Întoarce-te de nicăieri, bunică, spre piscul înseratelor smerenii. În lumea asta jalnică şi mică, să mergem iar, ca oarecând, la Denii.
Leagă-ţi năframa, podul se ridică. Desferecăm anastasimatare. În lumea asta jalnică şi mică, deodată vine Săptămâna Mare Se-afumă ziua, soarele apune. În candelă se gată untdelemnul, ca-n Pilda cu Fecioarele Nebune. Prinţul Privirii ne arată semnul.
O iau tăcut în urma dumitale, să nu mă rătăcesc. Să nu se vadă: la oiştea nevredniciei mele, am înhămat credinţă şi tăgadă.
Şi-abia aştept să trecem înc-o veghe, în lumea asta strâmtă şi peltică, înfăşurată-n purpură şi zeghe. Să mergem iar la Denii. Hai, bunică… http://www.gandul. info/puterea- gandului/ denii-5787138
|
Mesajul tainic al cuvântului rugăciunii!  Rostind rugăciunea de seară am încercat să rămân puțin mai mult cu mintea la mesajul tainic al cuvântului! Am fost cutremurat de mesajele care sunt exprimate prin cuvântul rugăciunii! Mulți oameni în ziua de astăzi au o rugăciune a ritmului. Nu știu care e rolul rugăciunii! Rugăciunea stimați frați nu e o pierdere de timp. Nu e o îndeletnicire în timpul liber! Rugăciunea este o întărire! O acumulare de putere și energie pentru o nouă perioadă de activitate în această lume. Și din această cauză rugăciunea este cea mai frumoasă îndeletnicire sufletească! Iar cel care se roagă și se plictisește în timpul rugăciunii și la care mintea nu se poate stăpâne ci zboară de la rugăciune, acela nu mai are curăția rugăciunii. În acest caz nu se mai poate vorbi de o rugăciune pură! Rugăciunea pură nu ține de timp și de stare! Iar cuvintele pornite din inimă sunt cuvintele de adevăr. Îmi amintesc o mică istorioară în care se prezintă adevărul care se petrece în timpul rugăciunii! Și această istorioară era c-am așa: Despre un creștin care rostea rugăciunea Tatăl nostru și ca de obicei o rostea c-am mecanic. Și este prezentat dialogul pe care îl duce acest creștin cu Dumnezeu.
„- Tatăl nostru care eşti în ceruri...
- DA.
- Nu mă întrerupe, mă rog!
-DA, DAR M-AI CHEMAT.
- Te-am chemat? Eu nu te-am chemat, eu mă rog, „Tatăl nostru care eşti în ceruri..."
- VEZI? M-AI CHEMAT IARĂŞI.
- Ce-am făcut?
- M-AI CHEMAT. TU AI SPUS „TATĂL NOSTRU CARE EŞTI ÎN CERURI". IATĂ-MĂ! AICI SUNT. LA CE TE GÂNDESTI ÎN MINTEA TA ACUM?
- La nimic. Am vrut doar să spun o rugăciune. Eu totdeauna spun... "Tatăl nostru". Mă face să mă simt bine după ce o spun ca şi când mi-am împlinit o datorie.
- BINE, ATUNCI CONTINUĂ.
- Sfinţească-se Numele Tău...
- STAI. CE VREI SĂ SPUI PRIN ACEASTA?
- Prin ce?
- PRIN "SFINŢEASCĂ-SE NUMELE TĂU"?
- Oh... nu ştiu ce înseamnă. Cum aş putea să ştiu? E doar o frază din rugăciune. Apropo ce înseamnă?
- ASTA ÎNSEAMNĂ: ONORAT, SFÂNT, MINUNAT.
- Da, are sens. Niciodată nu m-am gândit la însemnătatea cuvântului „sfinţească-se". "Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.."
- CREZI, ÎNTRA-ADEVĂR CE-AI SPUS?
- Desigur, de ce nu?
- CE FACI CU PRIVIRE LA ACEASTA?
- Ce fac? Nimic, presupun. Mă gândesc doar că ar fi minunat dacă tu ai avea control peste toate lucrurile aici pe pământ aşa cum ai acolo în cer.
- AM EU CONTROL PESTE VIAŢA TA?
- Bine... merg la biserică.
- DAR NU ASTA TE-AM ÎNTREBAT. CE POŢI SĂ SPUI DESPRE POFTELE FIRII PĂMÂNTEŞTI CU CARE TE LUPTI? CE FACI CU TEMPERAMENTUL TĂU NERVOS? ŞTII CĂ ACEASTA ESTE O PROBLEMĂ PENTRU TINE. ŞI AMINTEŞTE-ŢI CE FEL DE CĂRŢI CITESTI, CE PROGRAME TV URMĂREŞTI?
- Opreşte-te de a mă mai critica! Sunt la fel de bun ca şi restul de mincinoşi din biserică.
- SCUZĂ-MĂ, TE ROG, DAR EU CREDEAM CĂ TU TE ROGI CA VOIA MEA SĂ SE FACĂ. DACĂ ACEASTA AR FI SĂ SE ÎNTÂMPLE, ATUNCI VA TREBUI SĂ ÎNCEAPĂ CU ACEI CARE SE ROAGĂ PENTRU EA, CU TINE.
- Bine, recunosc că am ceva cusururi şi pentru că Tu ai menţinonat câteva, mă gândesc că aş mai putea numi şi altele.
- CRED CĂ ŞI EU AŞ MAI PUTEA NUMI CÂTEVA.
- Nu m-am gândit prea mult la ele până acum, dar într-adevăr mi-ar plăcea să mă las de unele din ele. Şi atunci aş fi cu adevărat liber.
- BINE, ACUM ESTI PE DRUMUL CEL BUN. VOM LUCRA ÎMPREUNĂ - TU ŞI EU. MULTE BIRUINŢE POT FI CÂŞTIGATE. MĂ BUCUR DE TINE.
- Ascultă, Doamne, trebuie să termin aici. Rugăciunea asta mi-a luat mai mult timp ca de obicei. "Dă-ne nouă pâinea cea de toate zilele..."
- RUGĂCIUNEA ESTE UN LUCRU PERICULOS. POŢI SFÂRŞI PRIN A FI COMPLET SCHIMBAT, ŞTII ASTA? ESTE CEEA CE EU DORESC CA TU SĂ ALEGI. TU M-AI CHEMAT ŞI IATĂ-MĂ, SUNT AICI. ACUM ESTE PREA TÂRZIU SĂ TE OPREŞTI. CONTINUĂ-ŢI URMĂTOAREA PARTE DE RUGĂ, MERGI MAI DEPARTE.
- Mi-e frică!
- FRICĂ? DE CE ŢI-E FRICĂ?
- Pentru că ştiu deja ce-o să spui.
- ÎNCEARCĂ-MĂ ŞI VEI VEDEA.
- "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri..."
- CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎNTRE TINE ŞI SALLY!
- Vezi? Am ştiut! Am ştiut că o să-mi aminteşti de ea. Doamne, ea spune minciuni despre mine şi niciodată nu mi-a plătit datoria ce o are la mine. M-am jurat că am s-o pun la punct.
- DAR RUGA TA CUM A FOST? CUM TE-AI RUGAT?
- Nu asta am vrut să spun.
- BINE.CEL PUŢIN EŞTI SINCER, DAR NU CRED CĂ ESTE DELOC PLĂCUT SĂ PORŢI POVARA AMĂRĂCIUNI ÎN INIMA TA, NU-I AŞA?
- Nu, cel puţin mă voi simţi mai bine după ce mă voi răzbuna pe ea, oh... am făcut deja planul cum să mă răzbun pe ea. O fac să-i pară rău de ce mi-a făcut.
- N-O SĂ TE SIMŢI MAI BINE, CI TE VEI SIMŢI MAI RĂU. RĂZBUNAREA NU ESTE DULCE, GÂNDEŞTE-TE CÂT DE NEFERICIT EŞTI DEJA, DAR EU POT SCHIMBA TOTUL.
- Tu poţi schimba starea? Cum?
- IART-O PE SALLY ŞI ATUNCI EU TE IERT PE TINE, URA ŞI PĂCATUL VOR FI PROBLEMA LUI SALLY DUPĂ ACEEA, NU A TA. TU POŢI PIERDE BANI, DAR CEL PUŢIN AI PACE ÎN INIMA TA.
- Dar, Doamne nu pot să o iert!
- ATUNCI NICI EU NU POT SĂ TE IERT.
- Bine ai dreptate, dar mai mult decât să mă răzbun pe Sally vreau să am pace în inimă. Bine, o iert!. Ajut-o să găsească calea cea dreaptă în viaţă, Doamne, ştiu că ea se simte mizerabil acum că mă gândesc la asta şi oricine ar face ca ea s-ar simţi la fel, într-un fel oarecare arată-i calea.
- FOARTE BINE! MINUNAT! CUM TE SIMŢI ACUM?
- Hhmmm, bine, chiar foarte bine. Ştii, cred că nu voi mai merge la culcare diseară atât de încordat ca şi până acum, pentru prima dată de când pot să îmi aduc aminte. Nici nu mai sunt obosit ca până acum...
- DAR NU ŢI-AI TERMINAT ÎNCĂ RUGA, CONTINUĂ...
- Bine. "Şi nu ne duce pe noi în isipită şi ne izbăveşte-ne de cel rău..."
- BINE, AM SĂ FAC ŞI ASTA, NUMAI NU TE PUNE PE TINE ÎNSUŢI ÎN LOCUL UNDE POŢI FI ISPITIT.
- Ce vrei să spui cu asta?
- SCHIMBĂ-ŢI PRIETENIILE, RENUNŢĂ SĂ MAI MERGI ÎN LOCURILE ÎN CARE AI MERS PÂNĂ ACUM, NU TE MAI UITA LA FILME MURDARE, NU MAI ASCULTA CONVERSAŢIILE PĂCĂTOASE, NU TE MAI PUNE ÎN SITUAŢII URÂTE. UNII DIN PRIETENII TĂI AU DEJA INFLUENŢĂ ASUPRA TA, EI VOR SĂ TE IMPLICE ÎN LUCRURI GREŞITE, NU TE LĂSA PĂCĂLIT. EI TE MINT CA SĂ SE DISTREZE DAR VA DUCE LA RUINAREA TA. NU TE FOLOSI DE MINE CA UN ŢAP ISPĂŞITOR.
- Nu înţeleg!
- DESIGUR CĂ ÎNŢELEGI. AŞA PROCEDEZI TOTDEAUNA, TE BAGI ÎN PROBLEME ŞI APOI FUGI LA MINE: D-NE AJUTĂ-MĂ SĂ IES DIN ÎNCURCĂTURA ASTA ŞI ÎŢI PROMIT CĂ NU AM SĂ MAI FAC! ŢI-ADUCI AMINTE DE TOATE TÂRGUIELILE FĂCUTE CU MINE?
- Da, Doamne, mi-e ruşine, îmi pare rău!
- MERGI MAI DEPARTE ŞI TERMINĂ-ŢI RUGA.
- Pentru că a Ta este împărăţia, puterea, slava în veci. Amin!
- ŞTII CE MI-AR ADUCE MIE SLAVA? CE M-AR FACE CU ADEVĂRAT BUCUROS?
- Nu, dar aş vrea să ştiu. Vreau să îţi fac plăcere, pot să văd ce viaţă mizerabilă a fost până acum, dar aş vrea sa fiu unul dintre urmaşii Tăi.
- AI RĂSPUNS DEJA LA ÎNTREBAREA MEA.
- Da?
- DA, LUCRUL CARE ÎMI ADUCE SLAVĂ ESTE SĂ AM OAMENI CA ŞI TINE CARE MĂ IUBESC.
- Doamne vreau să văd ce poţi face tu din mine, bine?
- DA O SĂ VEDEM.” Iată ce mare mister este dacă medităm la o simplă rugăciune. Dacă punem accentul pe însemnătatea cuvintelor rugăciunii! Să încercăm, stimați frați și scumpe surori să nu trecem cu formalitate peste rugăciune. Ci orice cuvânt al rugăciunii să fie rugumat de mintea noastră umană și lăsat apoi să coboare pe calea către suflet. Astfel de rugăciune va aduce rod însutit! Acesta este conținutul adevăratei rugăciuni! Aceasta este rugăciunea ce plăcută Domnului! Să rămânem în adevăr și să ne rugăm cu rugăciuni de bună mireasmă duhovnicească!
|
“Intr-o zi, un intelept puse urmatoarea intrebare discipolilor sai: - De ce tipa oamenii cand sunt suparati? - Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei. - Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? – intreba din nou inteleptul. - Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol. Maestrul intreba din nou: -Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa? Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri: - Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari. Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate. In final, inteleptul concluziona, zicand: - Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.”
|
Să ştii unde să cauţi<!--[if IE 6]> <![endif]--> Se povesteşte că era cândva o căprioară care simţea în nări un puternic parfum de mosc. Ea s-a căţărat pe crestele verzi ale munţilor şi simţea acel minunat parfum atât de aproape pătrunzător şi dulce. Alerga precum o săgeată prin păduri şi acel parfum o însoţea mereu, plutind în aer. Căprioara nu izbutea să priceapă de unde venea acea mireasmă care o tulbura într-atât. Mireasma se asemăna cu cântecul unui flaut, la a cărui chemare nimeni nu putea rezista. Şi iată, căprioara noastră a pornit în fugă - din codru în codru - în căutarea izvorului acelui minunat şi tulburător parfum. Căutarea era tot ceea ce mai ştia. Biata făptură nu se mai gândea nici la hrană, nici la apă, nici la somn şi nici la altceva. Ea nu ştia de unde venea chemarea acelei miresme, dar simţea că trebuie să-i dea ascultare, căutându-i urma prin păduri, peste văi şi munţi, ceea ce şi făcu. Dar, la un momentt dat, înfometată, ostenită, fără nici o vlagă şi alergând la întâmplare, lunecă de pe o stâncă şi căzu rănindu-se de moarte. Căprioara îşi linse pieptul însângerat şi, în acea clipă, descoperi un lucru de necrezut. Parfumul, acea mireasmă care o vrăjise, venea chiar din trupul ei, din acel "săculeţ" de mosc pe care îl au toate căprioarele din specia sa pe piept. Biata făptură respiră adânc acel parfum... Deseori simţim un dor de neînţeles şi căutăm bucurie în toate lucrurile de nimic. E îndeajuns să pleci puţin capul în piept ca să descoperi că împărăţia lui Dumnezeu este în inima ta
|
Biserica perfectă<!--[if IE 6]> <![endif]--> Am întâlnit deseori oameni nemulţumiţi. Unii dintre ei pentru lucruri mărunte, alţii pentru cauze mari.
De exemplu, unii sunt nemulţumiţi de propria biserică. La slujbe e prea mare aglomeraţie, preotul nu predică aşa cum ar vrea ei, vecinii de rugăciune sunt preocupaţi de cu totul altceva decât de gândul la cele înalte.
Sunt într-adevăr motive de nemulţumire, mi-am spus. Nu mai cred însă aşa de când am aflat de următoarea întâmplare:
Un tânăr, s-a dus la un călugăr bătrân care trăia retras în pădure. Îşi amenajase o căsuţă şi un loc de rugăciune ca o capelă.
Tânărul îşi mărturisi decepţia faţă de biserica la care mergea şi îi spuse bătrânului că are de gând să găsească o altă comunitate de credincioşi.
Călugărul îl duse atunci în mica sa capela şi-l întrebă: "Ce vezi? - Buruieni, muşchi de pământ, în acoperiş o crăpătură, observă tânărul .
- Şi totuşi, Dumnezeu locuieşte aici, răspunse bătrânul. Aşa e şi cu biserica ta. Nu poate fi curată şi perfectă, pentru că e formată din oameni.
Şi tu eşti om, şi-ţi spun: chiar dacă vei găsi o comunitate perfectă, în momentul în care vei intra în ea nu va mai perfectă." Tânărul s-a întors acasă şi şi-a văzut cu alţi ochi biserica.
|
Smerenie<!--[if IE 6]> <![endif]--> Paradoxul lumii moderne – cu cât sunt mai multe şi mai sofisticate mijloacele de comunicare, cu atât puţin oamenii comunică cu adevărat. Mă refer la acea comunicare ce presupune a spune ceva cuiva, dar şi a avea răbdarea să-l asculţi pe celălalt.
Tot mai des avem ceva de spus, dar tot mai rar ceva de aflat de la altul. Şi asta pentru că lipseşte smerenia de a crede că de la oricine poţi învăţa ceva.
Undeva într-o mănăstire, un călugăr bătrân şi-a propus să postească timp de 70 de săptămâni, mâncând doar odată pe săptămână. Şi tot efortul pentru ca Dumnezeu să-i descopere înţelesul unui text biblic, pe care nu reuşea să-l pătrundă.
După 70 de săptămâni de post, n-a primit însă nici un răspuns. S-a hotărât atunci să meargă să-l întrebe pe un frate călugăr mai tânăr, poate va şti el răspunsul.
Dar, numai ce deschise uşa chiliei, că avu o viziune - un înger se arătă şi-i spuse: "Cele 70 de săptămâni de post ale tale nu ţi-au luminat mintea, dar acum că te-ai smerit până la a te duce la fratele tău, am fost trimis eu pentru a-ţi desluşi înţelesul fragmentului din Scriptură."
Şi imediat înţelese ce voia să spună acel text biblic. Şi a mai înţeles ceva: că nu poţi fi înţelept fără să fii şi smerit.
|
Timpul<!--[if IE 6]> <![endif]--> Cea mai frecventă justificare, atunci când nu reuşim să facem anumite lucruri este: n-am avut timp. Nu-i aşa că timpul este vinovatul de serviciu pentru propriile nereuşite? Tot el, mai precis lipsa lui, este şi cauza neîmplinirilor spirituale. Nu mă rog, nu merg la biserică, nu mă ocup de cele spirituale pentru că nu am timp. Există anumite teorii cum că timpul s-ar fi comprimat şi că asta ar fi cauza obiectivă a lipsei de timp. În realitate însă, o ştie fiecare, cauza e în altă parte. Spune o anecdotă că la un moment dat, diavolii s-au adunat la un congres, ca să analizeze metode mai eficiente de a-i ispiti pe oameni şi de a-i îndepărta de Dumnezeu. Şeful încornoraţilor a luat cuvântul şi a făcut nişte constatări: oamenilor credincioşi n-avem cum să le luăm credinţa, pe cei care au obiceiul să se roage zilnic nu putem să-i schimbăm. N-avem succes nici cu cei care au o relaţie intimă cu Dumnezeu. Dar putem, totuşi, să facem ceva: să le luăm acestor oameni timpul. Să-i ţinem ocupaţi cu multe lucruri. Şi demonii au plecat să pună în aplicare planul. Ce ziceţi au reuşit?
|
Florile orbului<!--[if IE 6]> <![endif]--> Omul este singura făptură care trăieşte pentru ceilalţi în mod conştient. V-aţi gândit câte din lucrurile pe care le facem în viaţă sunt doar pentru noi? Puţine. La serviciu, sau acasă, ceea ce facem, facem pentru altul sau pentru alţii. Cu o recompensă desigur. Omul generos, însă, nu aşteaptă recompensa materială. Se mulţumeşte cu bucuria celuilalt. Se spune că un orb locuia la marginea oraşului într-o casă cu o grădină foarte frumoasă. Cea mai mare parte din zi şi-o petrecea îngrijind florile.Curtea îi era ca o grădină botanică. Într-o zi un trecător îl văzu cu câtă migală se îngrijea de florile sale, şi din gesturi îşi dădu seama că era orb. Nu se putu abţine să-l întrebe: „ Spuneţi-mi, vă rog, de ce faceţi această muncă? Nu-i văd rostul devreme ce nu puteţi vedea nimic din aceste frumuseţi!". Grădinarul nevăzător îi răspunse zâmbind: "Am cel puţin trei motive pentru care fac ceea ce fac: în primul rând îmi place munca în grădină; al doilea, deşi nu le văd, pot pipăi florile şi le recunosc după miros. Iar al treilea motiv... sunteţi dumneavoastră. - Cum aşa, se arătă trecătorul nedumerit, nici nu mă cunoaşteţi. - E adevărat spuse orbul, dar ştiam că odată şi-odată veţi trece pe lângă grădina mea şi vă veţi bucura de florile mele."
|
Ce porţi în braţe... şi în gând?<!--[if IE 6]> <![endif]--> Bunătatea şi răutatea oamenilor se văd în ceea ce fac, dar se nasc într-un loc ascuns vederii: în inima şi-n mintea omului.
Cele mai multe gânduri rele vin din suspiciune. Un mare duhovnic român spunea că "în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă".
Suspiciosul este un om cu mintea strâmbă, pentru că judecă faptele sau intenţiile celorlalţi prin filtrul neîncrederii. Iar neîncrederea, de multe ori, deformează realitatea, creează scenarii la care cel învinuit de vreun rău nici nu s-a gândit vreodată.
Se spune că doi călugări au plecat într-o zi din mănăstire până la oraş după nişte cumpărături. Mănăstirea era izolată şi până la staţia de autobuz din sat trebuia traversat un râu.
Puntea fusese, însă, luată de ape la ultimele ploi. Călugării n-aveau altceva de făcut decât s-o ia prin apă.
Lângă râu, găsiră o femeie care căuta şi ea un loc mai puţin adânc pentru a trece apa.
Monahii îşi dădură seama că femeii îi era teamă să se încumete să treacă pe celălalt mal. Atunci, unul dintre ei a luat-o in brate si a trecut-o râul.
Dupa vreo două ore, celălalt călugăr, izbucni nervos:"Cum ai indrăznit să atingi acea femeie şi să o porţi în braţe?" Călugărul mărinimos raspunse calm: "Eu am lăsat-o din braţe acum două ore…dar se vede că tu încă o porţi cu tine!"
|
Iubirea gratuită Mama şi copilul - pictură de Nicolae Tonitza<!--[if IE 6]> <![endif]--> Într-o seară, pe când mama pregătea cina, fiul de 11 ani veni în bucătărie cu o foaie de hârtie în mână.
Cu un aer oficial, copilul înmână hârtiuţa mamei care, ştergându-şi mâinile cu un prosop, citi: "Pentru că am smuls buruienile din grădină - 5 lei, pentru că am făcut ordine în camera mea - 5 lei, pentru că am fost să cumpăr lapte - 5 lei, pentru că am avut grijă trei după amieze de surioara mea - 5 lei, pentru că am dus în fiecare seară gunoiul - 5 lei. În total 25 de lei."
Mama îşi privi copilul în ochi cu multă blândeţe. În mintea sa reveneau o muţime de amintiri. Luă şi ea un pix şi scrise pe dosul hârtiei: "Pentru că te-am purtat în pântece 9 luni - 0 lei, pentru toate nopţile pe care le-am petrecut veghindu-te când erai bolnav - 0 lei, pentru toate momentele în care te-am mângâiat atunci când erai trist - 0 lei, pentru viaţa pe care ţi-o dau zi de zi - 0 lei. În total 0 lei.
Atunci când în relaţiile personale începem să facem socoteli, totul s-a dus de râpă, căci iubirea este gratuită sau dacă nu , ea nu mai este iubire.
|
Icoana aparţine unei familii ortodoxe şi plange cu lacrimi de mir. Autorităţile religioase nu s-au pronunţat asupra fenomenului. Foto AFP<!--[if IE 6]> <![endif]--> O icoană a Maicii Domnului din localitatea Garges-lès-Gonesse din Franţa plânge cu lacrimi de mir de aproximativ o lună.
Icoana aparţine unei familii de ortodocşi care locuieşte în apropierea Parisului. Primele picături de mir au fost descoperite la 12 februarie.
De atunci în fiecare zi aproximativ 100 de persoane trec pragul familie Altindagoglu pentru a vedea fenomenul neobişnuit.
Autorităţile religioase nu s-au pronunţat asupra fenomenului, dar, mitropolitul Jean Yazigui al Europei Occidentale din Patriarhia Antiohiei, de care aparţine familia respectivă a venit la faţa locului vineri, 5 martie pentru a se ruga şi a cinsti icoana.
Esat Altindagoglu, capul familie şi tată a 5 copii a declarat pentru cotidianul La Croix că icoana este din Grecia şi a fost primită de soţia sa în dar de la un preot libanez în urmă cu 4 ani.
|
Întreabă-l pe omul trupesc: "Cine eşti?" El va răspunde: "Eu sunt", având în vedere trupul său. Întreabă-l pe omul sufletesc (cordial): "Cine eşti?" El va răspunde: "Doi antipozi vieţuiesc în mine şi eu pribegesc de la unul la altul", zicând despre natura sa instinctivă şi raţională.
Întreabă-l pe omul duhovnicesc: "Cine eşti?" El va răspunde: "Există Cineva în sufletul meu, eu îmi întind mâinile ca să mă ating de El, însă înţeleg că mâinile mele trebuie să fie mai întinse decât cerurile. Întreabă-L pe El cine sunt eu !" Sf. Nicolae Velimirovici
|
Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu (1912-2002) – ”Un iconar de suflete” „Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare [...] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra [...] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!” * Părintele Sofian s-a prelins prin lumea aceasta luminându-o cu chipul, cu viața, cu statornicia și cu lucrarea lui. Din această lumină ne-am împărtășit și noi o vreme, o bucată ruptă parcă din veșnicia iubirii lui Dumnezeu pe care Sfinția sa o trăia deja. Te odihneai privindu-l, ascultându-l, împlinindu-i sfatul… De mai bine de 7 ani, Părintele se odihnește în veșnicia lui Dumnezeu și ne odihnește și pe noi, cei neliniștiți de aici, care îl purtăm în sufletele noastre. Cu fiască dragoste să-l pomenim în rugăciunile noastre către Milostivul Dumnezeu ca să ne umplem și noi de linul și binecuvântarea lui. * Născut la 7 X 1912, în comuna Cuconeştii-Vechi, jud. Bălţi, al treilea copil al unei familii de ţărani credincioşi, a primit la botez numele Serghei. La varsta de 14 ani, la Schitul Rughi, jud. Soroca, va intra ca frate de mănăstire. Doi ani mai târziu se înscrie la şcoala de cântăreţi bisericeşti din Mănăstirea Dobruşa, după absolvirea căreia, în toamna anului 1932, este trimis la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, unde îi va avea printre colegi pe Părintele Patriarh Teoctist, pe Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului, şi pe Arhimandritul Grigorie Babuş. La 25 XII 1937 va îmbrăca haina monahală la Mănăstirea Dobruşa, primind numele de Sofian. Doi ani mai tarziu, la 6 VIII 1939, este hirotonit diacon de către Episcopul Hotinului, Tit Simedrea, în Catedrala din Bălţi. Deşi în anul 1940, dupa absolvirea seminarului, se reîntoarce la Mănastirea Dobruşa, ocuparea Basarabiei de către ruşi îl poartă pe drumul refugiului, alături de stareţul său şi ceilalţi călugări din obşte, găsindu-şi loc de aşezare la Mănăstirea Caldaruşani. În toamna lui 1940 se înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia Artă Decorativă, devenind la absolvirea ei, în 1945, pictor licenţiat. Între 1942-1946, urmează cursurile Facultăţii de Teologie, obţinând licenţa cu lucrarea “Chipul Mântuitorului în iconografie”. La 15 XI 1945 este hirotonit preot la Mănastirea Antim. În vara lui 1958, este arestat şi închis, împreună cu alţi 16 intelectuali, clerici şi mireni, din cadrul mişcării spirituale “Rugul Aprins”. Parintele Sofian cunoştea bine nu numai Filocalia, dar şi tâlcuirile ei adanci, din scrierile marilor duhovnici ruşi Ignatie Briancianinov, Teofan Zavoratul, Ioan de Kronştadt, pe care le răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mâna credincioşilor de la Antim încă din primii ani ai stăreţiei sale (1950-1955). Între 1958 – 1964 este deţinut politic fiind condamnat la 15 ani de muncă silnică. Despre acei ani declara mai apoi: „Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare [...] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra [...] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!” Chiar daca istoria monahismului românesc va lega de-a pururi numele parintelui Sofian de cel al Mănăstirii Antim, multe alte lăcaşuri din ţară şi din străinatate poartă prin veac urma mâinilor sale, cu a căror smerită trudă le-a împodobit, căutand fără încetare Chipul de frumuseţe şi lumina Mantuitorului. Schitul Darvari (1964 si 1993), Mănăstirea Agapia (1970), Mănăstirea Deir-El-Harf – Liban (1971), Mănăstirea Radu-Vodă – Bucureşti (1973), Catedrala din Homs – Siria (1978), Biserica din Hama – Siria (1979) sunt doar câteva din locaşurile în care il putem afla pe părintele Sofian. La moartea sa, ca şi cu o jumatate de veac în urmă, când l-a adăpostit de tâlharii ce-i cotropiseră ţinutul, pământul Căldăruşanilor şi-a mai deschis încă o dată braţele, primind la sânul său trupul celui ce-a izvodit nu numai icoane, dar mai cu seamă dragoste şi mângâiere în sufletele atâtor semeni. Bland şi smerit, arzând drept ca o lumânare în faţa noianului de suferinţe, şi-a purtat Crucea cu răbdare şi supunere, biruind vitregiile şi prigoana, pentru a se înalţa la ceruri de ziua ei. Nu ştiu daca parintele Sofian a aflat până la urma Chipul Domnului. Dar ştiu că această neîncetată căutare ne-a lăsat pe noi sa zărim în fuga timpului, încă din viaţa aceasta, Chipul Sfinţeniei. În dimineaţa zilei de 14 IX 2002, ziua Inălţării Sfintei Cruci, stareţul Mănăstirii Antim, părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, a fost chemat la Domnul. “Părintele Sofian a plecat la Cer” – scria pe atunci Mitropolitul Olteniei, Teofan. “Împărăţia cea de sus se îmbogăţeşte cu un pământean. Pământul, în logica lumii, este mai sarac cu un om ceresc. Omenirea, în logica credinţei, devine mai bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-şi odihna, se osteneşte în rugăciune pentru oameni.” I se mai spunea şi “duhovnicul Bucureştilor”. Neîndoielnic, părintele Sofian a făcut parte din acel şir neîntrerupt de stareţi ai Bisericii Ortodoxe Române care, asemenea bătrânilor întelepţi ai Patericului, a vegheat la transmiterea învăţăturii şi căilor îndumnezeirii omului. * Pe scurt, am contabilizat în câteva rânduri momentele mai importante din viața văzută a Părintelui Sofian. Dar viața lui cea nevăzută, viața lui duhovnicească, cine i-o poate măsura? Dar milioanele de rugăciuni, de sfaturi, de gânduri și de gesturi luminate de harul Duhului Sfânt cine i le poate spune? Înaintea lui Dumnezeu – Tatăl i le mărturisesc neîncetat Mîntuitorul Hristos, Maica Domnului, Sfinții și Îngerii pe care Îi iubea, cu care vorbea și pe care Îi zugrăvea. Înaintea Lui le mărturisim și noi, oamenii care am beneficiat de prezența și rugăciunea lui și care nădăjduim să beneficiem și acum… * Întru pomenirea Părintelui Sofian în împărăția inimilor noastre oferim spre citire cartea Părintele Sofian Boghiu – Un iconar de suflete. ( Lumea credintei )
|
 Plậnge Maica Domnului. Lacrimile ei sunt mir de mult preţ revǎrsat pe icoane. Ele tǎmǎduiesc bolile cele trupeşti şi sufleteşti, îi veselesc pe cei sǎnǎtoşi, îi întǎresc pe cei îndoielnici. În milostivirea ei chiar şi atunci cậnd plậnge Maica Domnului nu ne pǎrǎseşte, ne mậngậie cu lacrimile ei purtǎtoare de bucurie. Preocupaţi fiind sǎ pǎtrundem în viitor ca sǎ aflǎm ce prevesteşte acest fapt, uitǎm esenţialul. De ce plậnge Maica Domnului? Ce mamǎ plậnge fǎrǎ motiv? Poate plậnge pentru nepurtarea de grijǎ a bǎtrậnilor sau pentru nesocotinţa tinerilor ori pentru inocenţa pierdutǎ a copiilor. Plậnge din vina noastră cǎci ea ştie cǎ meritǎm mare pedeapsǎ pentru pǎcatele noastre. Îşi plậnge grǎdina cea plinǎ de „gunoaie”, Lumina ţinutǎ sub obroc, pâinea cǎlcatǎ în picioare în staţia de autobuz... Ce motive de bucurie ar avea Maica noastrǎ cereascǎ atunci cậnd ne vede cật de legaţi suntem de cele pǎmậnteşti şi cum ne îndepǎrtǎm ca trǎire şi simţire de Fiul sǎu şi Dumnezeul nostru? De sus pậnǎ jos numai minciunǎ, nepǎsare şi luptǎ pentru putere şi slavǎ deşartǎ. Desigur cǎ plậnsul Maicii Domnului în icoanǎ este plậnsul ei înaintea Tronului Ceresc şi prefigureazǎ vremuri de încercǎri şi ispite. Dar încercǎrile de ce ne sunt date de Dumnezeu? Ca sǎ ne certe pentru cǎ n-avem credinţǎ fierbinte şi ne irosim viaţa în hǎţişurile lumii. De douǎ mii de ani o facem sǎ plậngǎ pe Maica Domnului şi a noastrǎ, dar ne prefacem cǎ nu ştim de ce. Ce este de fǎcut? Sǎ ne cerem iertare şi sǎ ne cercetǎm conştiinţa apoi sǎ urmǎm calea cea dreaptǎ. N-o s-o vedem niciodatǎ pe Maica Domnului rậzậnd. Dar poate nu o să o mai vedem nici plậngậnd. Şi, sǎ sperǎm cǎ, în sfậrşit, va birui mintea romậnului cea de pe urmǎ. (Lumea credintei )
|
Cuvânt tainic, oricât au încercat oamenii să-l explice… Şi taina ce e, în fond? Tot o explicaţie, însă printr-o altă taină. “Adâncul cheamă adâncul”, adică taina cheamă şi se dezvăluie, se întrezăreşte numai printr-o altă taină. Dar cum deschizi, prima dată, sipetul tainei? Reuşind să taci în plină emoţie atunci când ai întrezărit ceva cu mintea dar nu poţi exprima (conceptualiza), cel mult murmurând, şi apoi având curaj – pentru a “ghici” restul – să te arunci în hăul acesta care este Dumnezeu, şi a cărui “simplă” prezenţă sfidează orice lege. Da, aţi citit bine: orice lege. Căci numai dragostea este legea Lui, iar dragostea, culmea!, nu are legi aşa după cum nu are nici definiţii. Cine a putut defini dragostea? Poate doar, aspiraţional, aceia care au trăit-o şi care au ars odată cu ea: amanţii fără scăpare şi sfinţii. Dar cine şi câţi au fost aceştia…? Restul, cei normali, doar vorbim/flecărim despre ea. O confundăm cu onoarea, cu solidaritatea, cu mila, cu respectul, cu datoria. Dragostea însă le cuprinde smerită pe toate, dar rămânându-i tot timpul ceva în plus. Oare ce? Dragostea – fiind mai mult o însuşire a sufletului – aparţine inimii, care nu vorbeşte în cuvinte, care nu se formulează în idei. De fapt, se spune că doar diavolul şi ai lui au idei, creştinul are gânduri. Interesantă distincţie, care desparte mintea (cu raţionamentele ei reci, logice) de inimă (în care care este cuprinsă şi mintea). Mai mult, dragostea nu este definită de progres, nu este marcată de cunoaştere, nici măcar nu evoluează; ea nu are logică omenească căci este ceva perfect nepământesc. Obârşia ei trebuie căutată în altă parte: sus, de către noi, cei de jos. În sensul acesta, Ortodoxia este cea mai curajoasă şi, în fond, mai nebunească dintre toate credinţele pământului ăstuia. Ea încearcă să facă pentru toată lumea gustată, vizibilă şi pipăibilă dragostea. E ca şi cum ai muşca din Cer, te-ai înfrupta dintr-o aripă de înger, ai frământa în mâini poala Domnului.. Tot ea, Ortodoxia, încearcă să definească iubirea prin rugăciune, suprapunându-le! Lovitură de maestru: suprapui concretul unei exprimări conţinute în rugăciune peste volatilul inefabil al unei simţiri… E ca aburul fierbinte care se cristalizează, captiv, pe peretele rece al vasului preschimbându-se într-o picătură concretă, folositoare. Aşa după cum “arhitectura este muzică solidificată”, tot aşa Ortodoxia poate fi descrisă ca dragoste transpusă în formă inteligibilă, pământească. Adică o taină, ceva ce atrage după sine o altă taină. Unde ne oprim? În taină nu există oprire, aşa cum nu există nici început. O taină nu începe niciodată – ea este în perpetuă desfăşurare de când lumea – ci doar tu începi să o trăieşti/respiri/cauţi/doreşti. Taina e din veac, iar tu mergi prin ea, ca printr-un tunel, în veşnicie. Ortodoxia este candela din bezna orbitoare a acestui tunel!( Lumea credintei )
|
Teofil Paraian: Duhovnicul oamenilor, duhovnicul îngerilor Un proverb din sudul Italiei spune că de fiecare dată când moare un bătrân este ca şi cum ar mai arde o bibliotecă din Alexandria. Creştinii consideră moartea doar o trecere la Domnul, iar dacă mă gândesc la Pr. Teofil Părăian, oricum, mi-ar fi greu să fac trimitere la o bibliotecă pentru simplul fapt că a fost orb încă din copilărie. Cu toate acestea, pe lângă cultura duhului şi cea a experienţei de viaţă, părintele avea efectiv şi o cultură remarcabilă nu numai teologică. Am avut bucuria să-l întâlnesc de trei ori la Mănăstirea Sâmbăta, să-l audiez la conferinţele pe care le-a ţinut în Bucureşti, să-l urmăresc pe micile ecrane, să-i citesc scrierile. Era un predicator desăvârşit ale cărui pilde se-mpleteau stăruitor şi armonios pe timbrul vocii sale blânde cu simpatice şi colorate inflexiuni ardeleneşti. Dar nu aceasta şi nici contactul direct din preajma chiliei Sfinţiei Sale îmi vor rămâne cu precădere în minte şi în suflet. Nici măcar echilibrul atitudinilor Sfinţiei Sale, care s-a dovedit profetic pentru prea multele încercări la care a fost supusă Biserica în ultimii ani, nu m-a impresionat. Era atât de firesc şi de ortodox acest echilibru, lipsit de încordările specifice adolescenţei spirituale întru care se-nghesuie nenumăraţii activişti creştini, încât aproape că nici nu mai trebuie evidenţiat. Despre altceva vreau să mărturisesc aici. Într-unul din pelerinaje am fost găzduit câteva zile la Mănăstirea Sâmbăta de Sus şi, evident, am participat şi la slujbele obişnuite. Într-o dimineaţă – nu mai reţin ce fel de zi era – m-am sculat şi m-am prezentat printre primii în biserica veche, pentru liturghie. Slujba nu începuse încă. Curând a apărut Pr. Teofil şi, cu firescul medicului care se instalează în cabinet, s-a îmbrăcat în straiele preoţeşti şi a pornit a sluji. Orb fiind, se comporta ca şi cum ar vedea mai bine decât oricare dintre participanţii la sfânta slujbă. Fără sincope, fără ajutor de la cei doi fraţi călugări care-l secondau, fără niciun complex. Era ca peştele în apă. Iar fiindcă eram împreună cu o venerabilă doamnă creştin ortodoxă, ca şi noi, venită tocmai din Franţa, nici aceasta nu-şi putea crede ochilor că un bătrânel orb, cam de aceeaşi vârstă cu ea, peste 75 de ani pe-atunci, putea să slujească în acest fel graţios. Atunci am realizat, efectiv, realitatea concomitenţei liturghiei pământeşti cu liturghia îngerească, fiindcă aveam sentimentul foarte limpede că Pr. Teofil slujeşte mai degrabă precum îngerii: plutea într-un dans straniu, într-o îmbrăţişare între cele văzute şi cele nevăzute. Mărturisesc, mai participasem doar o singură dată la o liturghie asemănătoare, din aceeaşi specie, săvârşită de unul din preoţii de la Mănăstirea Sihăstria despre care se presupunea că are rugăciunea. Dar acela era vădit întors înlăuntru, părea prea puţin cu noi, cu participanţii, fiind încă destul de tânăr. Rugăciunea se petrecea tulburător, dar încă excesiv de vizibil. Pe când Pr. Teofil o făcea cu acelaşi firesc cu care respira, cu aceeaşi lipsă de ostentaţie precum vorbea, precum sfătuia pelerinii, precum binecuvânta ori zâmbea. Deopotrivă duhovnic al oamenilor şi duhovnic al îngerilor, aceasta îmi părea a fi în acel moment Pr. Teofil, de aceea susţin: cine spune că a murit (se) minte. Pr. Teofil Părăian a plecat să slujească în continuare împreună cu confraţii săi îngerii de la care a învăţat a privi - aşa cum şi trebuie - cu întreaga fiinţă. Marius Vasileanu ( Lumea credintei )
|
Parintele Rafail Noica: “VOIA MEA PROPRIE ESTE IADUL!” Fragment din conferinta “Criza in Biserica“, sustinuta de parintele Rafail Noica la Alba-Iulia, in aprilie 2003 “… Trebuie sa luam foarte in serios realitatea libertatii noastre, pe care Dumnezeu nu o va sili nici pentru mantuirea omului! Omul este cel care isi hotaraste soarta. Dumnezeu cand ne va judeca nu cred ca va fi o judecatorie ca in lumea aceasta – suparat ca i-am facut niste boroboate o sa ne traga la raspundere… Judecata intr-un fel este a omului: va putea omul sa traiasca in prezenta Acestui Dumnezeu, el fiind sau devenind altfel? (…) Pana la urma… nu stiu, va spun un cuvant, nu este absolut, dar cred ca este o realitate: oare Dumnezeu judeca? Sau pur si simplu eu o sa ma judec pe mine insumi? O sa pot trai cu asa un Dumnezeu sau nu? In realitate, Biserica este o judecata reciproca. Dumnezeu ma judeca stiind ce a facut cu mine si Se lasa judecat de mine. Cand Hristos dupa Inviere ii spune lui Petru: “Simone, fiul lui Iona, ma iubesti mai mult decat acestia?“, Atotputernicul se lasa judecat de faptura Lui. Si daca Simon, fiul lui Iona a zis: “Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc“, asta a fost “judecata” care s-a terminat in impacare si armonie. Nu ca avea Hristos nevoie de ceva! Petru, cu boroboata lui, avea nevoie sa fie impacat cu Dumnezeu si tot Dumnezeu a lucrat impacarea ! Pe Petru nu-l vedem ca ar fi zis sau ca ar fi facut ceva, poate ca nici nu stia ce sa faca… Si inainte de Inaltare, Hristos gaseste un moment cand sa il puna pe Petru nu numai inapoi printre ucenici, dar sa il puna ca primul ucenic, zicand: “ma iubesti mai mult decat acestia?”. Ar fi putut, ar fi indraznit Petru, ar fi avut obraz el sa spuna: “Te iubesc mai mult decat acestia?” Doar spusese: “Daca toti Te vor lepada, dar nu eu!” (….) Era o realitate pe care o cunostea Hristos, numai ca Petru era inca naiv si nu stia niste legi duhovnicesti: ca nu trebuie prea mult sa te increzi in ce traiesti acum. Ca ne spun Sfintii Parinti filocalici: Era un adevar acolo, de care Petru s-a rusinat, pe care nu-l mai putea pronunta acum. Dar Hristos, cunoscatorul inimilor l-a pronuntat pentru el: “Ma iubesti mai mult decat acestia?” Iarasi, ce putea sa zica Petru, poate nu cu prea mult curaj in cliupa aia? “Asa, Doamne, Tu stii (totusi) ca Te iubesc, desi am facut ce-am facut!” Si l-a luat Hristos de trei ori – asa cum de trei ori se lepadase de El – pana ce… l-a taiat la inima si prin aceasta taiere la inima s-a curatit Petru de ocara si de energiile intunecoase ale caderii lui.asteapta ispita pana in clipa mortii, fii treaz, vegheaza ca nu cumva sa te fure, asa cum l-a furat in noaptea aceea pe Petru! Dar Hristos, Dumnezeu fiind, stia si un alt adevar: acela ca desi Petru a cazut asa de rusinos, asa de cumplit, stia totusi si adevarul acela, ceea ce l-a facut pe Petru sa zica: “Daca toti acesti te vor lepada, dar nu eu!” Ce vreau sa subliniez este potentialul de diferenta dintre Dumnezeu si om care duce neaparat la o criza, la un tragic care se poate solda in tragedie, dar care este menit de Dumnezeu mai mult sa-l faca pe om sa constientizeze si, constientizat fiind, cu mai multa intelegere si cu mai multa putere, intelegand lucrurile cum trebuie, in toata libertatea sa se poata da Proniei lui Dumnezeu. Asa cum, de exemplu, fiul risipitor a cerut mostenirea, tatal i-a dat-o, el s-a dus si a risipit-o, dar inteleptindu-se prin tragicul in care a intrat, a venit inapoi la tatal cu pocainta. Si tatal nici nu l-a lasat sa spuna pana la capat spovedania, ca l-a si imbratisat, ca a si poruncit sa i se aduca haina cea dintai s.a.m.d…. Nu stiu daca au existat multi ca acest Tata in istorie… Va inchipuiti ce s-ar zice despre acest Tata: “Mai, prostule, bine ti-a facut fiul tau! Nu stiai cine era ala micu’? Lui i-ai dat banii, lui i-ai dat mostenirea? Atatia ani l-ai crescut si nu stiai ce-avea sa faca?…” Acest Tata “prost” care nu stia cine era fiul, iertati-ma, … este Dumnezeu. Oare prostie este? Eu cred ca este dragostea unui Dumnezeu atotputernic, dragostea care isi interzice, fata de libertatea pe care El a pus-o in om, sa transgreseze aceasta libertate. Si aici este potentialul nostru de cadere, de iad si inca de iad vesnic! Pentru ca nu e gluma! Viata noastra nu e gluma, libertatea noastra nu e gluma, este o fapta dumnezeiasca. Iar “criza“…. este cuvantul grecesc pentru judecata (“Krisis“). Am mai vorbit despre el. Pai Biserica este cu precadere locul de “criza”, de “judecata” reciproca. Si toata viata omeneasca pe pamant este o continua “criza”, “judecata” intre om si Dumnezeu, daca ne luam mantuirea in serios. Este o “judecata” in care trebuie sa ajungem – ideal si nu numai ideal, ci in mod firesc sa ajungem – sa “indreptatim” pe Dumnezeu, sa “justificam” pe Dumnezeu si sa spunem candva: “Da, ai dreptate, Doamne! Faca-se voia Ta!“. Un alt aspect al judecatii de apoi va fi acesta: Vor fi la judecata doua tabere: cei care vor fi zis in viata lor lui Dumnezeu: “Faca-se voia Ta!” si cei carora Dumnezeu le va zice la judecata “Faca-se voia ta!” Si daca Dumnezeu imi spune mie “Faca-se voia ta!” si eu ma voi duce sa imi fac voia mea, asta este iadul! Cand vom intelege, frati si surori, ca singurul lucru de dorit, singurul Rai este sa putem trai “Faca-se voia Ta, Doamne!“? Cand vom intelege ca ceea ce numim noi “voia mea proprie” este Iadul? Iar pentru a intelege “voia proprie” – pentru o faptura libera – iarasi trebuie definitii… Este vorba de o voie patimasa. Ce-i o patima? Si aici e nevoie de definitii… Patima este o scalciere a realitatii pe care a creat-o Dumnezeu, nu este o realitate in sine, este ca un cancer, o buba peste un trup sanatos sau ceva sucit. Si voia patimasa este o voie nereala, este un irealism. Iar a intra in voia lui Dumnezeu este singura adevarata realitate pe care Dumnezeu a gandit-o si a facut-o si in care ne-a invitat. Si care este… tocmai ce vrea omul! (e vorba de “ce vrea omul” in adancul si in esenta sa, iar nu de voia sa patimasa, ci care este scopul ultim, adesea neconstientizat sau neinteles al aspiratiilor sale, nota noastra). Va dau o pilda de acest “Faca-se Voia Ta!” (…) La slujba celor 12 Evanghelii din Joia Mare, fiti cu luare aminte la primul Antifon dupa prima lunga Evanghelie, sa vedeti in imnologia Bisericii cum ni se subliniaza prin cate miscari si cuvinte a vrut Hristos sa-l mantuiasca pe Iuda. Si fiecare tropar se termina: “Dar Iuda, nelegiuitul nu a voit sa inteleaga“. Multi gandesc ca este scris despre Iuda ca “asa este scris” si asa trebuia sa se intample… Nu era un program al lui Dumnezeu ca un om sa piara in iad pentru ca Dumnezeu sa-si faca mantuirea! Atunci Mielul junghiat ar fi fost Iuda, si nu Hristos! Iuda “era scris” despre el ca avea sa-L vanda, in sensul ca Dumnezeu stia mai dinainte libertatea omului pe care nu avea sa o transgreseze El cu atotputerea Lui! S-o transgreseze nu! Dar uitati-va si voi in Evanghelii si vedeti prin cate mijloace a incercat Hristos sa il salveze pe Iuda, sa-i arate raul pe care il facea. Si cititi si Sinaxarul din Triod din ziua aceea, o sa va arate niste lucruri foarte importante! “… dar Iuda, nelegiuitul nu a voit sa inteleaga!” Ne poarta marturie Biserica ca este vorba de o vointa libera. Apropo de cel pentru care “era scris” ca trebuia sa faca lucrul asta… Da, era scris pentru Iuda, dar Hristos este “Cel care rupe zapisul scris impotriva noastra” (asa cum cantam in Post, in Troparul de la ceasul al saselea). Deci rupatorul zapisului voia sa rupa zapisul lui Iuda. Hristos este Acelasi Care a rupt in zilele lui Iona zapisul ninivitenilor. A anuntat cetatea Ninive prin prorocul Iona ca daca nu se vor pocai, vor pieri in pacatele lor. Au primit ninivitenii, s-au pocait si Dumnezeu “S-a pocait” si El de “facerea” Lui, ca sa zicem asa, adica nu a mai distrus niciun suflet din Ninive! (Pana unde s-a smintit prorocul! Iona s-a smintit pentru ca inaintea paganilor nu putea sa se indreptateasca pentru ca nu s-a implinit cuvantul sau proorocesc! Dar stia ca Dumnezeu este milostiv si de aceea ar fi vrut sa fuga, pentru ca s-a gasit prins ca intre ciocan si nicovala si voia sa scape de toata “povestea” asta…) Deci Hristos voia sa faca la fel cu Iuda. “Ce este scris pentru om” nu este o predestinare de care omul nu poate fugi. Asta este conceptul paganismului, ca omul nu poate sa scape de ce ii este predestinat. Cu noi nu exista predestinare, exista Pronie, care este o gandire libera a unui Dumnezeu liber fata de un om liber! Si cata libertate nu are omul! Daca nu avem putere sa facem ceea ce voim sa facem, Dumnezeu, pentru rugaciune, ne da acea putere. Si Hristos i-ar fi dat putere lui Iuda sa nu cada in fagasul acela care l-a dus pana la sinucidere. Deci Hristos vroia sa stearga zapisul lui Iuda. Printr-o libera vointa – poate incapatanare sau cine stie ce a fost in inima lui Iuda? – Iuda a ramas incarcat cu prestiinta aceasta a lui Dumnezeu, cu faptul pe care avea sa-l faca, refuza pe undeva pe Dumnezeu care voia sa-l scape de la lucrul acesta. Si Hristos, ca Dumnezeu atotputernic este nevoit, intr-un sfarsit, sa zica, intingand putina paine in vin: “Ce ai de facut, fa mai degraba!”. Dumnezeu cel atotputernic a zis lui Iuda: “Faca-se voia ta!” Si daca n-ar fi zis-o Hristos (ca Iuda cauta prilej sa il vanda!), apoi sunt sigur ca pana astazi Iuda ar cauta prilej si n-ar gasi… Daca puterea cuvantului lui Dumnezeu nu ar fi dat ingaduinta, nu s-ar fi putut intampla asta! Dar uitati-va: un Dumnezeu care cauta prin toate mijloacele mantuirea omului, dar care nu transgreseaza libertatea pe care o are. Mai este si cuvantul lui Hristos, din capitolul al cincilea din Evanghelia Sfantului Ioan, care zice: “Cei care asculta cuvantul Meu nu vor muri, nu vor trece prin Judecata, ci vor trece (direct) de la moarte la viata.” De ce vor trece de la moarte la viata? (Viata asta numindu-se moarte si cea in care trecem – ceea ce numim moartea noastra – va fi viata cu adevarat!) Fiindca toata viata noastra va fi fost o judecata cu Dumnezeu si daca in aceasta judecata ajungem candva deplin sa zicem lui Dumnezeu: “Faca-se voia Ta!“, Judecata de Apoi s-a facut acum. Si poate ca in sensul asta putem intelege Apocalipsa care zice de prima Inviere si de cei care iau parte la prima Inviere nu vor mai fi necajiti de moartea cea de-a doua“.
|
Pentru ca se apropie Postul Pastelui, un pelerinaj spre Inviere, sa revenim la o viata simpla si curata. Asadar un "Indemn la simplitate" de Ernest Bernea:
"Omul a purtat în decursul vremurilor o luptă tragică pentru câstigarea unui prisos de bine. In epoca modernă acest bine a fost văzut sub forma progresului şi a civilizatiei. Singur, sau în mijlocul societătii, omul s'a străduit în acest sens.
Socotit în roadele sale, astăzi după trecere de vreme, progresul continuu s'a dovedit înşelător. Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s'a aplecat îndeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator, a lipsit. Lumea nouă s'a încrezut prea mult in civilizatie şi progres, dar nimeni nu sta să gândească ce anume sunt acestea pentru fiinta spirituală a omului. Şi atunci drumurile s'au deosebit, după cum deosebite erau idealurile.
Educatia a fost făcută în raport cu unele valori la modă, de natură mai mult socială şi materiala. Omul a încercat să depăşească starea în care se afla dar nu in raport cu anumite valori spirituale permanente ci in raport cu oamenii. Etica modernă a avut la temelie nu atât o dorintă sinceră de proprie depăşire ci mai mult o dorintă de întrecere între oameni.
Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizatie, cu atât el a devenit mai putin stăpân pe sine, cu atât a fost mai putin liber. Sufletul său aparent înăltat, devenise lipsit de putere, se subtiase şi se complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renuntând la ceea ce îi era esential, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusete şi tărie. Viata interioară a omului a avut toate aparentele unei creşteri adevărate ; in realitate s'a petrecut o sărăcire şi anume din cauză că această creştere nu era organică ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambitiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului.
Omul despre care vorbim este mereu nemultumit, mereu ridicat împotriva vietii şi a conditiilor date. Omul complicat este o fiintă dificilă şi nenorocită.
In setea sa de progres şi de civilizatie materială omul s'a descentrat, adică a confundat esentialul cu secundarul, dând o atentie deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond. Omul cetătii de azi este un om făcut, este o fiintă artificială. S'a construit înfruntând legile fiintei sale morale. Tot ceea ce a fost adăugat nefiresc şi a împodobit sufletul său mândru, nu a făcut decât să-l scoată din făgaşul destinului său propriu, de om.
Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebue să renunte la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.
Nu poate fi vorba de o renuntare la progres şi nici de o întoarcere la "starea naturalã" a unui filosof francez, ci de mergerea înainte dela început pe calea deschisă nouă, în dezvoltarea omeniei şi a tuturor virtutiilor ce-o alcătuesc. Ce înseamnă pentru noi întoarcere ? Inseamnă renuntare la inutil, la rugina sufletului. Ce înseamnă desvoltare ? Ce înseamnă progres ? Inseamnă creştere din sâmburele fiintei, înseamnă, în limita superioară, înflorire. Aceasta inseamnă a fi cult, a fi om superior, a fi distins şi complex: înflorire. Să ajungi să-ti exprimi esenta. Nu întoarcere deci, nu oprire, ci creştere deplină şi firească.
Aci se aşează simplitatea. Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă esential si sincer. Simplitatea în etică, întocmai ca si în estetică, înseamnă linie mare. Liniile mari dau sensul făpturii, liniile mari constituesc.
Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul fiintei. De aceea Evanghelia, cartea simplitătii şi a permanentei vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.
Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte viata din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentrucă este în ea.
Simplitatea dă o sigurantă şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingentelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplitătii omul se împlineşte pentrucă trăieşte firesc şi esential.
Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vietii, aceea a , orizontului deschis. Sensul vietii este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentrucă cel dintâi păstrează legătura, directă cu viata, are totodată simtul realitătii aparente şi tainice. A fi simplu înseamnă a fi in vieată, a fi în vieată înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vietii nupoate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii în distantele mari ale lumii.
Din aceste elemente şi înfătişări ale simplitătii întelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumusete. Fiinta sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neîntelese de acei care judecă după criteriile civilizatiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adâncurlle şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială el merge pe căile fireşti ale omeniei ; cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.
Bucuria trăirii în simplitate poate fi înteleasă din libertatea şi rodnicia pe care o câştigă omul.
Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de mare plinătate şi echilibru interior."(Indemn la simplitate, Ernest Bernea) I
|
"Voi cine ziceţi că sunt Eu?"  Când unii oameni nu găsesc răspuns la întrebarea Ta: „Voi cine ziceţi că sunt Eu?”, atunci eu, Doamne, sunt fericit că pot să Te văd pe Tine, Dumnezeu-Om şi Om-Dumnezeu. În scutecele sărace, pe paiele din ieslea grajdului întunecos din Bethleem, Te văd om! În glasul îngerilor, în lumina care Îţi învăluie locuinţa săracă, Te recunosc Dumnezeu! Când fugi în Egipt de frica lui Irod, Te văd om slab. Când, în Egipt, văd idolii din temple striviţi la pământ prin sosirea Ta, Te văd Dumnezeu atotputernic. Când, în Nazaret, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, creşti cu anii şi cu înţelepciunea, Te văd om Care n-ai ajuns încă la vârsta desăvârşită. Iar când la doisprezece ani stai în mijlocul învăţaţilor din Templu, ascultându-i şi întrebându-i, pe lângă uimirea cărturarilor, mă uimesc şi eu, şi mărturisesc înţelepciunea veşnică ascunsă în omenirea Ta. Om eşti când Ţi-e foame, om eşti când dormi în corabie. Dar când Te plimbi pe valuri, când porunceşti furtunii şi vânturilor, când saturi cinci mii de oameni cu cinci pâini – Te văd Dumnezeu. Când Te cobori în râu şi Te botezi, când Te plângi că nu ai nici o piatră unde să-Ţi odihneşti capul, când Te laşi prins şi legat, Te văd om, înconjurat de slăbiciuni omeneşti. Când însă cerul se deschide şi de sus Dumnezeu Tatăl glăsuieşte „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit”, când aşterni la pământ pe călăii Tăi, când sub picioarele Tale pământul se cutremură, când soarele se întunecă, nesuferind să vadă răstignirea Ta, atunci Te văd Dumnezeu. Când Te văd mort pe cruce, văd pe omul durerilor. Om eşti în mormântul pecetluit. Când ieşi din mormânt, nestricând peceţile, eşti Dumnezeu. Cu aceşti ochi, cu această inimă, cu această credinţă, mă apropii şi eu de ieslea săracă din Bethleem, care a fost leagănul Tău, Doamne. Îmi plec genunchii cu păstorii cei simpli şi cu magii cei înţelepţi şi mă închin Dumnezeului meu, făcut Om pentru mine şi pentru noi toţi. Arhimandritul Sofian (Boghiu) – Bethleem, 1970 (sursa: www.familiaortodoxa.ro)
|
La Viforata, pe urmele parintelui Arsenie Boca
Amintirile Maicii Arsenia
I se spune Viforata, dar nimeni nu stie de unde vine acest nume, prin aceste locuri iarna fiind blanda, fara crivat sau alte rascoliri dusmanoase de zapada. Viforul va fi venit candva de la oameni, de la navalirile turcesti si incursiunile ostirii lui Bathory, de la incendii si cutremure, jafuri si alungari, care s-au succedat de-a lungul timpului, vreme de 500 de ani. Viforata e batrana si frumoasa, asemenea maicutelor preotese, pe care manastirea (singura casa sanatorial-monahala din tara) le-a adapostit, pana ce ultima din ele, maica Maria Suseac, s-a stins de curand la aproape 100 de ani. Viforata e unica, aparte si de necomparat. E singura lavra romaneasca cu doua starete (cea batrana, maica Arsenia; cea tanara, maica Mihaela), cu trei hramuri si cu trei ctitori: Vlad, Matei Basarab, Constantin Brancoveanu, dimpreuna cu soata sa, Marica Doamna. Ridicata pe ziduri de un metru grosime si adapostind comori fara de pret, printre care catapeteasma din tei aurit sculptata de Karl Stork, manastirea sta de paza la portile Targovistei, tacuta si de neclintit, asemenea icoanei facatoare de minuni a Sfantului Gheorghe - icoana venetiana din argint aurit, daruita in 1631 de Leon Tomsa, cu multa dragoste si cheltuiala.
Calugarul zburator de la Sambata
In spatele manastirii incep dealurile si muntii. Livezile din preajma par fara sfarsit. Miroase a mere coapte si a toamna. Lumina galbuie coboara incet dinspre apus, rotunjind zidurile masive si asprimea chiliilor sustinute de coloane scurte, brancovenesti. In curtea manastirii e liniste si potop de flori. Maica Arsenia ne asteapta in Cancelarie, chiar langa muzeu. Dupa 44 de ani de staretie a lasat povara conducerii maicii celei tinere, Mihaela, ramanand stareta onorifica, pe viata. E blanda si vigilenta in acelasi timp, severa si plina de dragoste. A imbatranit frumos. Simplitatea hainelor calugaresti ii subliniaza tinuta si trasaturile discret aristocratice. Sta pe un taburet de bucatarie, nemiscata, cu spatele drept, ca intr-un jilt imparatesc. E fiica de preot, vlastar al unei vechi si avute familii fagarasene. Nimic nu-i lipsea - nici pianul din salon, nici bona nemtoaica, care o pregatea pentru viata dupa tipicul pensioanelor vieneze. Intr-o zi, fara explicatii, a decis sa renunte, brusc, la toate. Era inca un copil, cand i-a zis tatalui: "Ma calugaresc". Batranul preot a privit-o surprins si, dupa o clipa de cugetare, i-a raspuns: "Gandul acesta e frumos, dar nu-ti apartine. Esti minora si ai nevoie de consimtamantul meu. Nu ti-l dau. Cat traiesc eu, nu te calugaresti".
Ascunzandu-se in camera ei, maica Arsenia a plans si s-a rugat toata noaptea, cerand ajutor si luminare de la Maica Domnului. In viata, sunt momente cand trebuie sa-L lasi pe Dumnezeu sa hotarasca. Raspunsul nu a intarziat sa apara. La rugaciunile ei, maica a primit doua semne. Primul a fost un vis - clar, tulburator si plin de culori. Se facea ca intrase in biserica. Isi ocupase locul din strana, intr-o latura a altarului, in timp ce tatal ei slujea invesmantat in odajdii sclipitoare. Solemn si fara graba, tocmai savarsea o slujba de inmormantare. Canta cu isonuri mangaietoare rugaciunile de dezlegare pentru mort si, in mijlocul bisericii, intins pe o masa inconjurata de lumanari, era tot el. In visul maicii, batranul preot din Fagaras participa la propria sa inmormantare! Cateva saptamani mai tarziu, in martie, se muta la ceruri - linistit, impacat, fara nici o tulburare sufleteasca.
Al doilea semn - si cel mai puternic - l-a avut in drum spre Manastirea "Sambata". Era in ziua de Izvorul Tamaduirii si, impreuna cu parintii, incerca sa nu intarzie la Sfanta Liturghie. La un moment dat, caruta in care se aflau a ajuns din urma un calugar, ducand pe umar o straita mare si grea. Era tanar, inalt, incins cu o curea lata de piele. In hainele lui cernite si cu barba neagra ca de taciune, parea un haiduc, o cruce de barbat. Oprind caruta, parintii au intrat in vorba cu tanarul monah. Asa au aflat ca vietuieste la Sambata, ca, dintr-o neglijenta, manastirea ramasese fara prescuri si acum se grabea sa duca prescurile luate dintr-un sat vecin, inainte ca mitropolitul Balan sa inceapa slujba arhiereasca. Degeaba au insistat parintii sa urce alaturi de ei, sa scurteze astfel drumul. Calugarul i-a refuzat categoric si a ramas in urma, pierzandu-se in colbul starnit de caruta.
Maica, o copila in acea vreme, ardea de nerabdare sa ajunga la Sambata. Mai erau vreo zece kilometri pana la manastire si, cum ora era deja inaintata, batranul sau tata a dat bice cailor. Cand au intrat in curtea manastirii, au ramas cu totii inmarmuriti: calugarul intalnit in cale trebaluia linistit la pangar, era imbracat in rasa curata de sarbatoare si se purta ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Asa l-a cunoscut maica pe parintele Arsenie Boca, printr-o minune vazuta cu ochii ei. Cum a ajuns parintele inaintea lor, cum a intrecut galopul cailor in chip nevazut - asta nu va afla niciodata.
Harul lacrimilor
Daca o intrebi cum arata parintele Arsenie Boca, cum era el in realitate, maica se transfigureaza usor si un suras nostalgic apare pe fata ei alungita de postiri calugaresti si de veghea noptii. Il vede aievea, dar nu-l poate cuprinde in cuvinte. Cu greu, dupa o pauza adanca, spune: "Acoperea zarea cu umerii lui si, cand vorbea, avea o privire ce cauta departe, spre munti. Era mereu in rugaciune, chiar si cand te certa".
Maica i-a fost ucenica - prima si cea mai draga. Nu intamplator i-a dat numele de Arsenia, ca legamant si intarire a lucrarii ce trebuia continuata, si dupa disparitia lui: ridicarea unei noi manastiri. Maica nu se lauda cu marele ei duhovnic si nu-si gaseste vreun merit ca el a ales-o din multimea venita sa-i ceara sfat si cuvant de credinta, desi parintele era foarte tanar, abia fusese tuns in monahism. Doar iscodita de intrebarile noastre isi aminteste. Intense si vii, imaginile se succed, ordonandu-se dupa vrerea unui alt timp, cel al memoriei afective. L-a cunoscut, deci, la Sambata, pe vremea cand manastirea era o ruina. Chiliile nu aveau geamuri si pe acoperisul bisericii crescuse un copac salbaticit. Cine si-ar fi inchipuit ca, tanar si fara experienta, parintele va reface singur manastirea, astfel plinind proorocia mitropolitului Balan, facuta in fata multimii taranilor fagaraseni, care il ascultau cu capetele descoperite: "Eu plec, dar va las stalp de nadejde la Sambata".
Vocatia parintelui a fost cea de constructor. Toata viata a ridicat ziduri si, mai ales, suflete. Era puternic, de neclintit. Din prima clipa, ii simteai forta. Nimeni nu-l putea minti pe Arsenie Boca. Nici nu te lasa. Adeseori, ti-o lua el inainte, spunandu-ti cele mai grele pacate. Parea aspru, dar, de fapt, era drept. "Ce vrei?", intreba el cu o voce tunatoare. "Intai impaca-te cu vecinul cu care te-ai certat ieri si apoi vino la spovedanie".
Maica Arsenia e convinsa ca parintele, prin rugaciune, era inainte vazator - iti stia si viata trecuta, si pe cea viitoare. Nu cauta sa te sperie. Vazand in duh ce te asteapta, ofta doar si se innegura la chip. Odata, s-a intamplat ca o studenta din Cluj sa-i ceara sfat si binecuvantare. Voia sa se calugareasca. Ascultand-o, parintele a lacrimat. A tacut un timp, si-a cantarit vorbele, dupa care a spus: "Mai vorbim dupa 10 mai". Exact pe 10 mai 1947, studenta a fost arestata de comunisti si ani de zile a stat intemnitata la Mislea, in umilinte si batai greu de imaginat. Vazator cu duhul, parintele Arsenie Boca intrezarise chinurile prin care va trece. Avand darul rugaciunii, isi vedea si propriul viitor, suferintele si arestarea, dar nu se tulbura prea tare. Stia ca pentru mantuire trebuie sa le induri pe toate, sfatuindu-i pe credinciosi sa rabde, sa accepte senini vrerea lui Dumnezeu. Ceea ce sfatuia pe altii facea si el. Arestat fiind in beciul Securitatii, gardianul l-a gasit afara, in fata celulei, lacatul de la grilaj fiind desfacut. "Nu te teme", a zis el. "Nu plec nicaieri. Nu vreau sa patimesti din cauza mea. Ai doi copii si o femeie bolnava." Gardianul a inlemnit. Toate cele spuse de parintele erau adevarate.
Cu ochii ei, maica a vazut multe. A vazut, mai ales, un har al parintelui mai putin cunoscut: harul lacrimilor. Cumva inexplicabil, in preajma parintelui simteai nevoia sa plangi, sa-ti usurezi sufletul. Si maica a patit acelasi lucru. Prima data, nici nu s-a putut spovedi. Stand in genunchi, cu patrafirul pe cap, a plans tot timpul. "Nu stiu cum, prezenta lui te zdruncina sufleteste si, imediat, din ochi tasnea roua pocaintei." Parintele stia prea bine ce se intampla si, intrand in biserica, il certa pe calugarul care facea acolo curatenie: "Tu vezi ce maturi aici? Sunt lacrimi, frate. Lacrimi si pareri de rau... Iti dai seama? Ai vazut vreodata masini care plang? Asta-i marea minune a lui Dumnezeu". Deja, renumele parintelui se raspandise in tot Ardealul. La Sambata si, mai apoi, la Prislop, venea puhoi de lume - tot timpul, de sarbatori sau peste saptamana. De aici au pornit si dusmaniile care l-au urmarit toata viata: prigoana, alungarea din monahism, exilarea lui langa Bucuresti, la Draganescu, in haine lumesti, ca simplu pictor, umil zugrav de biserica.
Sfantul de la Prislop
Fiica duhovniceasca a parintelui, maica nu ii poarta doar numele, ii datoreaza totul: ravna rugaciunii, lecturile din Pateric si din Psaltire, taria de a trece increzator peste orice incercare. Dornica a se calugari cat mai repede, parintele a trimis-o mai intai la Manastirea "Bistrita", ca sa-si termine scoala. Apoi, a indemnat-o sa-si caute locul, sa viziteze mai multe manastiri si sa urmareasca atent semnele date de Dumnezeu. Intr-adevar, oriunde se ducea, i se intampla ceva: la Manastirea "Dintr-un lemn" au muscat-o niste caini, la Surpatele a pagubit cu niste bani, neavand spor in nimic, la Bistrita s-a imbolnavit in curentul teribil starnit de Cheile Bistritei si muntele Arnota. "Incotro o apuc acum, parinte?", a intrebat ea speriata, si incercatul ei duhovnic a zambit, cum rar i se intampla sa o faca. Ca si intrarea in monahism, tu trebuie sa ceri, tu intinzi foarfeca cu care vei fi tuns, spre consfintirea noului botez. A trimis-o atunci la Viforata, stiind ca acolo va fi casa ei pana la sfarsitul vietii.
Maica Arsenia implineste la Viforata o mare porunca. De 44 de ani, in tot ce face este prezent, cu sfaturile si indemnurile lui, marele duhovnic al Ardealului. In momente de cumpana, se roaga catre el si cere ajutor. De doua ori pe an - 8 mai (Sfantul Arsenie) si 28 noiembrie (cand parintele s-a mutat la cele vesnice) -, maica merge la Prislop si se reculege la mormantul din spatele manastirii, amintindu-si vorbele lui, rastalmacite apoi de altii: "Nu plangeti, caci acolo unde ma duc, in ceruri, va voi ajuta mai mult, rugandu-ma pentru voi". Maica nu se indoieste de acest ajutor, asa cum nu se indoieste de minunile pe care parintele continua sa le savarseasca si astazi. Chiar si unele lucruri mai marunte iti dau serios de gandit. De pilda, parintele a lasat porunca sa nu fie venerat, ca nu cumva, in evlavia aratata lui, sa-L uitam pe Hristos. De aceea, maicile de la Prislop cer credinciosilor sa nu ia cu sine nici aschii din cruce si nici tarana de pe mormant, spunand: "Nu luati nimic, oameni buni. Fiti multumiti cu rugaciunea". Cineva, insa, a incalcat porunca si, brusc, masina cu care venise la manastire a refuzat sa porneasca. Degeaba a mesterit la ea. Abia cand a aruncat saculetul cu pamant, masina a plecat, simplu, fara nici o problema.
Din toate cate le-a trait langa parintele, stareta Arsenia a ramas cu cateva vorbe de neuitat ("Ca sa fii monah, iti trebuie majoritate de minte") si o cruciulita sculptata de mana parintelui in 1946, de care maica nu se desparte niciodata. O singura data, a venit parintele Arsenie la Viforata. A privit atent in jur, a intrat in biserica si, dupa un timp, a spus: "Se simte duh de calugarie". Apoi a plecat, pierzandu-se in multime.
*
In incaperea stramta a Cancelariei miroase a tamaie si-a flori. Stareta cea tanara, Mihaela, o priveste pe maica Arsenia ca pe o icoana. Sunt mereu impreuna si de nedespartit. Se sfatuiesc si se completeaza pana si in cele mai mici lucruri, cum rar se intampla prin alte locuri. Viforata e o manastire grea si deloc bogata. Sunt multe de facut, de la urgentele reparatii ale bisericii celei mici (monument brancovenesc), pana la terminarea arhondaricului si renovarea chiliilor. Cu o obste de aproape 100 de suflete, la Viforata totul se masoara uriesesc: sute de portii de mancare, sute de paini, tone de alimente, tone de lemne. Manastirea abia face fata, dar si ajutorul lui Dumnezeu e pe masura. Mereu apare un ajutor providential, un dar, o milostenie mai importanta. Cineva a oferit materiale de constructie. Altul s-a oferit sa dea paine in valoare de 15 milioane pe luna. Cateodata, cele doua starete se ingrijoreaza, dar nu se sperie niciodata. Au nadejde in ajutorul lui Dumnezeu si, la vreme de necaz, se aseaza sub pavaza icoanei facatoare de minuni a Sfantului Gheorghe. Ca icoana a speriat candva oastea turcilor, aparand ca un urias invesmantat in zale de aur, si astfel punandu-i pe fuga; ca multi credinciosi s-au vindecat de boli cumplite numai atingand lemnul ramei, asta tine de legenda locului. Vazuta si traita de maici este minunea savarsita in 1965, cand, la un pas de desfiintare, manastirea a fost salvata de patriarhul Justinian Marina in ultima clipa, numind-o "Casa sanatoriala pentru preotese si monahii batrane". Tot o minune a fost cand, in acelasi an, Muzeul R.S.R. a confiscat icoana Sfantului Gheorghe, dar brusc, inexplicabil, sefii muzeului s-au razgandit si au permis maicii Arsenia sa o ia inapoi. De atunci, din 1965, necontenit pana astazi, in fiecare noapte, in biserica din Viforata se citeste Paraclisul Maicii Domnului, drept multumire si prinos de dragoste pentru toate cate sunt, neatinse si mereu intregite, de 500 de ani incoace.
Mai putin cunoscuta decat surata sa, Dealu, manastirea cu doua starete si trei ctitori, pare mai harnica si mai ravnitoare. Pe an ce trece, Viforata intinereste, castigand noi ucenice. Tot mai putine, maicile cele batrane, cu rugaciunea si amintirile lor, privesc tacute si vegheaza, asemenea zidurilor de incinta, spre paza si pastrare a ceea ce a fost si va fi mereu: rugaciunea neintrerupta si nadejdea in Hristos, in mila si ajutorul Lui, de care avem nevoie acum parca mai mult ca oricand.
|
|
|
