Despre calitatea timpului petrecut cu Dumnezeu

       H.R. Patapievici povesteste ca, la Sihla (Sihastria), a vizitat pe parintele Paisie Olaru. Printre altele l-a întrebat ce fac sufletele în vesnicie? “Stau în prezenta lui Dumnezeu.” “Dar mereu acelasi lucru, nu se plictisesc ne mai având multe activitati ca pe pamânt?” Parintele i-a povestit atunci un lucru pe care Patapievici spune ca l-a auzit într-un mod asemanator în religiile orientale. Un tânar a plecat la padure sa taie lemne. Când s-a oprit putin sa-si stearga naduseala si sa mai rasufle a vazut o pasare foarte frumoasa pe un ram. Ea a început sa cânte si cântecul ei era extrem de melodios si tulburator. Tânarul a contemplat-o si ascultat-o îndelung. Pasarea a zburat putin mai departe. A urmat-o, tot admirându-o cu nesat. Ea a zburat mai departe si el dupa ea. Si tot asa pâna s-a facut seara. Atunci si-a adus aminte de lemne, s-a întors la locul unde le taiase, le-a încarcat în caruta si a plecat în sat. Casa în care locuise nu mai era si în loc de sat acum forfotea un întreg oras. Trecusera mai mult de o suta de ani de când plecase de-acasa. Iata cum, uitându-se la pasare si ascultându-o, fara sa se mai sature, nu a bagat de seama scurgerea timpului (suna ca un zbor în cosmos la viteza luminii ascultând de legile enuntate de Einstein).
       Cele povestite nu sunt departe de celebrul si profundul basm Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte cules de Petre Ispirescu, cu episodul perioadei petrecute de Fat-Frumos într-un mediu paradisiac, dincolo de codrul în care urlau dobitoace înfricosatoare, proprii unui infern dantesc: “Petrecu acolo vreme uitata, fara a prinde de veste, fiindca ramasese tot asa de tânar, ca si când venise. Trecea prin padure, fara sa-l doara macar capul. Se desfata în palaturile cele aurite, traia în pace si în liniste cu sotia si cumnatele sale, se bucura de frumusetea florilor si de dulceata si curatenia aerului, ca un fericit.”
       În fond, îngerii care si ei traiesc o vesnicie, cânta întruna cântari de lauda lui Dumnezeu. Oare nu se plictisesc sa faca acelasi lucru, mereu, mereu? Nu, caci aceste cântari constituie dialogul lor cu Creatorul si traiul lor în preajma Lui, preajma care-i umplu mereu de o bucurie care ei nu ar vrea nicicând sa se termine. Poate ca acelasi sentiment, de prelungire cât mai mult în timp, l-a încercat si pe Sfântul Petru la vremea Schimbarii la Fata a Mântuitorului pe muntele Tabor, pentru ca el I-a zis Domnului Isus: „Învatatorule, este bine sa fim aici; sa facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise si una pentru Ilie.” (Luca 9, 33). Dar evanghelistul adauga: „Nu stia ce spune.”
       Parintele monah Antonie, fost ucenic al Parintelui Cleopa, povestea ca astfel se întâmpla cu cei care au atins treapta înalta a rugaciunii inimii. Ei sunt cuprinsi de o dulceata din care nu ar vrea sa se mai întoarca niciodata, caci atunci nimic nu mai conteaza, nici macar frumusetile si armonia lumii create. Acestea sunt clipe petrecute în Preajma lui Dumnezeu. Timpul trecator al rugatorului împrumuta atunci din timpul vesnic al divinitatii.
       Sfântul Apostol Pavel scrie: “Cunosc un om în Hristos, care, acum patrusprezece ani, a fost rapit pâna în al treilea cer (daca a fost în trup nu stiu; daca a fost fara trup, nu stiu: Dumnezeu stie)... a fost rapit în rai, si a auzit cuvinte, care nu se pot spune, si pe care nu-i este îngaduit unui om sa le rosteasca.” (2 Cor. 12, 1-11). Dar acest preambul al vesniciei înainte de trecerea din aceasta viata efemera, poate fi naucitor, producator de dezechilibru în existenta din plina materialitate. “Si ca sa nu ma umflu de mândrie, din pricina stralucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un tepus în carne ... ca sa ma palmuiasca, si sa ma împiedice sa ma îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul sa mi-l ia.. Si El mi-a zis: Harul Meu îti este de ajuns caci puterea Mea în slabiciune este facuta desavârsita. Deci ma voi lauda mult mai bucuros cu slabiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos sa ramâna în mine...caci când sunt slab, atunci sunt tare.”
       Mircea Eliade, în perioada interbelica, elogia eroarea ca un motor al cunoasterii în setea omului de a gasi raspunsul cel mai adecvat întrebarilor sale. Horia Groza, tatal meu, contemporan cu el, sustinea, în aceeasi ideie, ca eroarea face istoria caci de oamenii ar proceda întelept întotdeauna lumea nu ar mai avea loc evenimente. Ar rezulta, în termenii lor, ca în ceruri, în lumea perfectiunii, ar domni o enorma plictiseala si, în acest caz, vesnicia ar deveni un veritabil blestem. În primul rând, ati observat ca, atunci când ne-am asezat confortabil într-un sistem si totul merge ca într-o rutina la servici si acasa, sub controlul nostru, deodata se întâmpla ceva care ne bulverseaza (un accident, o boala, o nefunctionare a utilajelor sau presiunea unui termen la servici, o gaura în acoperis sau o spargere de teava acasa etc etc) si ne scoate din ritm? Dumnezeu are grija ca viata noastra sa nu ramâna monotona, ca sa apreciem momentele de ragaz. Aceasta sursa de perturbare venita din partea Celui perfect se alatura celei constituite de noi, cei imperfecti. Evenimentele din viata noastra pamânteasca izvorasc probabil din greselile omului care-si manifesta entuziast libertatea, cum spunea tatal meu. Evenimentele din Împaratia lui Dumnezeu vor fi în întregime evenimentele lui Dumnezeu. Ele respecta o alta logica, decurg dupa o alta filosofie. Minunile savârsite pe pamint ne sugereaza cumva ceva din logica divina, atât de diferita de cea limitat rationala umana.
       Deci sa nu ne nelinistim ca ne vom plictisi pe lumea cealalta. Putem însa sa începem sa exersam înca de aici. Rasplata nu se va lasa mult asteptata.