze provenienţa lor supanaturală. În schimb, nu se mai menţionează că ele ar fi fost scrise material de Însăşi mâna lui Dumnezeu sau a unui înger, ci se lasă să se înţeleagă ca doar au fost dictate de Dumnezeu, transmise ca mesaj particular cuiva care avea naşterea din nou şi care se afla sub harul Duhului Sfânt. El ar fi aşternut-o pe hârtie printr-un fel de dicteu divin [9], procedeu destul de răspândit ca mijloc de comunicare cu Dumnezeu. Se mai sugerează că textul nu este o ficţiune, căci altfel, o astfel de producţie literară şi-ar pierde valoarea spirituală. Scrisoarea ar fi adresată tuturor oamenilor, iar cel care a fost ales ca scrib ar avea datoria să fie el însuşi mesager sau curier, să găsească alţi voluntari, mesageri sau curieri, care să o ducă mai departe, în casele oamenilor. Nu se garantează protecţie explicită, ci numai una implicită, în sensul că nu este suficient ca destinatarul să o copieze mecanic, să o poarte permanent cu sine şi să o difuzeze, ci trebuie să se transforme într-un recipient capabil să primească protecţia divină ca pe un dar, abandonâdu-se astfel mesajului revelat.
Prin aceasta interpretare, neoprotestantismul devine singura confesiune creştina care integrează astfel de epistolii în viaţa credincioşilor şi nu le condamnă ca fiind apocrife eretice. Spre deosebire de mesajele mariane din catolicism, unde Fecioara Maria apare unor credincioşi, de regula copiilor (Sfânta Marie-Bernarde Soubirous, Françoise Mélanie Calvat, Pierre Maximin Giraud, Lúcia de Jesus Rosa Santos, Jacinta Marto, Francisco Marto etc.), încredinţându-le mesaje importante, cu misiunea de a le propovădui oamenilor, mesaje considerate valide doar dacă au aprobarea autorităţilor bisericeşti, de regulă a papei, neoprotestantismul consideră că nu sunt necesare astfel de aprobări, ele probându-se prin autoritatea Sfintei Scripturi, fiind aşadar suficient să aibă acoperire în cuvântul evanghelic. Unele texte sunt într-adevăr emoţionante: "Copilul meu, Eu ştiu totul despre tine. Ştiu când stai jos si când te ridici. Şi cunosc toate căile tale. Îţi cunosc până şi numărul firelor de păr. Ai fost creat după chipul Meu. În Mine ai viaţa, mişcarea şi fiinţa. Tu eşti al Meu [...]". Astfel de binecuvâtari sunt întâlnite adesea prin casele multor neoprotestanşi (şi nu numai), invitând pe cititor să se oprească o clipă şi să mediteze la Dumnezeu.
_______________________________________
1. Aceste accesorii de mobilier se numesc "Binecuvântarea casei". În general, sunt texte inspirate, cum ar fi acesta: "Unde-i credinţă acolo-i dragoste/ Unde-i dragoste acolo-i pace/ Unde-i pace acolo-i binecuvântare/ Unde-i binecuvântare acolo-i Dumnezeu/ Unde-i Dumnezeu acolo lipsă nu e".
2. Vezi pasajul din Deuteronoum 6, 4-8 : "Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; Să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli. Să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta. 9. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale".
3. Vezi Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, ed. Institutului Biblic si de Misiune al BOR : " Evreii pioşi au păstrat şi obiceiul stăvechi al filacteriilor, mici cutii de piele, în care se ţin patru texte biblice, scrise pe pergament fin. Sunt doua cutiuţe de felul acesta, dintre care una se poarta pe inimă, iar alta se pune pe frunte. Ele sunt socotite ca alunga demonii, la fel ca mezuza, un mic sul pus într-o cutiuta de lemn, plastic sau metal, fixată pe canatul din dreapta al uşii , conţinând de aemenea texte biblice şi cuvinte magice".
4. Abgar al Edessei a fost, după tradiţia armeană, primul rege din lume convertit la creştinism de către apostolul Tadeu al Edessei. În secolul al IV-lea, istoricul Eusebiu al Cezareii (aprox. 275 – 30 mai 339) certifică autenticitatea scrisorii. Eusebiu mai arată că, după înălţare, apostolul Toma îl trimite, în anul 29, pe Addai la Edessa, unde predică Evanghelia. Textul răspunsului Mântuitorului, ce ar fi fost dictat unui ucenic, a fost iniţial redactat în limba siriacă. El s-a păstrat până azi : "Ferice de tine care ai crezut în Mine, fără să mă vezi. Căci este scris ca toţi aceia care Mă vor vedea să nu creadă în Mine, iar aceia care nu Mă vor vedea să creadă. În ce priveşte cererea ta de a te vizita, îţi pot spune că atunci când toată lucrarea mea pentru care am venit în lume va fi săvârşită şi Mă voi înalţa din nou la Tatăl Meu, care M-a trimis, va veni la voi unul din ucenici care te va vindeca de toate suferinţele redându-ţi sănătatea şi astfel va pregăti pe toţi care sunt cu tine pentru viaţa veşnica. Cetatea ta va fi binecuvântată pentru veşnicie, iar duşmanii nu o vor răzbi".
5. Vezi Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Ştiinţifica şi Enciclopedică, Bucureşti -1988.
6. Vezi Mircea Eliade, ibidem.
7. Vezi Mircea Eliade, ibidem.
8. Vezi şi Moses Gaster, Literatura populară română, Ed. Minerva, Bucureşti 1983 : "Acestă prelucrare o atribuie Veselovski sectei flagelanţilor din sec. al XIII-lea. Atuncea mişcarea reformatorie ia caracterul « căinţei » şi atunci apar pe la 1269, biciuitorii (flagelanţii) ce se biciuiau pentru ispăşirea păcatelor [...] Ziua principală a lor a fost, după mărturia tuturor scriitorilor contimpurani, duminica [...] Într-adevăr, s-a publicat o « epistolie » lătinească din secolul al XIV-lea de către Stumpf, luată din cronica franceză a lui Nangis, unde se află imediat după relaţiunea sa despre flagelanţi".
9. Cel mai cunoscut caz este aceluia a lui Jakob Lorber (1800 – 1864), un mistic şi vizionar care s-a numit pe sine "scribul lui Dumnezeu" . Declarând că a aşternut pe hârtie cuvintele dictate de o "voce interioară", a scris cca 10 000 de pagini de viziuni, care au văzut în mare parte lumina tiparului postum.

"Calea Crucii" este o devoţiune catolică şi constă dintr-o suită de rugăciuni şi meditaţii ce evocă pătimirea şi moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. "Calea Sfintei Cruci se poate numi evlavia cea mai veche dintre toate câte se practică în Biserica Catolică", arată "Catehismul catolic".
"Calea Crucii" are XIV staţiuni (sau stări), fiecare staţiune vine sa ne amintească de câte un moment al drumului parcurs de Mântuitorul, începând de la palatul lui Pilat până la locul execuţiei. A XI-a staţiune ne atrage în mod deosebit atenţia încă din titlu, căci, aşa cum este el formulat, contine un pleonasm evident. Iată titlul textului:
"Statiunea a-XI-a - Isus este rastignit pe cruce..." Cuvântul "a răstigni" vine din limba slavă şi nu înseamnă altceva decât "a executa prin pironire pe cruce", "a pune pe cruce", aşadar "a crucifica" pe cineva.

[...] În poiană, un schimnic îmbrăcat ca un păstor - cămaşă de in, cioareci, cojoc lung până la călcâie, brâu stacojiu, opinci ciobăneşti - şedea pe un frumos tron dantelat în piatră. Tronul era lucrat cu măiestrie şi era acoperit un strat gros de muşchi. În faţa schimnicului, suspendată în aer, se află o balanţă. G. face câţiva paşi în direcţia schimnicului şi-şi aude limpede propria voce venind dinlăutrul sufletului său, o voce care îi opreşte: "să nu mergi mai departe!" Surpins, G. împietreşte de spaimă. Îl priveşte mai bine pe schimnic şi i se pare că faţa lui străluceşte nefiresc, asemenea luceafărului de dimineaţă, o strălucire ce sporea necontenit, aşa că G. crede că în curând va lumina întreg cerul şi pământul. De gâtul schimnicului atârnă un şirag de mătănii cu boabe sculptate în cremene. G. pironeşte privirea pe ele şi încearcă să le numere: trei sute. Într-un târziu, fără să privească la G., schimnicul îi face semn cu mâna dreaptă să se apropie şi îi zice: "ai fost oprit pentru că în gândurile tale se strecuraseră patimile. Eu sunt Unchiaşul. Acum îngenunchează şi te mărturiseşte". G. îngenunchează cu amândoi genunchii, ca dinaintea sfântului altar, şi se spovedeşte Unchiaşului, dar numai cu gândul, fără să-şi mişte buzele, fără să scoată un cuvânt, şi el se minunează cum Unchiaşul îi poate auzi gândurile. Unchiaşul îşi scoate mătăniile de la gât şi i le trece peste grumaz. Lui G. i se par nespus de grele şi îşi pleacă fără să vrea capul până când bărbia îi atinge pieptul. "Trebuie să înduri dacă vrei să vezi lucrurile viitoare", şopteşte Unchiaşul cu blândeţe". "De altfel, ai să te obişnuieşti repede", adaugă Unchiaşul imediat şi continuă: "acum numără patruzeci de boabe pe mătăniile tale". G. numără cele patruzeci de boabe cerute, îşi îndreptă anevoie grumazul, şi vede surprins că se făcu întuneric. Razele lunii, ca o cămaşă lungă şi argintie, înveşmântau trupurile brazilor, dându-le o înfăţişare ireală, stranie şi feerică. Deodată, este cuprins de un sentiment ciudat: se simte ca fiind născut din nou. Se lasă cuprins de o senzaţie familiară, dulce, de siguranţă. Doar câteva clipe... Dintr-o dată, zăreşte în faţă un bărbat aflat în puterea vârstei, îmbrăcat într-un costum scump, cernit, care venea molcom spre Unchiaş. Ţine în mâini un lanţ lung făcut din zale groase de oţel şi îl aşază cu grijă pe talerul din stânga balanţei. Pare că lanţul creşte adăugându-i-se necontenit câte o za. Talerul coboară imediat şi în poiană se aude tânguirea a mii de glasuri de copii, de femei şi de bărbaţi. Copiii plâng, bărbaţii gem, femeile bocesc ca după mort. De Unchiaş se apropie un olog, care venise într-o lectică purtată de patru oameni voinici, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi. Ologul era un bărbat uscăţiv, avea o frunte îngustă şi o privire tăioasă. Scoate din sân o pungă din piele de căprioară în care se aflau bucăţi de aur şi o aşază pe talerul din dreapta. Acesta coboară cu repeziciune. Bărbatul cel îmbrăcat în costumul cernit merge la un pitic ai cărui ochi scăpărau scântei de ură şi răzbunare, îngenunchează şi povesteşte ce s-a întâmplat. Înfuriat, piticul ordonă bărbatului în costum cernit să lege cu lanţul făurit din zale de oţel miile de oameni aflaţi în poiană. Cei mai curajoşi dintre ei se împotrivesc, dar sunt repede înfrânţi. Alţii încearcă să fugă. La un semn al piticului, din pădurea apropiată îşi fac apariţia călăreţi ce îi prind cu arcanul pe cei fugari, dar alţii reuşesc să se facă nevăzuţi în pădure. Piticul trece capetele lanţului prin toarta unui lacăt masiv de oţel, apoi prinde lacătul în două belciuge pe care le pironeşte de o stâncă mare, la poalele căreia se afla un lup alb. Apoi încuie lacătul cu o cheie ce seamănă cu un corb în zbor. Pune cheia sub o piatra grea şi dă lupului poruncă să stea de pază zi şi noapte. Lui G. i se pare ca lupul are ceva omenesc, dar nu-şi dă seama ce şi simte că trebuie sa facă ceva pentru nenorociţii luaţi în robie. G. se repede să ia cheia, dar lupul urlă atât de tare şi sinistru, încât G. îşi simte picioarle paralizate. Unchiaşul parcă lăcrimează. " Nu sunt ai tăi, ci ai mei!" strigă ologul piticului şi porunceşte unuia dintre slujitori să ridice piatra şi să ia cheia. Piticul ridică toiagul şi-l ameninţă: "Nu vor fi niciodata ai tăi atâta timp cât eu trăiesc!", apoi se trage deoparte. "Încă nu s-a terminat, priveşte aici!" se aude un glas de femeie ce venea dinspre balanţă. Femeia căreia îi aparţine glasul avea un chip blând, liniştit, ochi limpezi, senini şi purta o diademă de argint pe cap. Ţine în mâna dreapta un hrisov, iar în stânga un pelican cu penele albe ca zăpada. Lângă ea se găseşte un tânăr bine făcut, părând a fi fiul ei. Tânărul are în mâna dreaptă un paloş strălucitor. Femeia pune pe talerul ce rămăsese liber hrisovul. Sub greutatea lui, balanţa se înclină. În acea clipă, cei înlănţuiţi izbucnesc stigăte de urare. "Du-te şi ia cheia şi slobozeşte pe oameni!" zice femeia tânărului. Lupul alb, care păzea cu străşnicie piatra sub care se afla cheia, se repede la ei, voind să-i sfâşie, dar tânărul îl răpune cu paloşul. Apoi, ridică piatra, ia cheia, dar călăreţii piticului îşi încordează arcurile şi slobozesc săgeţi pentru a-i ucide pe oameni. G. ar vrea să stige la ei să se ferească, dar şi de astă dată se simte paralizat. În schimb, vede cum femeia îşi trimite pelicanul. Pelicanul îşi ia zborul cu un ţipăt sfâşitor şi G. se minunează văzând cum dintr-un singur pelican se fac mulţi, atât de mulţi încât umplu întreaga zare. Toţi pelicanii zboară în faţa săgeţilor şi se lasă străpunşi. Doborâţi şi în agonie, ei rostesc silabe familiare lui G.: " ki-ri-e-e-le-i-son, ki-ri-e-e-le-i-son " ca într-un cor bisericesc. Tânărul ridică piatra, ia lacătul, îl descuie şi îi elibereaza pe cei înrobiţi, apoi îl înlăţuieşte pe pitic zicând :"să stai aşa legat preţ de o sută de boabe de mătănii". Arcaşii piticului îl părasesc şi fug. Din mulţimea slobozită ies câţiva bărbaţi şi câteva femei. Bărbaţii aveau câte o căţuie plină cu tămâie şi tămâiază pelicanii străpunşi de săgeţi. Femeile cu câte o cunună de trandafiri îi încununează. Cei fugiţi în pădure se întorc şi îngenunchează la picioarele tânărului zicând: " Iată, îţi vom sluji doar ţie". Tânărul ia punga cu bani de pe talerul balanţei şi o aruncă ologului în faţă zicând: "Nu poţi tu să-mi cumperi dreptul meu înscris în hrisoave!". Dintr-o dată are loc o minune: punga se deschide şi din ea curge necontenit aur, mult mai mult decât pusese ologul pe taler. Cei patru slujitori aruncă lectica şi, plini de lăcomie, se reped să strângă aurul de pe jos. Se repede şi ologul târându-se pe brânci pentru a-şi recupera măcar aurul pe care-l adusese, dar este călcat în picioare de ceilalţi. Plini de lăcomie, toţi cei patru slujitori ajung să se omoare între ei. G. se bucură şi se minunează de acest sfârşit fericit. G. se întreabă: "Oare ce scrie în hrisov?" Atunci, aude limpede vocea Unchiaşului : "Patimile ţi s-au strecurat iarăşi în gânduri. Ai răgaz patruzeci de zile să te cureţi". "Unchiaşule, zice G. si vocea şi-o aude clar răsunând înlăuntru, la ce-mi folosesc cele văzute dacă nu ştiu ce înseamnă. Tălmăceşte-mi te rog". Dar G. obsearvă că în poiană se făcu dimineaţă. Pâlca zorilor învăluie brazii şi aceştia păreau că poartă o mantie de aburi. Un vânt subţire şerpuieşte prin iarbă înfiorând-o. Nici urmă de Unchieş, de munte şi de cetate... Au trecut patruzeci de zile de când a fost în poiană şi în tot acest răstimp G. a trăit ca un pustnic, doar cu pâine şi apă. Acum este cuprins de fel de fel de îndoieli care nu-i dau pace: "Care să fie tălmăcirea? Cine este Unchiaşul? Desigur, el este Sfântul creştin, care, judecând după port, este şi păstor. Faptul că stă pe un tron de piatră arată că ocupă un loc de cinste în Biserica strămoşească, piatra semnificând temelia Bisericii. Stratul de muşchi ce îmbracă tronul închipuie, vechimea, aşadar Biserica este foarte bătrână. Balanţa suspendata în aer închipuie, fără doar şi poate, biruinţa vremelnică a unor lucruri asupra altora. Biserica este sfântă, acest lucru fiind arătat de strălucirea ei asemenea luceafărului de dimineaţă şi din aceasta cauză nimeni nu trebuie să se apropie de ea decât purificat prin lacrimile pocăinţei. De aceea, vocea mea înterioară m-a oprit. Şiragul de mătanii cu boabele de cremene şi cu o cruce de cremene la capăt închipuie taina darului profeţiei. Numărul trei sute poate să arate că evenimentele viitoare se pot desfăşura pe o perioadă de trei sute de zile, poate săptămâni, poate luni, poate ani, poate decenii, poate secole. Faptul că mătăniile sunt grele şi mă fac să-mi aplec grumazul arată ca nu-i dat oricui să poarte cu uşurinţă o asemenea povară, ci numai Unchiaşului care mi-a transmis darul pe care l-a căpătat prin nevoinţe. Unchiaşul îmi porunceşte să număr patruzeci de boabe, care semnifica unităţi de timp, poate zile, poate săptâmani, poate luni, poate ani, poate decenii, poate secole. În poiana s-a facut întuneric, ceea ce ar putea însemna că întunericul a îngenuncheat lumina. Ideea este întărită de viziunea lanţului. Acesta închipuie robia, iar zalele groase de oţel arată că nu-i chip să fie rupte sau tăiate cu uşurinţă. Ele sporesc necontenit arătând că tot mai mulţi oameni vor fi înlănţuiţi. Bărbatul ce aduce lanţul este unealta unui tiran, al piticului ai cărui ochi scăpărau scântei de ură şi răzbunare, ce vrea să întroneze împărăţia robiei printre oameni. Piticul este poate un preot păgân sau un mag biruit cu foarte mult timp în urmă, care acum, în New-Age, simte că a venit vremea lui şi nutreşte gânduri de răzbunare, vrând sa reînvie păgânismul. Dar banii ologului atârnă mai greu decât lanţul piticului şi arată că, deşi omuleţul va reuşi să-i robească pe oameni, timpul robiei va fi scurt, căci robii vor fi revendicaţi de olog, căci el este rânduit să devină noul stăpân. Piticul, sperând poate să scape de olog prin puterea magiei, purcede la înlănţuirea oamenilor. Cei care fug sunt prinşi de călăreţi, slugile şi uneltele piticului, şi aduşi înapoi. Lupul alb pe care el îl rânduieşte să păzească cheia arată că este şi el o unealta a magului, căci lupul alb era un animal sacru pentru popoarele barbare de dininainte de încreştinare. Cheia, unealta cu care piticul încuie lacătul, este în formă de corb deoarece, în vremurile păgânismului, zeiţele războiului şi ale duhurilor se preschimbau în astfel de păsări, care zburau deasupra câmpului de luptă pentru a înrobi sufletele celor căzuţi. Lupul are ceva omenesc, arătând limpede puterea magică de a se tranforma, de a fi om în timpul zilei şi fiară în timpul nopţii. Ologul care călătoreşte cu lectica poate fi un mare bancher, o mare corporaţie financiară sau un sistem financiar. Cei patru oameni ar putea însemna alte corporaţii sau sisteme pe care se sprijină. Forţa financiară se foloseşte de aur pentru a-i smulge magului roadele. În scena finală îşi face apariţia o femeie virtuoasă, care, împreuna cu fiul ei, va elibera pe cei înrobiţi de forţele magiei şi a banilor, deoarece hrisovul triumfă asupra puterii financiare. O ultima zvârcoliere a ocultismului pagân: călareţiii îi săgetează pe cei înrobiţi, dar pelicanul este trimis să se jertfească, lăsându-se străpuns de săgeţi. Cine este pelicanul? Este pasărea care îşi sfâşie pieptul pentru ca sângele să învie puii. O alegorie pentru moartea ca sacrificiu a sfinţilor martiri pentru salvarea oamenilor. Minunea cu pelicanul care se multiplică miraculos poate semnifica faptul ca sângele martirilor este sămânţa Bisericii. În agonie, pelicanii se roagă. Faptul că piticul este înlănţuit arată că revenirea misterelor păgâne a fost stopată pe o perioadă de o sută de boabe de mătănii, ceea ce poate să însemne o sută de zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole. Pelicanii căzuţi sunt tămâiaţi creştineşte, aceasta arătând că sunt martirii cei de pe urmă. Cei fugiţi în pădure în timpul înrobirii se întorc. Tânărul returnează ologului investiţia împreună cu o dobândă uriaşă, aşa că de acum oamenii sunt cu adevărat liberi. Banii îi vor aduce ologului, precum şi slujitorilor lui, pieirea. Plătirea datoriei a fost posibilă datorită înscrisului din hrisov ..." G. simte o bucurie de nespus văzând cum a pătrunde cu mintea semnificaţia tainică a vedeniei. Dar a mai rămas ceva: hrisovul. Oare ce scrie în hrisov? Aici este toată înţelepciunea [...]

Din ciclul “Amintiri din Cer”

Sapă-n stânca cea mai tare
Câte-o vorba ziditoare,
Scrie pe cerul infinit
Visul tău neprihănit,
Spală-ţi fapta vinovată
În albia argintată,
Împarte-un zâmbet şi mulţi ani
Cu cel mai trist dintre duşmani,
Caută-n dumnezeire
Ne'mplinita ta iubire,
Umple ulcioarele de lut
Cu clipa întâiului sărut,
Zilele înlăcrimate
Le aruncă mai departe,
Scaldă-ţi ochii pe alee
În culori de curcubeie,
Caută în cel ce crede
Steaua care nu se vede...

Când Apostolul Ioan Evanghelistul, exilat în insula Patmos, primea aceasta descoperire: "Şi-am văzut cetatea cea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă'mpodobită pentru mirele ei" [1], Biserica Apostolică se confrunta cu cea mai cumplită prigoana, aceea a împăratului Domiţian. Era o epoca de martiriu, de trădări, de apostazieri şi de speranţe. Credincioşii erau convinşi de apropiata revenirea a lui Iisus Hristos şi de împlinirea grabnică a acestei viziuni. În ciuda nesiguranţei zilei de mâine sau poate tocmai din aceasta, tema Noul Ierusalim începe să preocupe mase tot mai largi de creştini şi aceasta preocupare a sporit de-a lungul veacurilor până în zilele noastre. Era evident ca Ierusalimul Vechiului Testament fusese părăsit de Dumnezeu, iar o nouă cetate urma să îi ia locul. Pentru exegeţii creştini, Ierusalimul rămânea prototipul Noului Ierusalim, aşa cum Adam era prototipul lui Iisus Hristos, iar Eva era prototipul Fecioarei Maria, conform afirmaţiei că " Noul Testament în cel vechi se ascunde, iar Vechiul Testament în cel nou se descoperă".

Noul Ierusalim şi sofiologia

Conform cu părerea mitologilor, Ierusalimul istoric nu face excepţie de la clişeul general al arhetipului, conform căruia orice aşezare omenească îşi are un prototip în cer. Astfel, Ierusalimul ar fi fost o dedublaţie a unui model celest. Cât priveşte templul lui Solomon, Mircea Eliade crede că a găsit o referire clară chiar în cărţile lui Moise, în special Ieşirea. Astfel, "Cu deosebire templul - loc sacru prin excelenţă - avea un prototip celest. Pe muntele Sinai, Iehova îi arată lui Moise "forma" sanctuarului pe care avea să-l construiască". De asemenea şi David îl asigură pe Solomon că "toate acestea sunt în scrisoarea insuflată de la Dumnezeu cum m-a luminat el pentru toate lucrările zidirii". De aici, Mircea Eliade trage concluzia că pasajul din Apocalipsa unde se vorbeşte despre Noul Ierusalim se referă la acel prototip celest şi chiar citează pericopa Sfântului Apostol Ioan: "Dar cea mai frumoasa descriere a Ierusalimului celest se afla în Apocalipsa (21.2. sq.) [2]. Credem ca Mircea Eliade face o confuzie, căci Sfântul Apostol Ioan vorbeşte despre un Ierusalim ceresc nou, unic, care nu are un antitip pe pământ, o dublură, căci va fi făcut de îngeri, sau poate de Dumnezeu Însuşi, şi nu de mâna omului, şi care va coborî atunci, la sfârşitul veacurilor şi nu despre arhetipul celest al vechiului Ierusalim. De altfel, Apostolul mai vorbeşte despre un cer nou, şi nu despre cel vechi: "Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este" [3]. Oricum , citatul apocaliptic nu-şi avea locul aici. De buna seamă că Mircea Eliade, ca de altfel mulţi intelectuali, a fost influenţat de sofiologie. gnoză conform căreia Dumnezeu ar fi creat arhetipurile lumii văzute înaintea acesteia. De pildă, după sofiologi, "Mitul biblic, şi doctrina evoluţionistă ar putea deci să, stea alături. Ele nu-şi fac concurenţă, ele nu au nimic de împărţit, deoarece se referă la realităţi cu totul diferite” [4]. Or, după cum se cunoaşte, sofiologia nu a fost acceptata de Biserica ortodoxă, fiind considerata o erezie gnostică.

Speculatii pe tema locaţiei Noului Ierusalim

Cum era şi firesc, tema avea să constituie o tentaţie permanentă pentru speculaţii dintre cele mai fanteziste. Fiecare dintre neamuri ar fi voit ca regiunea unde erau trăitori să aibă privilegiul de a constitui locaţia cetăţii sfinte. Au apărut, cum era şi firesc, profeţii false, care au cunoscut o largă circulaţie în epocă, în ciuda opoziţie Bisericii ortodoxe (pe atunci ecumenice), ce încerca să tempereze din avântul unei exaltări populare nejustificate. Desigur, aici pe lângă orgoliu, intervenea şi aspectul comercial, căci locaţia ar fi constituit un loc de pelerinaj, care s-ar fi dovedit extrem de profitabil, contribuind astfel la prosperitatea regiunii. Aşa se explică încurajarea ereziei de unii demnitari şi negustori, proprietari de hanuri sau de mijloace de transport.
Cele mai vechi speculaţii aparţin Bisericii montaniste, care susţinea că negreşit Noul Ierusalim va coborî din cer, în Asia Mica, la Pepuza şi Tymion, în Frigia, azi Karahallı, din provincia Usak, Turcia. Cum era şi firesc, cele două cetăţi au atras la vremea respectivă numeroşi pelerini sau simpli curioşi, care veneau aici în spernaţa mântuirii, însănătoşirii sau pur şi simplu pentru satisfacerea unui capriciu, şi au pus bazele unei afaceri locale înfloritoare. Cu timpul, erezia s-a stins, iar Pepuza şi Tymion au fost date uitării. Afacerea "Noul Ierusalim" a supravietuit timp de patru sute de ani (din secolul al II-le până în secolul al VI-lea), în ciuda împotrivirii Bisericii.
Vor mai fi fost şi alte regiuni care îşi revendicau înaltul privilegiu, cum vor mai fi fost şi alte profeţii false care să le susţină.
Lalibela a fost o înfloritoare cetate din nordul Etiopia, numită astfel după suveranul ei, sfântul Gebra Maskal Lalibela [5], cel care a încercat să construiască aici un Nou Ierusalim, după căderea Ierusalimului în mâinile lui Saladin, eveniment ce a avut loc în anul 1187. Viziunea lui a fost una extrem de interesantă, prin faptul că a dorit să reproducă structura arhitectonică a cetăţii Ierusalimului pe care a contemplat-o în timpul unei viziuni, dar şi pe cea din revelaţia lui Ioan. Oraşul a fost capitala Etiopiei până în secolul al XIII-lea.
Când Cristofor Columb scria: "Pe mine m-a ales Dumnezeu ca sol al Său arătându-mi în care parte a lumii se află noul cer şi noul pământ, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfântului Ioan, în Apocalipsa sa şi despre care vorbise şi Isaia mai înainte" [6] era evident că se referea la Lumea Nouă, de a cărei existenţă era convins, şi nu la India. Columb fusese nevoit să ascundă adevărata destinaţie a călătoriei sale, deoarece nimeni nu ar fi fost dispus să finanţeze o aventură fantezistă, care nu ar fi avut o finalitate practică şi nu s-ar fi dovedit profitabila şi nici să acorde credit unui idealist exaltat. Ciudatul "amiral al mărilor", cum îi plăcea să i se spună, era de fapt un mistic conştient de misiunea sa eshatologică, de faptul că fusese ales să găsească locaţia Noului Ierusalim, cetate care va cobori din cer la vremea potrivită, şi era convins ca ea trebuia să fie pe continentul cel nou pe al cărui teritoriu el, Columb, pusese pentru prima data piciorul în anul 1492.
După moartea lui Columb, tema devine o preocupare permanentă pentru coloniştii din Lumea Nouă. Primii colonişti englezi din America de Nord au încercat sa acrediteze ideea că oraşul Jamestown, capitala micii colonii fondate în Virginia de către primii emigranţi sosit din Anglia, la 14 mai 1607, ar fi fost predestinat [2] să primească cetatea apocaliptică. Căpitanul John Smith [7] se străduieşte să arate că Lumea Nouă ar fi un adevărat rai pe pământ. Cum mica comunitate se confrunta cu probleme grave, cum ar fi foametea şi molimele, pioşii colonişti au început să uite de acest deziderat, şi, trecând la preocupări mai lumeşti, au devenit principalii furnizori de tutun pentru Anglia. Următorul val de emigranţi, cunoscuţi sub numele generic de Părinţii pelerini, au sosit îmbarcaţi la bordul vasului "Mayflower". Aceştia au întemeiat în Massachusetts, în anul 1620, colonia Plymouth. După pelerini, vor veni puritanii. În anul 1630, predicatorul John Winthrop ţine la bordul vasului "Arabella" o predică de mare efect: "Un model de caritate creştină", predică ce conţinea celebra fraza, intrată ulterior în folclorul american,:" Trebuie să înţelegem că suntem o cetate pe un vârf de munte şi ochii omenirii sunt aţintiţi asupra noastră". De bună seamă că, rostind aceste cuvinte profetice, era preocupat de viziunea lui Ioan din Apocalipsa şi vedea în Lumea Nouă locaţia viitorului Nou Ierusalim. De altfel, colonia a fost tot timpul preocupată aceasta idee, considerând-o mai mult sau mai puţin simbolic. Interesul puritanilor pentru Noul Ierusalim s-a concretizat mai cu seamă în secolele următoare, când au început sa apară pe teritoriul american colonii utopice ale unor comunităţi egalitariste de tip falanstere, unele dintre ele purtând chiar aceasta denumire. Denumirea o mai regăsim şi în titulatura unor biserici, societăţi misionare, ordine şi confrerii, ce îşi iau avânt începând din secolul al XVIII-lea, precum şi în diferite mişcări mistice. Negreşit, moştenirea puritană şi-a pus puternic amprenta asupra culturii americane, care a fost permanent preocupată de această idee.
Tema cetăţii sfinte a fost o precupare şi pentru ortodocşi. În anul 1656 a fost ridicat la Istra, în gubernia Moscova, de către patriarhul Nikon, un complex mănăstiresc având ca centru "Mănăstirea Voskresensky" sau "Mănăstirea Noul Ierusalim". Râul Istra a fost pus în analogie cu Iordanul, iar călugării de diferite naţionalităţi închipuie Ortodoxia neamurilor, analoagă Ierusalimului ceresc.
O mănăstire asemănătoare există şi în România, lângă Pucioasa. Deşi de dată mai recentă, a fost ridicată după anul 1990, şi mai modestă ca proporţii, pare că ar împărtşi acelaşi mesaj profetic.
Marea popularitate de care s-au bucurat scrierile sibiliene [8], a lăsat posterităţii un culoar liber pe care ocultiştii şi clarvăzătorii de tot felul au ştiut să-l speculeze. Apocrifele sibiliene dau legitimitate oricărei ghicitoare care pretinde că vede în ghioc viitorul României. Dintre toate textele apocrife, cărţile sibiliene au fost cele mai tolerate de Biserica Ortodoxă. Că este aşa, dă mărturie iconografia creştina românească. Bunăoară, în bisericile din Bucovina sunt zugrăvite scene din aceste apocrife. De asemenea, Acrostihul sibilin a trezit interesul şi Sfântul Ierarh Dosoftei, care l-a tradus din limba latină în limba română.
Se spune că prin anul 1922, misionarul creştin indian Sadhu Sundar Singh (1889 - 1929 ?) ar fi vizitat Bucureştiul, făcând cu această ocazie o serie de profeţii despre viitorul spiritual de excepţie al acestei metropole. Aşa-zisele profeţii sunt foarte măgulitoare, în ele zugrăvindu-se în mod amănunţit un Bucureşti privilegiat, pe care misticul indian îl identifică cu Noul Ierusalim [9]. În realitate, aşa-zisele viziuni sunt o însăilare de fraze dezlânate, fantasmagorice şi cu un pronunţat caracter ocult. Dactilografiate mai mult sau mai puţin clandestin şi puse în circulaţie, textele au devenit foarte populare pe timpul comunismului, probabil cu ştirea şi voia securitătii, ele convenind regimului autarhic de dinainte de anul 1989, deoarece descurajau emigrarea.
Or, după cum se cunoaşte, capitala actuală a României nu are legitimitate divină şi laică, căci a fost impusă politic după anul 1538 de Înalta Poartă pentru că era mai uşor de controlat. Spre deosebire de Târgovişte, relieful nu o protejează suficient de bine şi astfel putea fi mai vulnerabilă în cazul unui atac militar otoman. Cu alte cuvinte, Bucureştiul este un accident al istoriei, necorectat încă de istorie. Creştinismul lui Sundar Singh este unul personal şi foarte îndoielnic. Era un adept al lui Emmanuel Swedenborg [10] ale cărui idei le-a preluat şi le-a îmbogăţit cu opinii personale. De pildă, lăsă să se înţeleagă că toţi oamenii vor fi mântiuiţi, indiferent că-l primesc pe Hristos sau nu. De fapt, Sundar Singh va rămâne un hindus universalist, care credea şi el în valabilitarea tuturor religiilor.
După anul 1989 au apărut şi alţi clarvăzători hinduşi care au făcut profeţii măgulitoare despre România, unele dintre ele referitoare la Noul Ierusalim.

Cunoaşterea revelată şi cea raţională

Toate aceste enormităţi puteau fi evitate dacă s-ar fi ţinut seama de faptul că profeţiile se fac prin descoperire divină, dar şi prin raţionament (înţelepciune), conform cu cele afirmate de Sfântul Apostol Pavel: "Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi [...]" [11]. Aşadar, planul lui Dumnezeu, deşi nevăzut, este inteligibil şi poate fi înţeles cu mintea, printr-o adâncă şi înţeleaptă pătrundere în fluxului evenimentelor. Un analist remarcabil, care a făcut predicţii exacte bazate exclusiv pe raţionament a fost ziaristul Pamfil Şeicaru [12]. Aproape toate evenimentele majore mondiale anticipate de el au avut într-adevăr loc. Bunăoară, a prezis că, în faţa pericolului nazist, garanţiile oferite ţării noastre de către marile puteri europene democrtice nu vor putea fi onorate, ceea ce, de fapt, s-a şi întâmplat. În cazul Bucureştiului, niciun raţionament nu ne îndreptăţeşte să credem că "profeţia" lui Sundar Singh ar avea consistenţă. Conform revelaţiei Apostolului Ioan, Noul Ierusalim va fi un oraş gigant, ce va ocupa o suprafaţă de aproximativ 4 949 735 km2 [13]. Pentru comparaţie, oferim câteva repere: Imperiul Roman, în anul 117 d. Hr., se întindea pe o suprafaţă de 4 900 000 km2, iar, în ziua de azi, cele 27 de state ale Uniunii Europene măsoară împreună 4 324 782 km2. Aşadar, oraşul sfânt va fi tot atât de întins ca un continent (probabil un pământ nou ieşit din ocean). Practic va fi un continent! Or, la ora actuală, Bucureştiul se întinde pe o suprafaţă de numai 228 km pătraţi. Ne întrebăm: când şi cum va reuşi să crească de la 228 km2 până la 4 949 735 km2 ? Mai degrabă, nu putem afirma că ştim unde se va realiza profeţia Apostolului Ioan, dar putem spune că, de va fi în Europa ( puţin probabil!), în niciun caz nu se va limita strict la Bucureşti.
_______________________________________________
1. Apocalipsa 21.2;
2. Mircea Eliade, Eseuri, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1991;
3. Apocalipsa 21.2;
4. Vezi Nikolai Alexandrovici Berdiaev, apud Lucian Blaga;
5. Sfântul Gebra Maskal Lalibela, începutul secolului al XIII_lea, a fost împărat al Etiopiei, făcând parte din Biserica ortodoxa Etiopiana (precalcedoniană), care l-a şi canonizat;
6. Apud Mircea Eliade, Istoria credinţelor si ideilor religioase, Editura Stiinţifică şi encilopedică, Bucureşti 1986;
7. John Smith (1580 - 1631), militar, căpitan de vas, aventurier, pirat, colonist al Lumii Noi si scriitor. A fost înnobilat de către Sigismund Bathory pentru faptul că a luat parte la campania împotriva lui Mihai Viteazul. Ulterior a intrat în slujba domnului Ţării Româneaşti, Radu Şerban. Autor al cărţii: "O povestirea adevărată a întâmplărilor şi a celor petrecute în Virginia", best-seller publicat la Londra, în anul 1603, considerată a fi prima carte a literaturii americane. Vezi Leon Leviţchi şi Tudor Dorin, "Antologie de poezie americană de la începuturi până azi", Ed. Minerva, Bucureşti 1977. Pentru a ispiti pe compatrioţii săi sa părăsească Anglia şi să meargă in Virginia, unde era guvernator, a desfăşurat cu mult talent o campanie publicitara deşănţată, zugrăvind în culori fantastice colonia: "În lumea nouă un om nu trebuie să muncească decât trei zile din şapte pentru a duce o viaţă îmbelşugată. Grânele şi viţa de vie rodesc mai bogat decât în Anglia, este un pescar foarte prost acela care nu poate scoate decât două sute sau trei sute de bucăţi de cod oe zi din apele Noii Anglii";
8. Sibilele erau preotese ale zeului Apollo, numarul lor a variind de-a lungul vremurii. În literatura creştina apocrifă, sibilele figurează ca profetese care au prevestit multe lucruri cu privire la fecioara Maria şi la venirea lui Mesia. Motivul sibilelor îl găsim atât în Orotodoxie, cât şi în catolicism. În iconografia creştina, sibilele au pătruns, probabil, prin intermediul literaturii creştine apocrife începând să fie zugrăvite în biserici încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. În biserica Mănăstirii Vatra Moldoviţei, "impărăteasa Sivila" este zugrăvită alături de filozofii greci păgâni Platon şi Aristotel, având pe cap o coroană, de sub care cade un val alb împodobit cu dungi colorate. Spre marea dezamăgire generală, cărţile sibiliene au fost dovedite că ar conţine texte din categoria "vaticinium ex eventu", izvorâte din pietatea Evului Mediu.
9. "România va trece prin multe faze de transformări fundamentale, devenind în final, graţie spiritualizării exemplare, un veritabil focar spiritual, ce va putea fi comparat cu miticul Nou Canaan, iar Bucurestiul se va transforma într-un centru esenţial al acestui focar. Aceasta capitală va deveni polului spiritual al planetei şi va fi aproape în întregime reconstruită, rămânând în cele din urma o aranjare de construcţii, în forma inelară, având 7 km în diametru. El va fi considerat de toate popoarele drept un veritabil Nou Ierusalim pamântesc [...] Acest Centru Divin Suprem va putea avea două milioane de suflete. Lucrare va fi executată în 10 ani, căci deşi Centrul Divin va fi terminat în 5 ani, amenajarea împrejurimilor acestuia va mai dura încă 5 ani. În jurul oraşului se vor afla grădini cu pământ fertil de cea mai bună calitate în care, pe lângă legume felurite, vor rodi şi feluriţi pomi fructiferi, pentru ca nimic să nu lipsească locuitorilor săi".
10. Emanuel Swedenborg (1688 - 1772) Om de ştiinţă, filosof, mistic creştin şi teolog suedez. Lucrarea sa "De Nova Hierosolyma et Eius Doctrina Coelesti" (Despre Noul Ierusalim şi învăţătura cerească a sa) a avut o mare înrâurire asupra unor personalităţi precum: William Blake, Elizabeth Barrett Browning, August Strindberg, Ralph Waldo Emerson, Charles Baudelaire, Adam Mickiewicz , Balzac , William Butler Yeats , Sheridan Le Fanu, Jorge Luis Borges, Carl Jung, Helen Keller etc.;
11. Romani, 1, 20;
12. Pamfil Şeicaru (1894, Buzău — 1980, München, Germania). Ziarist analist şi publicist român. Director al ziarului Bucovina, apoi fondatorul cotidianului "Curentul". Lucrări principale: "Istoria partidelor politice în România", (1959), "Die Donau - Fluss der Fünf Meere. Ein Europäisches Problem im Lichte der rumänisch-sowietischen Kontroversen" (1975), "Adevăruri care trebuie amintite" (1980). Previziunile sale uimesc prin precizie.
13. O latură va măsura 12 000 de stadii. Or, cum stadiul grecesc avea o valoare cuprinsă între 177,6 m şi 192,3 m, iar cel roman de 185 m, aria măsurata în km2 cunoaşte şi ea variaţii. În general, se consideră că cetatea va avea la baza o suprafaţă de 4 978 400 km2, luându-se stadiul roman ca unitate de măsură.

La 29 mai 1453, în plin asediu al Constantinopolului, trădatorii Creştinătăţii [1] au lăsat intenţionat o poartă deschisă (Kerkoporta), aflată zona Vlaherne, şi au dat de ştire lui Mahomed al II-lea Cuceritorul [2] că trădarea fusese săvârşită. Bazileul Constantin al XI-lea Paleologul se avântă în lupta şi moare muceniceşte [3]. Dar el, Constantin, al 138-lea împărat roman şi ultimul, care în Biserica Ortodoxa Greaca este venerat ca sfânt, praznuirea lui căzând pe 29 mai, iar în Biserica Ortodoxă Rusă pe 29 şi 30 mai [4], va reveni cu slavă mare, căci întreg Răsăritul îl aşteaptă [5]. Iată cum va fi:
Va fi uns împărat un creştin de vârstă mijlocie, cu barbă albă, drept, milostiv şi blând la fire, îmbrăcat cu haine simple”, care va face ca cetatea Constantinopolului să redevina capitala Imperiului Roman de Răsărit. Muzeul “Hagia Sofia” [6] va redeveni catedrală creştin – ortodoxă. Va fi emisă cea mai puternică valută mondială: “romano”. Va urma o epoca de aur, când Răsăritul va deveni cea mai prosperă regiune de pe mapamond. Ţările creştin-ortodoxe din Balcani vor cunoaşte şi ele aceeaşi prosperitate. Bunăoară, Grădina Maicii Domnului este România şi Bulgaria. Moneda naţională a ambelor popoare poartă denumirea de “leu” (bg, “leva” = leu). Leul şi leva vor deveni valută, căci “Iată, Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, El a biruit [...]” (Apocalipsa 5.5). Leul din seminţia Iuda fiind Iisus Hristos. În ţara noastră vor avea loc transformări esenţiale. De pildă, capitala va fi mutată la Alba Iulia, cetate ce a fost, în urma primei unificări a celor trei provincii româneşti (1599) , săvârşite de domnitorul Mihai Viteazul, prima capitala a României Mari, o Românie care se suprapunea peste teritoriul fostei Dacii, şi unde este înmormântat Iancu de Hunedoara, cel care l-a înfrânt pe Mahomed al II-lea Cuceritorul.

Când se va-ntoarce Bazileul

Îngerului Domnului va striga din înalt
către cetate să se-aleagă un bărbat
şi să-l ungă bazileu pe acel bărbat.

Şi vor găsi în cetatea lui Constantin
un om drept şi milostiv şi prablând creştin,
între doi stâlpi sprijinit, un prablând creştin.

Preamâhnit va fi şi sărac în cuvinte,
sudoarea îi va picura pe veşminte,
îşi va şterge sudoarea de pe veşminte.

Va avea semn pe piciorul drept, în mijloc,
cu mir va fi uns, precum Samuel proroc,
îl unsese pe David, Samuel proroc.

Treizeci şi doi de ani va domni acel creştin,
cu dreptate în cetatea lui Constantin,
şi pace fi-va-n cetatea lui Constantin.

Şi acel Bazileu ales fu să hotărească
ca Hagia Sofia să se târnosească,
pentru liturghie să se târnosească.

În altar va pogori-n slava Duhul Sfânt
peste daruri si peste acoperământ
din Hagia Sofia, minunea de pe pământ.

Vor petrece creştinii ca în vremea lui Noe,
cu belşug în toate vor uita de nevoie,
ca odinioară vor uita de nevoie.

Aurul ascuns el îl va descoperi,
cu lopata la poporeni îl va împărţi,
la văduve şi orfani îl va împărţi.

În zilele lui nu vor mai fi nedreptăţi,
oamenii nu vor mai merge la judecăţi,
se vor înţelege-n pricini fără judecăţi.

În seceri, săbiile şi le vor preface,
săgeţile în tăruşi şi le vor întoarce,
şi lăncile în pluguri şi le vor întoarce.

[.......................................]

Când se vor întâmpla toate acestea?  Când se vor arata semnele. Iată semnele :

Semn 1

Aud glasuri din lemn,
văd şarpele din râu,
curge undelemn
din bobul de grâu
şi văd semn.

Semn 2

Văd ierburi pe stânci
şi fum de polen,
şi urme adânci
lăsate ca semn
de furnici.

Semn 3

Semne-n izvoare,
aud în fântâni
plânsul din floare
şi văd în aluni
semn mare.

Semn 4

Scripturile vorbesc
despre ape rele,
cuvânt dumnezeiesc
despre cer şi stele:
semn ceresc.

Semn 5

Pe cei osândiţi
iadul stă să-i dea,
pe cei înghiţiţi
marea stă şi ea:
semn din sfinţi.

Semn 6

Aud glasul din lemn,
văd şarpele pe drum
şi eu mai văd un semn
în tot ce e acum
semn din semn.

__________________
1. Chiar în timpul asediului cetăţii, cu câteva zile în urmă, murise, în urma exploziei accidentale a unei bombarde, meşterul tunar Orban din Transilvania, cel care a turnat pentru Mahomed al II-lea cele mai mari tunuri din acea vreme. Aceste supertunuri aveau cca 8 metri lungime şi 75 cm diametru, putând să arunce proiectile de piatră de 544 kg la o distanţă de aproximativ doi kilometri, spărgând astfel zidurile cetăţii. Aceasta a fost pedeapsa Providenţei pentru acel trădător. Vezi Gheorghe Şincai, “Istoria Românilor” : “Totuşi rău îmi pare ca bombardariul carele au făcut armele pe sama turcilor, când au luat Ţarigradul, au fost român, precum au fost”. Istoricul şi publicistul Ştefan Zweig (1881-1942) este de părere că Orban a fost ungur din Transilvania.
2. Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481), cuceritorul Constantinopolului (1453). A purtat numeroase războaie supunând Serbia (1456-1459), Despotatul de Moreea (1460), Imperiul de Trapezunt (1461), stăpânirile din Asia Mica ale hanului Uzun Hasan, cetaţile genoveze din Crimeea (1475). A luptat împotriva Veneţiei, Albaniei etc. A fost însă înfrânt de Iancu de Hunedoara la Belgrad (1456), de Vlad Ţepes (1462) şi de Ştefan cel Mare la Vaslui (1475).
3. Vezi Cardinalul Isidor : “Sufletul lui Constantin, ultimul dintre împăraţii romani, fusese încununat cu un martiriu neaşteptat şi se înălţase la Ceruri”. Cf. Benvenuto: “Împăratul a fost ucis, iar capul lui retezat, fixat într-o suliţă, a fost înfăţişat suveranului turcilor”. Cf. şi Mehmed Neşri : “Împăratul a fost decapitat”.
4. Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Ruse menţionează pentru 30 mai: “În această zi vom comemora martiriul drept-credinciosului împărat Constantin sub nelegiuitul împărat turc, care el însuşi a devenit domnitor după aceea”.
5. O legendă spune că atunci când agarenii au intrat în cetate, un înger a salvat pe împărat, prefăcându-l în marmură şi l-a adus într-o peşteră aflată sub pământ, lângă “Poarta de Aur”, unde aşteaptă să fie readus la viaţă. Mitul “Împaratul de marmură” este încă viu în tradiţia spirituală elenă. Cf. Odysseas Elytis (1911-1996, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, “Moartea şi învierea lui Constantin Paleologul”.
6. În timp ce agarenii năvăleau în catedrala Sfânta Sofia, se oficia o ultimă Sfântă Liturghie. Legenda spune că, după ectenia catehumenilor: “Cei chemaţi ieşiţi, câţi sunteţi chemaţi ieşiţi, ca nimeni din cei chemaţi să nu rămână câţi suntem credincioşi iar şi iar cu pace Domnului să ne rugăm”, cei doi preoţi care slujeau au dispărut în zidurile altarului, de unde vor reapărea pentru a sluji mai departe Liturghia întreruptă, atunci când sfânta biserică va fi din nou a creştinilor.

Moise urca hotărât pe coasta abrupta a muntelui al cărui pisc mângâia cerul. Trupul îi era slăbit din pricina ostenelii de care avusese pe deplin parte încă din prima zi de când ieşise din Egipt, în acea noapte când i se poruncise ca fiecare iudeu să sacrifice câte un miel şi să însemne cu sângele lui uşorii caselor, pentru a fi feriţi de groaznica urgie care va urma. Trupul îi era slăbit aşadar, dar duhul îi era plin de râvnă. Îşi sprijinea trupul bătrân pe toiagul pe care Dumnezeu îl prefăcuse odată într-un şarpe înfricoşător. Cât de speriat fusese atunci! "Nu te teme – răsuna vocea de tunet a lui Dumnezeu - apucă-l de coadă ". Şi Moise făcu aşa cum i se ceruse. Cum îl prinse de coadă, şarpele înlemni. Era iarăşi toiagul de mai înainte. Dar acum îi era de mare folos. Ajutându-se cu el, urcă, urcă necontenit. Urcă hotărât fără să ia seama la colţurile de stâncă asemănătoare dinţilor de crocodil care îi muşcau gleznea. Nimic nu-l poate opri. Şi dacă Dumnezeu i-ar cere să urce până la stele, ar face-o fără să se îndoiască o clipă că nu ar reuşi… Iată-l ajuns în vârful muntelui, când aceeaşi voce ca de tunet ieşită din Adevăr îi porunci:
- Fiul omului, scrie acestea…
- Cum să scriu, Doamne, cuvintele Tale atât de sfinte, căci semnele noastre pe care le-am deprins din copilărie de la scribii Egiptului îi înfăţişează pe idolii cei urâţi şi neputincioşi? Cum să scriu cu strâmbele ideograme ale lui Thot, idolul cu cap de Ibis, scribul zeilor, despre care preoţii ne-au spus că i-ar fi învăţat pe oameni să scrie?
- Te voi învăţa acum o scriere nouă [1].
Şi Dumnezeu l-a învăţat pe Moise alte scriere, o scriere nebănuită şi minunată. Iat-o:
א (Aleph), ב (Beth), ג (Gimel),ד (Daleth), ה (Hey), ו (Waw), ז (Zayin), ח (Heth), ט (Teth), י (Yod), כ כּ(Kaph, ל (Lamed), מם (Mem), נ (Nun), ס (Samek), ע (Ayin), פּ (Pey), צ (Tsade), ק (Koph), ר (Resh), שׂ (Sin), תּ (Taw). În total 22 de caractere. Număr nu lipsit de o semnificaţie adâcă, de vreme ce Sfântul Atanasie, în a 39 epistola pascală, împarte cărţile Vechilui Testament în două categorii: canonice, 22 după literele alfabetului ebraic, dar în realitate 29, şi anaghioskomena, adică folositoare şi bune de citit, în număr de 10 [2].
Nu sunt chiar semnele pe care le-a scrijelit Moise pe tablele de piatră, căci alfabetul paleoebraic nu se mai foloseşte astăzi, dar semnele de aici sunt foarte asemănătoare.
Denumirea primei litere este "aleph". Aceasta înseamnă "vită" fiindcă reprezinta un cap de vita stilizat (א). În alfabetul grecesc devine "alpha" (Αα). Vedem aşadar că grecii au preluat atât ordinea, cât şi denumirea. În alfabetul latin a devenit pur şi simplu "A a". Dacă-l re-răsturnăm, deci îi conferim poziţia lui de origine, recunoaştem uşor capul de vită cu cele două coarne. "Beth" înseamnă "casă", căci este stilizarea unei case. Se referea şi la semnificaţia de familie, de pildă, familia lui Avraam. În alfabetul grecesc devine "beta" (Β β) şi "B b" în cel latin. "Ghimel" înseamna "cămilă". Se referea poate la cămilele cu care a fost adusă Rebeca din Mezopotamia de către Eliazar. În alfabetul grecesc devine "Gamma" (Γ γ). În cel latin, întors lateral, a devenit "Cama" şi apoi "C c". "Delet" înseamnă "uşă" şi "peşte". Sugerează un cap de peşte de formă triunghiulară. Păstrându-şi forma triunghiulară, în alfabetul grecesc a devenit "Delta" (Δ δ), În cel latin, devine "D d", pierzând aşadar caracterul original. "Hey" sau "He" înseamnă "sanctuar". Devine "Epsilon" (Ε ε) in alfabetul grecesc şi "E e" in cel latin. "Waw" inseamna "cui". Devine "Phi" (Φ φ) in alfabetul grecesc, dar este mutat la sfrâşitul acestuia, în timp ce în alfabetul latin îşi recapătă locul. "Zayin" inseamnă "armă". Devine "Dzeta" (Ζ ζ)în alfabetul grecesc şi "Z z" în cel latin. "Heth" devine "Eta" (Η η) în alfabetul grecesc şi, fuzionând cu "Epsilon", "E e" in cel latin. "Teth" înseamnă "coş". În alfabetul grecesc devine "Theta" (Θ θ), iar în cel latin "T t". Sunetul "th" (pronunţat cu limba între dinţi) îl regăsim în câteva limbi moderne, precum limba neogrecă, spaniolă, englezâ. În limba româna a devenit "te". "Iod" înseamnă "mână", căci litera sugerează conturul unei mâini. În alfabetul grecesc este denumit "Iota" (Ι ι). În alfabetul latin devine "I i". "Kaf" înseamnă "cană" şi sugerează conturul unei căni. În alfabetul grecesc devine "Kappa" (Κ κ). În alfabetul latin se transforma în "K k", deoarece exista deja un C, provenit de la "Cama". "Lemet" sau "Lamedh" are mai multe semnificaţii: "a învăţa", "văl aruncat peste cap" etc. Este vorba probabil de vălul purtat de Sarra, soţia lui Avraam, sau poate de vălul ce-l purta Moise, învăţătorul Legii, pentru că faţa lui strălucea insuportabil pentru cei din jur. În alfabetul grecesc devine "Lambda" (Λ λ) şi "L l" în cel latin. "Chet" înseamnă "spaimă" şi este un desen care sugerează un om care fuge. Probabil pe Cain, care fuge de la faţa lui Dumnezeu, pentru ca oamenii să nu uite că cel ce varsă sânge va fi fugar toata viaţa. "Mem" înseamnă "apă". În alfabetul grecesc devine "Miu" (Μ μ) si "M m" în cel latin . "Nun" înseamnă "peşte". Devine "Niu" (Ν ν) în alfabetuil grecesc şi "N n" în cel latin. Este sugerat prin conturul unui râu, probabil Nilul. "Samekh" înseamnă "proptea". În alfabetul grecesc devine "Xi" (Ξ ξ}. "Ayin" înseamna "ochi". Devine "Omicron" în alfabetul grecesc şi "O o" în cel latin. "Peh" sau "Pey" sau "Pe" înseamnă "gură". Devine "Pi" (Π π) în alfabetul grecesc şi "P, p" în cel latin. "Tsade" sau "Sadhe" înseamnă pas. "Koph" sau "Kuf" sau "Qoph" înseamnă "măsură". Nu există în alfabetul grecesc. Vine probabil de la tranzacţia lui Avraam, care cumpără ţarina Macpela de la Efron [3]. În cel latin urmează după litera P. "Roş" sau "Resh" înseamnă "cap". În alfabetul grecesc devine "Ro" (Ρ ρ) şi "R r" în cel latin. "Sin" înseamnă "vârf". În alfabetul grecesc devine "Sigma" (Σ σ ς) şi "S, s" în cel latin. "Tav" sau "Taw" înseamnă "semn de sfârşit". Devine "Tau" (Τ τ)în alfabetul grecesc şi "T, t" în cel latin.
Acum, Moise [4] era mulţumit, căci dusese la bun sfârşit şi această grea misiune. Cobora panta abrupta a muntelui. Purta pe braţe două table de piatră pe care erau scrijelite cele 10 porunci dumnezeieşti. Purta pe braţe Tablele Legii şi prima scriere alfabetică din lume.
___________________________________
1. Primii care au arătat că Moise a fost cel care a inventat scierea alfabetică au fost învăţaţii antici elenistici Eupolemus şi Artabanus. Se crede că Eupolemus ar fi fost una şi aceeaşi persoană cu ambasadorul lui Iuda Macabeul la Roma, despre care se vorbeşte în Biblie, la I Macabei, 8.17,  şi II Macabei, 4,11. În lucrarea apologetică "Praeparatio Evangélica", scrisă de istoricul creştin Eusebiu de Cezareea, acesta inserează câteva fragmente apârţinând lui Eupolemus, din care rezultă ca Moise ar fi inventat alfabetul, ce a fost preluat ulterior de fenicieni şi apoi de greci. Descoperirile arheologice din epoca moderna confirmă afirmaţiile celor doi.
2. Conform lui Martin Luther, bibliile protestante şi neoprotestante nu trebuie să conţină decât cărţile protocanonice. V. şi Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă A-Z, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti - 1981
3. "Atunci, ascultând pe Efron, Avraam a cântărit lui Efron atâta argint, cât a spus el în auzul fiilor lui Het: patru sute sicli de argint, după preţul negustoresc" ( Facerea, 23, 16).
4. Moise (Mosis) este un nume egiptean. A fost stabilit prin comparaţie cu numele unor faraoni: Ahmosis, Tuthmosis etc. V. Ovidiu Drimba, "Istoria culturii şi civilizaţiei", Ed. Ştiinţifică, Bucureşti - 1990;

Linişte stelară pe drumul stingher,
stele logostele, paşii prin frunziş,
la poarta închisă să bată cu cerul,
să se cearnă neaua de stele pieziş.

Dă-mi putere noapte să deschid portiţa,
stele logostele, tremură izvorul,
din pământul negru eu conjur sămânţa
să-mi spună de soartă nenuntita floare.

Nu ai dezlegare să-ţi afli ursitul,
stele logostele, vraja din cuvânt,
urmele de paşi se topesc sub zidul
care înconjoară piatra de mormânt.

“Iar unicornul din emblemă înseamnă nobleţea neamului tău românesc.”
(Diploma de înnobilare a lui Nicolaus Olahus)

Inorogul iar s-a zorit să vină,
s-a strecurat înveşmântat în noapte
cu mândrul corn proptit în luna plină,
păşind pe stele albe şi curate.

Dar ei au tras obloanele la case
şi numai tu, pe prispa dinspre lună,
ţi-ai împletit cosiţele cu raze
şi-ai aşteptat pe mire cu cunună.

Satul adoarme vegheat de luceafăr,
taina fecioarelor s-ascunde în vis,
molia macină zestrea din cufăr,
tu ai trecut peste hotarul nescris.

De şapte ori va trece discul lunii,
din tencuială, sfinţii luminează,
în cădelniţi, smirna şi tăciunii
încă o dată se îmbrăţişează.

___________________________

* Inorogul sau unicornul este un animal fabulos ce simbolizează monoteismul. Aşa cum arată şi numele, monoteismul (gr. monos= unic, singur şi theos= dumnezeu, zeu) este credinţa într-un singur dumnezeu, care credinţă se opune politismului, cuvânt format din secventele "poli"= mulți și "theos"= zeu. În vechime, majoritate religiilor erau politeiste. În cartea Exodului, capitolul 32, versetul 4 se spune : " Şi el (Aaron) i-a luat din mâinile lor, i-a topit în tipar şi a făcut din ei un viţel turnat şi le-a zis: « Iată-i pe dumnezeii tăi, Israele, cei ce te-au scos din ţara Egiptului!» “.
Aaron a ales sa le toarne un viţel, deoarece iudeii erau familiarizaţi cu zeităţiile zoomorfe întâlnite în Egipt (v. Boul Apis). Cele două coarne ale viţelului de aur simbolizau politeismul. Aşadar viţelul era un "diceros" sau "dikeros " (doua coarne), termen care se regăseşte în denumirea ştiintifică a rinocerului negru (Diceros bicornis). Evident, aici este vorba de un pleonasm, căci grecescul diceros ( di= două; ceros= corn) este tot una cu latinescul bicornis (bi= două ; cornis= corn). La toate aceste zeităţi, ale căror imagini provneau din fauna terrei, se opunea unicornul, animal fantastic inexistent în natura vizibilă, aşadar transcedental, numit în greceşte "monoceros" sau "monokeros" (monos = unul ; ceros, keros= corn). Fără îndoială, el simboliză pe Dumnezeu. "Cântarea cântarilor" este o alegorie care vorbeşte despre frumoasa poveste de dragoste între Iahve şi poporul ales sau, respectiv pentru creştini, între Iisus Hristos şi Biserică.

Parodia! Nimic nu mai imoral, mai parşiv, mai josnic decât parodia. Aceasta amestecătură de satiră şi batjocură, veche de când lumea, care ucide ingenuitatea şi sfinţenia, ne induce în eroare prin efectul ei de distorsionare, ne înşeală în judecăţile noastre de valoare. În literatură, parodia este, după cum se ştie, o creație literară în care se preiau temele, motivele și mijloacele artistice ale altei opere literare sau ale unui autor în scopul de a obține un efect satiric sau comic. Parodia este o imitație neizbutită, inferioară sau caricaturală a unui prototip, a unui original. În sens extins, parodia înseamnă pur şi simplu o bătaie de joc la adresa cuiva sau a ceva.

În teologie reprezintă lucrarea diavolului, care preia fraudulos mijloacele lucrării de mântuire ale lui Dumnezeu cu scopul de a le batjocori şi a le compromite. De pildă, teologul scolastic Varlaam din Calabria, parodiază practica isihaştilor de a-şi aduna mintea în inimă, înlocuind inima cu buricul, cu scopul de a compromite lucrarea Isihasmului.
Parodia este imaginea în oglindă a realităţii. O imagine mincinoasă, desigur, căci este inversată şi mai ales distorsionată. Iar atunci când nu avem la indemană originalul sau considerăm parodia mai valoroasă decât originalul, efectul este distructiv. Suntem inşelaţi prin crearea de false valori.

Un parodist parşiv

Dintotdeauna diavolul a fost văzut ca un parodist fără scrupule, un ticălos imitator al sacrului. Ne-o spun chiar Sfinţii Părinţi atunci când se referă la religiile păgâne, văzute ca parodii ale Creştinismului [1]. Bunăoară, Mithraismul, un cult misteriozofic bazat pe mistrele lui Mithra, pătruns la Roma în perioada de criza spirituală, când religia tradiţională, bazată pe divinităţile mitologiei greceşti, nu mai răspundea nevoilor oamenilor însetaţi de mântuire personală, a parodiat poate cel mai mult din Creştinism. Potrivit lui Plutarh, romanii au venit în legătura cu Mithra prin intermediul piraţilor din Cilicia, în urma cuceririi, în secolul I î.d.Hr., de catre Pompei (60-48), a acestei regiuni asiatice. Misterele lui Mithra sunt considerate a fi fost atât de populare la Roma, încât Ernest Renan este de părere că:” dacă Creştinismul ar fi fost oprit în creşterea sa de vreo boală, lumea ar fi fost mithraistă” [2]. Desigur, o exagerare ţinând seama ca era un cult elitist, acesul fiind limitat la militari şi la funcţionarii mărunţi ai imperiului. Femeile erau excluse. Ceremoniile aveau loc în sanctuare subterane, numite mithraea. Constatăm, aşadar, o primă parodiere a catacombelor creştine. La banchetele rituale, initiaţii se impărtăşeau cu pâine şi apă. Justin Martirul şi Filozoful consemnează: „În misterele lui Mithra, în slujbele ce se săvârşesc cu prilejul iniţierii cuiva i se pun înainte pâine şi un pahar de apă însoţite de unele formule“ [3] . Botezul se făcea prin scufundarea în apă, aşa cum se practică şi ziua de azi în Ortodoxie. Parodierea Tainei Sfântului Mir merită însă o atenţie deosebită. Imitând pe preotul creştin, care însemna pe catehumeni cu ulei sfinţit pe frunte, mâini şi alte părţi ale trupului, oficiantul cultului mithraic însemna pe iniţiaţi cu fierul roşu, asemenea vitelor. Este probabil vorba de “haragma”  (gr. χάραγμα =pecete), semnul fiarei sau a numelui fiarei de care se vorbeşte în Apocalipsă [3]. Dacă ţinem seama că mithraismul a fost protejat şi promovat de unii augusti, printre care amintim pe Cezarul Nero, considerat de unii exegeţi ca fiind persoana al cărei nume este simbolizat de numărul 666, avem o posibilă interpretare a acestei misterioase pericope evanghelice. În plus, ziua de naştere a lui Mithra era considerată de către adepţii cultului a fi fost 25 decembrie, ziua solstiţiului de iarnă. Mircea Eliade afirma ca “apologeţii creştini se temeau de eventuala concurenţă a mithraismului, deoarece ei vedeau în mistere o diabolică imitaţie a euharistiei”. Am văzut că nu numai euharistia era parodiată, ci şi celelalte aspecte specific creştine. Primii creştinii erau atât de convinşi de lucrarea parodică a diavolului, încât considerau fiara care se ridică din mare  şi al cărei cap fusese rănit de moarte şi vindecat ca fiind o parodie a morţii şi învierii lui Iisus Hristos: “Şi unul din capetele Fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte a fost vindecată; şi tot pământul s’a minunat ţinându-se după Fiară” [5].

Liturghia sfântului Sécaire sau magia ca parodie a sacrului

Nu ne miră faptul ca diavolului s-a folosit Sfânta Liturghie pentru a-şi atinge scopurile magice. Un cult satanist, creat probabil in Evul Mediu, numit, Slujba sfântului Sécaire parodiaza liturghia (missa) catolică. Este probabil cea mai destructivă şi devastatoare parodie, oficiată de unii preoţi corupţi. Dacă ţinem seama de importanţa Sfintei Liturghii, indiferent dacă este vorba despre Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Iona Gura de Aur, a Sfântului Vasile, a Darurilor mai înainte sfinţite sau Liturghia (missa) catolică, de ceea ce reprezintă ea pentru creştini, nu ne putem decât cutremura la gândul că o dumnezeiască “rânduiala de sfinte rugăciuni, cântări, apostol şi evanghelie, în timpul căreia se săvârşeşte şi se aduce Jertfa cea Fără de Sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină” a ajuns să fie blasfemiată de chiar sjujitorii Bisericii, deveniţi acoliţi ai diavolului . Parodia diabolică îşi are originea în Franţa. Transcriem şi noi un fragment din cuprinsul aceastei slujbe profanatoare, preluat din lucrarea “Creanga de aur ” de James Frazer [ 6]
“[...] Ţăranii gasconi cred că pentru a se răzbuna pe duşmanii lor, oamenii răi îl vor convinge pe preot să oficieze o slujbă numită Slujba Sfântului Sécaire. Foarte puţini preoţi cunosc această slujbă, şi trei pătrimi din cei care o cunosc n-ar spune-o nici din iubire, nici pentru bani. Nimeni în afară de preoţii răi nu îndrăznesc să îndeplinească ceremonia aceasta înspăimântatoare şi fiţi siguri că la judecata de apoi vor avea grea socoteală de dat pentru cele ce au făcut […] Către acest loc se îndreptă noaptea preotul cel corupt cu ibovnica sa şi la prima bătaie a orei unsprezece începe să murmure slujba de-a-ndăratelea [7], sfârşind-o chiar în clipa când clopotul bate miezul nopţii.
Iar omul pentru care liturghia a fost rostită se topeste începul cu încetul şi nimeni nu poate spune ce are; nici măcar doctorii nu pot să-l ajute cu nimic. Ei nu ştiu că omul moare treptat din pricina liturghiei sfântului Sécaire”.
Pentru ţăranii gasconi, slujba Sfântului Sécaire este cauza magică pentru o multitudine de boli şi simptome, chiar dacă doctorii invocă altfel de cauze. De altfel magia, fie ca s-a numit simpatetică sau contagioasă, a fost privită pe toate meridianele cu mare teamă de către toate categoriile sociale. La unele comunitaţi, există chiar situaţia paradoxală când oamenii nu cred în efectele ei malefice, dar totuşi se tem de ea [8]:
În anul 1679, un preot catolic francez, părintele Jean-Baptiste Thiers [9] publica o lucrare de importanţă capitală în epocă privind farmecele şi vrăjitoriile. În ea, enumera un impresionant număr de maleficii. Printre cele mai frecvente erau:
• Împiedicarea săvârşirii sau consumării tainei căsătoriei, prin practica numită “înnodarea brăcinarului”;
• Trimiterea lupilor printre turmele de oi şi la stâne;
• Trimiterea şoarecilor, guzganilor, gărgăriţelor şi a viermilor în hambare;
• Trimiterea omizilor, lăcustelor şi altor gângănii pe ogoare ca să strice recoltele;
• Trimiterea sobolilor şi chiţoranilor în grădini ca să prăpădească pomii, legumele şi fructele;
• Malnutriţia oamenilor prin împiedicarea acestora să mănânce, punând sub farfurie un ac cu care s-a cusut giulgiul unui mort;
• Abaterea bolilor molipsitoare şi îndelungate asupra oamenilor, astfel încât aceştia să se sfârşească văzând cu ochii,fără să li se poată veni în ajutor cu leacuri obişnuite (sublinierea ne aparţine);
• Folosirea anumitor buruieni uscate pe cuptor pentru a lua mana vacilor;
• Vătămarea oamenilor sau a dobitoacelor prin folosirea păpuşilor din ceară străpunse cu acul;
• Tulburarea cugetelor oamenilor în aşa fel încât să li se rătăcească minţile, umplându-le închipuirile cu fantasme şi tragerea de foloase de pe urma lor;
Să dai nopţi rele bărbaţilor şi femeilor, arzând lumânări sau menind o stea … Şi lista continuă [10].
.Recunoaştem în unele din aceste maleficii negativul perfect al unor ectenii din Sfânta Liturghie, ceea ce îndeobşte este cunoscut sub numele de „rugăciuni la toata vremea si trebuinţa. Am putea presupune ca în slujbele malefice va exista totdeauna o parodiere a ecteniei.
Aşa cum arată şi Frazer, tehnica principală de parodiere a Sfintei Liturghii constă în „murmurarea slujba de-a-ndăratelea”. Aceeaşi tehnică o descoperim si in timpurile moderne, unde fragmente din Sfânta Liturghie de rit răsăritean sunt cântate inversat, evident, cu scopuri magice. Asistam, în această epocă, la un reviriment al parodierii sacrului, care ar trebui sa devina îngrijorător, mai ales că se folosesc, ca vectori, mijloace la îndemâna oricui, precum internetul, radioul, televiziunea sau cinematografia. Ţinta predilectă a devenit, poate nu întâmplător, slujbele ortodoxe, oficiate în limba română.

Parodierea Sfintelor stigmate

După învierea Sa din morţi, Iisus Hristos prezenta pe trupul Său cicatricile rănilor răstignirii, aşa cum se arăta în Evanghelie: Apoi i-a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace; şi vezi mâinile Mele; şi adu-ţi mâna ta şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!“( Ioan 20, 26-27). Acestea erau Sfintele Stigmate ale Domnului pe care, de-a lungul veacurilor, unii dintre cei ce i-au urmat s-au învrednicit să le poarte, ca o harismă deosebită.
Primul care vorbeşte despre stigmatele sfinte este Sfântul Apostol Pavel: “De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Iisus pe trupul meu.”[11].
Deoarece ele apar consemnate de abia în secolul al XIII-lea, pe trupul lui Stephen Langton, Arhiepiscop de Canterbury (cca 1150 – 1228), nu se ştie nimic despre cei care eventual au prezentat fenomenul înainte de această dată.
Conform tradiţiei, 12 oameni contemporani între ei sunt purtători de stigmate, ceea ce reprezintă exact numărul celor 12 apostoli, deşi în Sfânta Scriptură nu se spune că aceştia le-ar fi purtat în mod vizibil. Când moare unul, un altul preia ştacheta, aşa că niciodată acest număr nu va rămâne descompletat. Istoria a consemnat de-a lungul timpului cca trei sute de stigmatizaţi. Redăm mai jos pe cei mai importanţi: Sfântul Francisc de Assisi (1181/ 1182-1226), Sfântul Lutgarde (1182-1246), Sfânta Margareta de Cortona (1247-97), Sfânta Gertrude (1256-1302), Sfânta Clare de Montefalco (1268-1308), Sfânta Angela de Foligno (d. 1309), Sfânta Catherine de Siena (1347 – 1380), Sfântul Lidwine (1380-1433), Sfânta Rita de Casca (1381 – 1457), Sfântul Frances al Romei (1384-1440), Sfânta Colette (1380-1447) Fericita Lucia Brocadelli de Narni (1476–1544), Sfântul Ioan al lui Dumnezeu (1495 – 1550), Fericita Osanna de Mantua (1499-1505), Sfânta Catherine de Genoa (1447-1510), Sfânta Maria a Întruparii (1566 – 1618), Sfânta Catherine de Ricci (1522 – 1590), Fericita Margaret Maria Alacoque (1647-1690), Fericita Anne Catherine Emmerich (1774 – 1824), Sfânta Gemma Galgani (1878 – 1903), Sfânta Veronica Giuliani (1660 – 1727), Sfânta Faustina Kowalska (1905– 1938), Therese Neumann (1898 – 1962), Sfântul Padre Pio din Pietrelcina (1887 – 1968), Rafila Găluţ, fecioara stigmatizată de la Bocsig, judeţul Arad (1910-1939) etc. Sfântul Francisc le-a primit în mod spranatural, în timpul unui extaz, numai cu doi ani înainte de moartea sa. Nu şi le-a expus în public, dar papa şi câţiva cardinali care le-au văzut au confirmat existenţa lor. Credincioşii le-au putut constata de abia după moartea sfântului.
Parcurgând lista, vedem că aceste persoane au aparţinut Bisericii  greco şi romano-catolice. O atenţie deosebita trebuie acordata şi stigmatizaţilor care au aparţinut altor confesiuni creştine, precum bisericile neoprotestante. Astfel, în anul 1972, o fetiţă de culoare din Statele Unite ale Americii, ai cărei părinţi erau baptişti, a prezentat astfel de stigmate.
Rămâne însă de neînţeles faptul cum de stigmatele sfinte ale lui Hristos apar şi la persoane care aparţin altor religii, precum budismul, totemismul sau animismul. Astfel, în iconografia budistă, Buddha apare uneori purtând stigmate asemănătoare cu cele ale misticilor creştini. Unii şamani aparţinând indienilor Warao [12] din Delta Orinoco, populaţie animistă şi totemică, pot prezenta aceleaşi stigmate în urma posedării sufletului de către spiritele tutelare. De bună seamă că ultimele doua cazuri, prezenţa semnelor sfinte nu ar avea nicio raţiune, căci Buddha nu a fost răstignit, iar populaţia Warao nu este creştină. În plus, au fost dovedite şi fraude printre pseudo-misticii creştini, care îşi provocau singuri răni. În aceste cazuri, singura explicaţie ar fi aceea de parodiere.

Parodiere fără de sfârşit…

Tot ce se poate parodia în legătură cu Creştinismul, diavolul parodiază: Sfânta Scriptură, Sfintele slujbe, Sfintele Taine, rugăciunile, cântările, proorocirile. O parodie fără de sfârşit, unde tehnica rămâne în principal aceeaşi: distorsiunea şi inversarea. Instrumentul perfect, care răspunde la această cerinţă este oglinda, ce reflectă mincinos totul. Nu e vorba de oglinda pe care o atârnăm în perete, ci o figura de stil prin care explicăm aceasta diabolica înselătorie şi batjocură. Prin efectul în oglindă se obţine iluzia perfectă. Spaţiul virtual este confundat cu spaţiul real. Ritualurile de iniţire în misterele lui Mithra reflectă Sfintele Taine, dar distorsionate şi în batjocură. Slujba sfântului Sécaire este o iluzie, care reflectă o liturghie şi o distorsionează derulând-o “de-a-ndăratelea”. Stigmatele triburilor Warao reflectă în aparenţă rănile lui Hristos, dar acestea nu sunt adevăratele Lui răni. Caracteristic pentru toate acestea este faptul că cei înşelaţi le consideră reale, salvatoare, şi nu halucinante, batjocoritoare, înşelătoare şi pierzătoare de suflet.

_______________________________________

1.Tertullian, De praescriptione haereticorum;
2. Ernest Renan, Marc-Aurèle et la fin du monde antique, BiblioLife, 2009 ;
3. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia I, LXVI;
4. Apocalipsa, 13, 16; 13, 17. 18;
5. Vezi nota de la Apocalypse , La Bible de Jérusalem, Les Éditions du Cerf, 1997;
6. James George Frazer, Creanga de aur, Ed. Minerva, Bucureşti 1980. Cf. şi Jean-François Bladé, Quatorze superstitions populaires de la Gascogne ;
7 . În text, în original : “backwards”;
8. Vezi Kn. Rasmussen despre şamanii eschimoşi: “noi nu credem ,nouă ne e frică” în Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București;
9. Jean-Baptiste Thiers (1636 -1703) cleric şi teolog francez;
10. Vezi Jean Delumeau, Frica în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti 1986;
11. Epistola către Galateni, 6, 17;
12. Populaţie numărând cca 20.000 de locuitori care trăiesc pe teritoriul Venezuelui şi Guyanei. Se consideră a fi descedenţii unui vânător de păsări legendar, care i-a civilizat. Mai sunt cunoscuţi şi sub numele de Waroa, Guarauno, Guarao, Warrau, care literal înseamnă „Oameni-barcă”).

Argint pe pământ,
astăzi te descânt
cu ramuri de ploaie,
cetină văpaie,
cu fire de lună,
ţesute-n cunună
la o mânăstire,
dintre cimitire,
să cobori pe-o scară,
să cobori comoară
până la răscruce,
unde stă pe cruce
Dumnezeul veşnic
luminat de-un sfeşnic,
unde stă cu taină,
pe lemn de icoană,
Preasfânta Marie,
a mea vistierie.

În casa-n ruină,
unde nu-i lumină,
păsările morţii,
în puterea nopţii,
ciugulesc din viaţă
până dimineaţă -
sufletul meu geme
de grele blesteme,
de jertfă de sânge
altarul meu plânge.

Argint pe pământ,
astăzi te descânt
să vii pe lumină
în casa-n ruină
sfinţit, la icoană,
şi să-mi fii pe rană
un balsam de sfinte,
de bune cuvinte,
şi să-mi vii în vise,
unde sunt închise
gânduri de păcate,
patimi îngropate.
Dansând prin cuvinte
ca printre morminte
păsările morţii
dau târcoale porţii
dincolo de care
Sfântă Născătoare
la viaţă mă cheamă,
în chip de icoană.

Argint pe pământ,
astăzi te descânt
să te duci la stele,
să ningă cu ele,
s-alunge din noapte
păsările toate.
Amin.

Zâmbeşte braţelor sleite de puteri,
se vor întinde să prindă licurici;
zâmbeste pleoapelor învinse de dureri,
se vor tămadui făra cicatrici.

Zâmbeşte cerului nopţii înnourat
îţi va trimite razele de lună;
zâmbeşte soarelui cel de curând plecat,
se va-ntoarce să-ţi spună noapte bună.

Zâmbeşte toamna tufelor de liliac,
vor găsi puteri să mai dea in floare;
zâmbeşte frunzelor desprinse din copac,
aripi de înger se vor cerne-n zare.

Zâmbeşte aproapelui ce nu te vede,
o lumină nouă în el va străluci;
zâmbeşte omului care nu mai crede
zâmbetul viu prin el se va sfinţi.

Cu-n zâmbet ţii in zbor frunzele ce cad,
cu-n zâmbet ţii în zbor puf de păpădii,
cu-n zâmbet ţii pe boltă şi stelele ce ard,
roadele pe pomi şi strugurii pe vii.

Profeţia Sfântului Nil Athonitul şi o legendă demnă de crezare

Sfântul Nil Athonitul (1612-1692). Acesta a fost trăitor la Muntele Athos, de aici şi numele.  Ca şi Sfântul Mucenic Cosma Etolianul, prooroceste despre vremurile lui Antihrist: “Atunci cei bogaţi îşi vor deschide comorile lor, aurul şi argintul vor fi defăimate şi vor fi pe drumuri ca pietrele”. De asemenea, prevede şi izbucnirea unor epidemii infecţioase: “Oamenii vor slăbi şi vor muri pe drumuri ca pasările; cei pecetluiţi de antihrist vor mânca cărnuri de oameni morţi, neputând suferi foamea şi leşinătatea şi, mâncând trupuri moarte, vor muri şi ei”.
Profeţia care ne interesează se referă la Sfântul Munte Athos, “Grădina Maicii Domnului”. Pare incredibil pentru unii că acest loc binecuvântat, care s-a aflat sub protecţia Sfintei Fecioare timp de secole, va fi părăsit de aceasta în cele din urmă:
“Ascultaţi, o, părinţi, iată că v-am spus propovăduirea lui Iona spre pildă, ca cel ce are urechi de auzit să audă şi să nu se întoarcă către altele, spre vătămarea sufletului său. Precum a desluşit acel filosof propovăduirea lui Iona, aşa şi eu vă spun: precum magnetul nu a lăsat fierul, la înălţime de patru vânturi lovindu-se, şi apoi din pricina ruginei l-a lăsat, şi iarăşi, după ce a fost curăţit, l-a ridicat magnetul; aşa este Doamna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, Acoperământul binecredincioşilor, că a ţinut muntele acesta13 până în ziua de astăzi, precum magnetul pe fier. Şi dacă magnetul, fiind lucru neînsufleţit, are atâta putere, oare câtă putere şi tărie şi îndrăzneală are Doamna noastră de Dumnezeu Născătoarea? Singuri vedem cum ţine muntele acesta cu atotţiitoarea putere. Însă cum clatină vântul magnetul ca să lase fierul, aşa se ridică asupra acestui munte neamurile, şi în tot chipul umblă să-l răpească din mâinile Maicii Domnului, dar nu pot. În sfârşit se va lăsa din mâinile ei, nu din pricina slăbiciunii ei, nici din puterea neamurilor, ci numai pentru păcatele celor ce locuiesc într-însul; pentru că acestea s-au făcut ca o rugină înaintea Maicii Domnului. Că dacă veţi subţia gâtlejul vostru cu postul, ca pânza, şi veţi usca trupul vostru ca ţârul, dar între voi nu aveţi dragoste şi unire, cu curăţenia trupului vostru, nici un rod al dreptăţii nu aveţi”.
Că muntele Athos “se va lăsa din mainile ei”, nu mai încape îndoială.  Dar unde s-ar putea afla fericita gradină cea nouă? Ieromonahul Ioanichie Bălan reţine o legendă, probabil din secolul al XVI-lea. Aceasta se refera la sihăstria Bisericani din Moldova:
“În tradiţia locului se spune că odată văzând câţiva sihaşti zidindu-se biserica de piatră la Bisericani si temându-se că nu vor mai avea linişte aici, s-au hotărât să plece la Muntele Athos. dar înainte de a coborî de pe munte, li s-a arătat într-un stejar cu trei tulpini o femeie îmbrăcată împărăteşte, cu chipul Maicii Domnului, şi i-a întrebat?
- Părinţilor, unde vreţi să plecaţi?
- Ne ducem la Athos, în grădina Maicii Domnului au răspuns ei. Atunci ea le-a zis:
- Rămâneţi pe loc că şi aici este grădina mea! şi îndată s-a făcut nevăzută [...] Aşa s-a dovedit Fecioara Maria protectoarea şi stăpâna sihaştrilor din muntele Bisericani şi de peste tot. Căci oriunde se face voia lui Dumnezeu şi se cinsteşte Preasfânta Fecioră Maria, acolo este casa lui Dumnezeu şi grădina Maicii Domnului”[2].
Mesajul legendei este foarte clar, iar interpretearea părintelui Ioachim Bălan este concludentă şi credem că nu mai este nevoie de alta.
O alta versiune vorbeşte de cinci călugări care pleacă de la mănăstirea Bistriţa-Baia:
Transcriu un fragment din predica Pãrintelui Ioan Iovan [3], din 15 august 1992, la Mănãstirea Recea:
“Dragii mei, am mai spus, dar mai repet, cã şi Evanghelia se repetã: cinci cãlugãri pleacã de la mãnãstirea Bistrita-Baia, din Moldova, pleacã la Sfântul Munte Athos, pleacã, si n-au apucat doi km. sau trei sã iasã cãci apare Maica Domnului în fata lor si le spune:
-Unde mergeti, fiilor, unde vã grãbiti?
-Mergem la grãdina ta, Maica Domnului, din Sfântul Munte, sã ne mântuim mai uşor.
Şi rãspunde Maica Domnului, auziti toţi:
-Întoarceti-vã înapoi, şi sã ştiti cã şi România este grãdina mea!”
Şi aici rămâne valabilă interpretarea părintelui Ioanichie Bălan.

Profeţia Sfântului Nil Athonitul pare a se împlini în zilele noastre

După căderea Constantinopolului ce a avut loc în anul 1453, se credea ca turcii vor ocupa şi vor pângări sfintele aşezăminte, iar activitatea monahala de la muntele Athos va lua sfârşit. Totuşi, ca urmare a unor convenţii cu sultanii, Imperiul otoman se angaja să respecte autonomia Sfântului Munte, în schimbul unui tribut plătit anual. Tot ca urmare a acestor convenţii, sultanii se obligau să protejeze aşezămintele şi să permite pelerinaje. Contrar previziunilor, în perioada post bizantină, viaţa monahală de aici înfloreşte. Deoarece, Sfintele Asezăminte nu dispuneau de fonduri proprii, tributul era plătit aproape în întregime de ţările române [4]. Astfel, se poate spune ca ţările române au salvat Muntele Athos de la desfiinţare.
Paradoxal, primejdia reala avea să vină în secolul al XX-lea. Între anii 1960- 1970, asistăm la o criza atonită care ameninţa să ducă la desfiinţare activitaţii monahale.
Părintele Macarie de la Mânăstirea Simonos Petras îşi aminteşte că Muntele Athos urma sa fie transformat în staţiune turistică, mănăstirile în muzee, iar monahismul să fie desfiinţat.

Aparenta prosperitate şi îngrijorarea călugărilor

La ora actuala aceasta republică a monahilor cunoaşte o aparentă prosperitate. Se pare că a fost depăşita criza din anii 1960-1970 şi că Muntele Athos este acum în afara orcărei primejdii. UE si UNESCO au alocat fonduri generoase pentru dezvoltarea infrastucturii, restaurarea mănăstirilor, a manuscriselor şi a obiectelor de cult. Se consideră că până în anul 1998, UE a contribuit cu 23,4 milioane de euro. Şi totuşi…
Cum pe lumea acesta nimic nu e gratuit, ajutorul generos şi-a avut şi el pretul lui.  În Parlamentul European sunt unii care militează pentru desfiinţarea avaton-ului, adică pentru desfiintarea interdicţiei accesului femeilor, pe motiv ca democratia nu permite discriminarea între sexe, mai ales că feministele din Occident ridică preţenţia că dacă, alături de bărbaţi, contribuie prin impozite şi taxe la sprijinirea Sfântului Munte, trebuie să aibă acces şi la aceleaşi beneficii. Nu s-a reuşit, căci avaton-ul este protejat printr-o clauză specială, negociată de guvernul grec în momentul aderării Greciei la UE. Afluxul de turişti şi părăsirea de către tinerii călugări a duhului atonit tradiţional fac ca profeţia Sfântului Nil Athonitul să fie mai actuală ca oricând.
Cum şi România face parte din UE, este evident că Maica Domnului nu-şi va muta grădina tot într-o ţara a Uniunii Europene, riscând să se confrunte cu aceleaşi probleme. Dacă profeţia Sfânatului Nil Athonitul se va adeveri curând, singura ţara  românească care are şansa să devină Athosul după Athos este Republica Moldova. Aşa cum, după căderea Imperiului Roman de Răsarit, Imperiul Rus avut şansa istorică să devină Bizanţul după Bizanţ, şansă pe care nu a ratat-o [5].
Numai dacă Dumnezeu nu a hotărât altfel: ca întregul spaţiu creştin- ortodox să devină marea gradină a Sfintei Fecioare.
_____________________________________
1. ***, Profeţii şi mărturii creştine despre vremea de acum, selecţie de texte de la Sfinţii Părinţi şi autori contemporani, ed. a II-a, Editura Biserica ortodoxă, Alexandria 2004.
2. Ieromaonah Ioanichie Bălan, Vetre de sihastrie Românească, secolele IV-XX. Ed. institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Buc. 1982.
3. Ioan Iovan s-a născut in anul 1922. După absolvirea Facultăţii de Teologie la Cluj, este tuns în monahism în 1948 şi primeşte numele de Ioan. În anul 1949 este hirotonit ieromonah si slujeşte la Mănastirea Vladimireşti până în anul 1955. Este adeptul vedeniillor Veronicăi Gurău (Maicii Veronica) cu privire la viitorul României, numindu-le “Biblia neamului românesc”. Fiind acuzat de erezie, este caterisit în anul 1954. De asemenea, fiind acuzat şi de delicte politice este condamnat la privare de libertate şi munca silnică pe viaţă. A fost eliberat în anul 1964. În 1979 i se ridică caterisirea, iar în ultimii ani de viaţă slujeşte ca duhovnic la mănăstirea de maici “Naşterea Maicii Domnului” de la Recea, judetul Mureş. În anul 2008 trece la cele veşnice.
4. Vezi Ierodiacon Cleopa Parschiv, Icoana nefăcuta de mană omenească Prodromiţa, Editura Panaghia.
5. “În momentul căderii Bizanţului, împaratul ortodox avea deja un succesor în persoana ţarului rus, care încinsese coroana bizantină şi era considerat drept continuatorul direct al imperiului ortodox” (vezi Sergiu Bulgakoff, Ortodoxia, Sibiu, 1933).

Ochi sărutând icoana,

suflet înlăcrimând ochiul.

gând îmbrăţişând sufletul,

Voi scrie Adevăr pe braţele slăbite,
C-o sabie mai grea veţi porni la luptă,
Voi scrie Adevăr pe aripile frânte
Şi calea către stele o veţi străbate uşor.
Voi scrie Adevăr pe gene ostenite
Şi veţi vedea luceferi dincolo de zare,
Voi scrie Adevăr pe oasele zdrobite
Şi veţi urca pe stâncile semeţe.
Voi scrie Adevăr pe frunte şi pe mână
Şi veţi porni pe mările muginde de furtună.
Sunt scribul care vă scrie acum umil
Mesaj din Cer, eu, Pelerin Gavriil,
Sunt scribul care va scrie de departe
Nu aruncaţi scrisoarea, duceţi-o mai departe.

După moartea lui Alexandru Macedon, care a avut loc în anul 323 î.d.Hr. şi împărţirea imperiului între generalii săi, Palestina este inclusă în hotarele Egiptului ptolemeic. Pentru diaspora, se deschid noi orizonturi. La Alexandria (cetate întemeiata de însuşi Alexandru Macedon cu scopul de a împăca între ei pe greci şi pe barbari), se formează o mare şi importantă comunitate evreiască. În anul 200 î.d.Hr., în aceasta cetate elenistică şi cosmopolită, se traduce în limba greaca "Vechiul Testament", numit şi "Septuaginta", adica 70 de tălmăcitori, căci, după tradiţie, 70 de învăţaţi izolaţi au tradus independent "Vechiul Testament", iar rezultatul a fost acela că toate cele 70 de tălmăciri erau identice.
În mediul alexandrin, coexistau multe religii, şcoli etico-religioase, credinţe. Aici, a înflorit filozofia greacă post ateniană. Multe şcoli etico-religioase elenistice preluaseră teoria reincarnării sau a metempsihozei de la religii îndepărtate şi idolatre. Teoria arăta că sufletul, după moarte, condiţionat de meritele sau păcatele defunctului, se reincarnează într-o altă fiinţă. Una dintre ele era şcoala pitagoreică, care se pretindea continuatoarea învăţăturii lui Pitagora.
Mântuitorul s-a născut şi a trăit într-un mediu elenistic. Sfânta Familie, fiind nevoita să fugă din faţa prigoanei lui Irod, zis "cel Mare", a trăit un timp în Egiptul elenistic. Dar şi la Ierusalim exista acelaşi mediu elenistic.
Negreşit, ucenicii asistaseră la numeroase dispute între adepţii unor religii şi filozofii diferite. Aşa se face că aceştia îndrăznesc sa-l întreaba direct pe Mântuitorul :
" Învăţătorule, cine a păcatuit: acesta sau părinţii lui de s-a născut orb ? "
De bună seamă, când putea să păcatuiască omul acela născut orb decât într-o viaţă anterioră ?
Răspunsul Mântuitorului a fost neaşteptat şi zdrobitor :
" Nici el n-a păcatuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. "
" Nici el n-a păcătuit… " pentru că această credinţă este falsă.
" Nici părinţii lui… " pentru că, deşi această credinţă este adevarată, există şi excepţii :
S-a născut infirm…pentru slava lui DUMNEZEU.
Lecţia pe care ne-o da Mântuitorul este dublă :
Nu a certat pe ucenici pentru că au plecat urechea la învăţături stăine de învăţătura lui Dumnezeu.
Nu le-a reproşat ucenicilor că au ignorat cu desăvârşire cazul asemănător, al dreptului Iov, care, deşi nu a păcătuit, a fost lovit cu lepră [1]:

Apoi, a arătat clar că bolnavul sau infirmul are marea şansă ca, prin boala sau infirmitatea lui, să lucreze pentru slava lui Dumnezeu.
Din acel moment, calitatea infirmulului sau a bolnavului din toate timpurile a fost schimbată: din aceea a unui dispreţuit şi păcătos, în aceea a unui om deosebit, un om prin care Dumnezeu lucrează mântuirea.

1. Biblia sinodală:"Atunci Satan a plecat dinaintea Domnului şi a lovit pe Iov cu lepră, din tălpile picioarelor până în creştetul capului (Cartea lui Iov 2,7)". Cf. Biblia de la Bucureşti (1688)  :"Şi ieşi diavolul de la faţa Domnului şi lovi pre Iov cu rană rea, de la picioare pină la cap." ; Versiunea Anania: "Diavolul a plecat de dinaintea Domnului şi l-a lovit pe Iov cu bubă rea din tălpi până'n creştet".

Când mulţi preoţi zic că, mai mult ca "Apocalipsa"
trebuie sa ne preocupe "apocalipsa" personală, adică sfârşitul
nostru personal, eu zic că nu au dreptate, căci pentru un creştin
adevărat, mântuirea aproapelui trebuie sa treacă înaintea mântuirii
sale personale, urmând exempul lui Moise: "Rogu-mă acum, de vrei
să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iarde nu, şterge-mă şi pe
mine din cartea Ta, în care m-ai scris!". 

1. Un înger mi-a proptit de cer o scară,
vârful ei se odihnea pe-un nor,
pe trepte, porumbei din depărtare,
osteniţi de moarte, se opreau din zbor.

2. Am început să urc şi să-i dau deoparte,
cu fiecare treaptă ceru-i mai frumos,
vedeam o veşnicie şi cereşti palate
şi picau din zare porumbeii jos.

3. N-am mai răbdat ţipătul de moarte
şi m-am oprit la zidul dintre nori:
“Te cheamă veşnicia, urcă mai departe,
ţi-e milă acum de porumbeii călători?”

4. M-am oprit şi m-am prăbuşit în iad,
simţeam pământul alergând spre mine,
apoi un foc şi-am început să ard
şi n-am mai ştiut de e rău sau bine.

5. Târziu, eu am deschis ochii pentru o clipă
şi-uimit m-am pomenit dincolo de nori,
Hristos era acolo, cu mâna-i sfântă,
ţinea în palme porumbeii călători.