Conştiinţa poate curge în ceea ce faceţi şi, prin voi, în această lume, în trei moduri, trei
modalităţi prin care vă puteţi armoniza viaţa cu forţa creativă a universului. Modalitate înseamnă
energia-frecvenţă fundamentală care curge în ceea ce faceţi şi conectează acţiunile voastre cu
conştiinţa trează care răsare în această lume. Ceea ce faceţi va fi disfuncţional şi pornit din ego
dacă nu este efectuat printr-una dintre aceste trei modalităţi. Ele se pot schimba pe parcursul unei
zile, deşi una dintre ele poate fi dominantă într-o anumită perioadă a vieţii voastre. Fiecare
modalitate este adecvată anumitor situaţii.
Modalităţile prin care se efectuează acţiunea conştientă sunt acceptarea, bucuria şi
entuziasmul. Fiecare reprezintă o anumită frecvenţă vibraţională a conştiinţei. Trebuie să fiţi atenţi
ca una dintre ele să opereze ori de câte ori faceţi ceva, orice — de la sarcina cea mai simplă până la
cea mai complexă. Dacă nu sunteţi nici într-o stare de acceptare, nici într-una de bucurie, nici de
entuziasm, priviţi îndeaproape şi veţi vedea că vă provocaţi suferinţă şi vouă, şi altora.

Acceptarea

Când o acţiune nu vă aduce bucurie, puteţi cel puţin accepta că aceasta este ceea ce aveţi de
făcut. Acceptare înseamnă: acum aceasta este ceea ce îmi cere situaţia, momentul să fac, aşa că o
fac de bunăvoie. Am vorbit deja pe larg despre importanţa acceptării interioare a ceea ce se
întâmplă, iar acceptarea a ceea ce trebuie să faceţi este doar un alt aspect al acesteia. De exemplu,
probabil că nu vă veţi putea bucura să schimbaţi un pneu dezumflat la maşină în toiul nopţii, pe un
drum pustiu şi în timp ce plouă cu găleata, cu atât mai puţin veţi putea să vă entuziasmaţi de
situaţie, dar puteţi avea o stare de acceptare. A efectua o acţiune într-o stare de acceptare înseamnă
a avea o stare de pace în timp ce acţionaţi. Pacea respectivă este o vibraţie energetică subtilă care
curge atunci în ceea ce faceţi. La suprafaţă, acceptarea pare o stare pasivă, dar în realitate este
activă şi creativă, pentru că aduce ceva cu totul nou în această lume. Pacea aceea, vibraţia aceea
energetică subtilă este conştiinţa, iar una dintre căile prin care intră ea în lume este acţiunea în stare
de abandon interior, iar unul dintre aspectele acesteia este acceptarea.
Dacă nu puteţi nici să vă bucuraţi şi nici să acceptaţi ceea ce faceţi — opriţi-vă. Altfel, nu
vă asumaţi responsabilitatea pentru singurul lucru pentru care puteţi cu adevărat să vă asumaţi
responsabilitatea şi care se întâmplă să fie şi acel lucru care contează cu adevărat: starea conştiinţei
voastre. Şi dacă nu vă asumaţi responsabilitatea pentru starea conştiinţei voastre, nu vă asumaţi
responsabilitatea pentru viaţă.

Bucuria

Pacea adusă de acţiunea în stare de abandon interior se transformă în însufleţire atunci când
chiar vă bucuraţi de ceea ce faceţi. Bucuria este o a doua modalitate de efectuare a acţiunii
conştiente. Pe noul pământ, bucuria va înlocui dorinţa ca forţă motivaţională din spatele acţiunilor
oamenilor. Dorinţa se naşte din amăgirea egoului că sunteţi un fragment separat, fără legătură cu
forţa care se află în spatele întregii creaţii. Prin intermediul bucuriei vă conectaţi la însăşi forţa
aceea creativă universală.
Atunci când faceţi din momentul prezent, nu din trecut sau din viitor, punctul focal al vieţii
voastre, capacitatea voastră de a vă bucura de ceea ce faceţi — şi prin aceasta calitatea vieţii
voastre — creşte în mod dramatic. Bucuria este aspectul dinamic al Fiinţării. Atunci când forţa
creativă a universului devine conştientă de sine, ea se manifestă ca bucurie. Nu trebuie să aşteptaţi
ca ceva „semnificativ” să apară în viaţa voastră pentru a vă putea bucura în sfârşit de ceea ce faceţi.
In bucurie există mai multă semnificaţie decât aţi putea avea nevoie vreodată. Sindromul „dorinţei
de a începe să trăiţi” este una dintre cele mai obişnuite amăgiri ale stării inconştiente. Este mult
mai probabil că expansiunea şi schimbarea pozitivă la nivel exterior vor veni în viaţa voastră dacă
vă puteţi bucura de ceea ce faceţi deja, în loc să aşteptaţi vreo schimbare ca să puteţi începe să vă
bucuraţi de ceea ce faceţi. Nu cereţi minţii permisiunea să vă bucuraţi de ceea ce faceţi. Nu veţi
primi decât o mulţime de motive pentru care nu vă puteţi bucura. „Nu acum”, va spune mintea.
„Nu vezi că sunt ocupată? N-am timp. Poate mâine ai putea începe să te bucuri...” Acel mâine nu
vine niciodată dacă nu începeţi să vă bucuraţi de ceea ce faceţi acum.
Când spuneţi: îmi place să fac aceasta sau cealaltă, este vorba despre o percepţie greşită.
Face să pară că bucuria vine din ceea ce faceţi, dar nu este cazul. Bucuria nu vine din ceea ce
faceţi, ea curge din adâncul vostru în ceea ce faceţi şi, astfel, în lumea aceasta. Percepţia eronată că
bucuria vine de la ceea ce faceţi este normală, dar şi periculoasă, căci dă naştere credinţei că
bucuria poate fi derivată din altceva, dintr-o activitate sau dintr-un lucru. Şi atunci căutaţi în lume
bucuria, fericirea. Dar lumea nu vi le poate da. De aceea trăiesc mulţi oameni într-o stare constantă
de frustrare. Lumea nu le dă ceea ce cred ei că le este necesar.
Atunci care este legătura dintre ceea ce faceţi şi starea de bucurie? Vă veţi bucura de orice
activitate în care veţi fi pe deplin prezenţi, orice activitate care nu reprezintă doar un mijloc pentru
atingerea unui scop. Nu acţiunea este cea de care vă bucuraţi în realitate, ci sentimentul profund de
însufleţire ce curge în ea. Însufleţirea respectivă este una cu ceea ce sunteţi. Aceasta înseamnă că,
atunci când vă bucuraţi să faceţi ceva, experimentaţi cu adevărat bucuria Fiinţării în aspectul ei
dinamic. De aceea, orice faceţi cu bucurie vă conectează la forţa din spatele întregii creaţii.
Iată o practică spirituală care va aduce forţă şi expansiune creativă în viaţa voastră. Faceţi o
listă cu mai multe activităţi de rutină pe care le efectuaţi frecvent. Includeţi activităţi pe care le
consideraţi neinteresante, plictisitoare, obositoare, iritante sau stresante. Dar nu includeţi nimic din
ceea ce urâţi sau nu puteţi suferi să faceţi — caz în care fie acceptaţi, fie încetaţi să faceţi lucrul
respectiv. Lista poate include mersul la serviciu şi înapoierea, cumpărăturile cotidiene, spălarea
rufelor sau orice altceva consideraţi obositor sau stresant în munca de fiecare zi. Apoi, ori de câte
ori efectuaţi activităţile respective, faceţi din ele o cale spre vigilenţă. Fiţi absolut prezenţi în ceea
ce faceţi şi simţiţi liniştea vigilentă, însufleţită din interiorul vostru ca fundal a activităţii. Veţi
descoperi în curând că ceea ce faceţi într-o astfel de stare de atenţie susţinută nu mai este stresant,
obositor sau iritant, ci devine sursă de bucurie. Mai exact, ceea ce vă produce bucurie nu este în
realitate acţiunea exterioară, ci dimensiunea interioară a conştiinţei ce curge în acţiune. Aceasta
înseamnă să găsiţi bucuria Fiinţării în ceea ce faceţi. Dacă simţiţi că viaţa voastră este lipsită de
semnificaţie sau este prea stresantă sau obositoare, aceasta se întâmplă deoarece nu aţi adus încă în
viaţa voastră dimensiunea respectivă. Scopul vostru principal nu a devenit încă acela de a fi
conştienţi în ceea ce faceţi.
Pământul nou îşi face apariţia pe măsură ce tot mai mulţi oameni descoperă că scopul lor
principal în viaţă este acela de a aduce lumina conştiinţei în această lume şi folosesc astfel tot ceea
ce fac ca mijloc în vederea conştientizării. Bucuria Fiinţării este bucuria de a fi conştient.
Conştiinţa trează preia apoi controlul de la ego şi începe să vă conducă viaţa. Se poate atunci să
descoperiţi că o activitate pe care o efectuaţi de mult timp începe să se extindă în mod firesc în
ceva mult mai mare, atunci când conştiinţa îi oferă forţă.
Unii dintre acei oameni care, prin acţiune creativă, îmbogăţesc vieţile multor altora, fac pur
şi simplu ceea ce le aduce cea mai mare bucurie, fără să încete să realizeze sau să devină ceva prin
activitatea respectivă. Pot fi muzicieni, artişti, scriitori, oameni de ştiinţă, procesori sau
constructori sau pot fi cei care iniţiază noi structuri sociale sau acţiuni de amploare (acţiuni
iluminate). Uneori se întâmplă ca sfera lor de influenţă să rămână mică timp de câţiva ani; apoi se
poate întâmpla ca deodată sau progresiv să curgă în ceea ce fac ei un val de energie creativă, iar
activitatea lor se extinde mai mult decât şi-ar fi putut imagina şi îi atinge pe nenumăraţi alţii. Pe
lângă bucurie, ceea ce fac ei primeşte o anumită intensitate, iar odată cu aceasta vine o creativitate
ce trece dincolo de orice ar putea săvârşi un om obişnuit.
Dar n-o lăsaţi să ajungă în minte, căci acolo s-ar putea ascunde o reminiscenţă de ego. Voi
sunteţi încă oameni obişnuiţi. Extraordinar este ceea ce vine prin voi în această lume, iar esenţa
respectivă o împărtăşiţi cu toate fiinţele. Poetul persan şi maestrul sufit din secolul al
paisprezecelea, Hafiz, exprima minunat acest adevăr: „Sunt un orificiu într-un flaut prin care trece
respiraţia lui Cristos. Ascultaţi muzica”.

Entuziasmul

Apoi, pentru cei care rămân sinceri faţă de scopul lor interior al conştientizării, mai existăşi
un alt mod de manifestare creativă. Brusc, într-o zi, ei ştiu care este scopul lor exterior. Au o mare
viziune, un ţel, iar de atunci înainte lucrează pentru a duce la îndeplinire ţelul respectiv. Ţelul sau
viziunea lor are de obicei legătură cu ceea ce fac deja, la o scară mai mică, şi le aduce bucurie. Aici
apare cea de-a treia modalitate de acţiune conştientă: entuziasmul.
Entuziasm înseamnă că bucuriei profunde aduse de ceea ce faceţi i se adaugă un element
nou, acela al ţelului sau viziunii către care vă îndreptaţi. Când adăugaţi un ţel bucuriei produse de
ceea ce faceţi, câmpul energetic sau frecvenţa vibraţională se schimbă. Bucuriei i se adaugă într-o
anumită măsură ceea ce am putea numi tensiune structurală, ea devenind astfel entuziasm. Atunci
când activitatea creativă este alimentată de entuziasm, în spatele a ceea ce faceţi va exista o
intensitate şi o energie uriaşă. Vă veţi simţi asemenea unei săgeţi ce se îndreaptă către ţintă — şi
care se bucură de călătorie.
Cuiva care priveşte din afară i-ar putea părea că sunteţi stresaţi, dar intensitatea
entuziasmului nu are nimic de-a face cu stresul. Atunci când vreţi mai mult să vă atingeţi scopul
decât să faceţi ceea ce faceţi deveniţi stresaţi. Echilibrul între bucurie şi tensiune structurală se
pierde, câştigând cel din urmă. Atunci când apare stresul, acesta este de obicei un semn că egoul sa
întors, iar voi vă tăiaţi singuri puntea de legătură cu forţa creativă a universului. Locul acesteia
este luat de forţa şi încordarea dorinţei egoiste, şi-atunci trebuie să vă luptaţi şi să „trudiţi” ca să
reuşiţi. Stresul diminuează întotdeauna atât calitatea, cât şi eficienţa a ceea ce faceţi sub influenţa
sa. Există, de asemenea, o legătură puternică între stres şi emoţii negative, precum anxietatea şi
furia. Stresul este toxic pentru organism şi începe să fie recunoscut acum ca una dintre cauzele
principale ale aşa-numitelor boli degenerative precum cancerul şi bolile de inimă.
Spre deosebire de stres, entuziasmul are o frecvenţă energetică înaltă şi rezonează astfel cu
forţa creativă a universului. De aceea spunea Ralph Waldo Emerson: „Nimic măreţ n-a fost
vreodată realizat fără entuziasm”. Cuvântul entuziasm vine din greaca veche — en şi theos, care
înseamnă Dumnezeu. Iar cuvântul înrudit enthousiazein înseamnă „a fi posedat de un dumnezeu.”
Atunci când aveţi entuziasm, veţi descoperi că nu este nevoie să faceţi singuri totul. De fapt,
singuri nu puteţi face nimic semnificativ. Entuziasmul susţinut aduce un val de energie creativă, iar
tot ceea ce aveţi atunci de făcut este să „profitaţi de ocazie.”
Entuziasmul aduce o forţă uriaşă în ceea ce faceţi, astfel că toţi cei care nu au avut acces la
această forţă vor privi uimiţi realizările „voastre” şi v-ar putea atribui meritul pentru ele. Insă voi
ştiţi adevărul la care se referea Isus când spunea: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic”. Spre deose-
bire de dorinţa egoistă, care creează o opoziţie direct proporţională cu intensitatea dorinţei,
entuziasmul nu se opune niciodată. Este nonconflictual. Activitatea sa nu creează învingători şi
învinşi. Se bazează pe includerea, nu pe excluderea altora. Nu are nevoie să folosească şi să
manipuleze oamenii, căci este forţa creaţiei însăşi, aşa că nu are nevoie să ia energie dintr-o sursă
secundară. Dorinţa egoului încearcă întotdeauna să ia de la cineva sau de la ceva; entuziasmul
oferă din propria sa abundenţă. Când entuziasmul întâlneşte obstacole sub forma unor situaţii
adverse sau a unor oameni necooperanţi, el nu atacă niciodată, ci le ocoleşte sau, printr-o atitudine
generoasă sau receptivă, transformă energia opozantă într-una de susţinere iar duşmanul — în
prieten.
Entuziasmul şi egoul nu pot coexista. Unul implică absenţa celuilalt. Entuziasmul ştie
încotro se îndreaptă, dar în acelaşi timp este profund contopit cu momentul prezent, sursa a ceea ce
îl animă, a bucuriei sale şi a puterii sale. Entuziasmul nu „vrea” nimic pentru că nu-i lipseşte nimic.
Este una cu viaţa şi, oricât de dinamice ar fi activităţile inspirate de entuziasm, nu vă pierdeţi în
ele. Întotdeauna rămâne un spaţiu liniştit, dar foarte însufleţit în centrul roţii, un nucleu de pace în
mijlocul activităţii, care este atât sursa a orice, cât şi neatins de nimic.
Prin entuziasm vă armonizaţi pe deplin cu principiul creativ exterior al universului, fără a vă
identifica însă cu creaţiile sale, adică fără ego. Atunci când nu există identificare, nu există nici
ataşament — una dintre marile surse ale suferinţei. Odată trecut un val de energie creativă,
tensiunea structurală se diminuează din nou şi rămâneţi cu bucuria dată de ceea ce faceţi. Nimeni
nu poate trăi mereu în entuziasm. Mai târziu, poate veni un nou val de energie creativă care să ducă
la un entuziasm reînnoit.
Când se instalează mişcarea de întoarcere către dezintegrarea formei, entuziasmul nu vă mai
slujeşte. Entuziasmul aparţine ciclului exterior al vieţii. Doar prin abandon vă puteţi armoniza cu
mişcarea de întoarcere — călătoria către casă.
Să rezumăm: bucuria produsă de ceea ce faceţi, combinată cu un ţel sau o viziune întru
îndeplinirea căreia lucraţi devine entuziasm. Chiar dacă aveţi un ţel, ceea ce faceţi în momentul
prezent trebuie să rămână punctul focal al atenţiei voastre; altfel veţi ieşi din armonia cu scopul
universal. Aveţi grijă ca viziunea sau ţelul vostru să nu fie o imagine bombastică a voastră şi, în
consecinţă, o formă mascată de ego, ca de exemplu aceea de a deveni o vedetă de film, un scriitor
celebru sau un întreprinzător bogat. Aveţi grijă şi ca ţelul vostru să nu fie acela de a avea una sau
alta, de pildă o vilă la mare, propria voastră companie sau zece milioane de dolari în bancă. O
imagine bombastică sau o viziune a voastră având una sau alta sunt toate ţeluri statice şi nu vă
furnizează putere. Asiguraţi-vă că ţelurile voastre sunt dinamice, adică ţintesc către o activitate în
care sunteţi implicaţi şi prin care sunteţi în legătură cu alte fiinţe umane şi cu întregul. În loc să vă
vedeţi ca un actor sau scriitor celebru şi aşa mai departe, trebuie să vă imaginaţi că prin ceea ce
faceţi inspiraţi nenumăraţi alţi oameni şi le îmbogăţiţi vieţile. Simţiţi cum activitatea respectivă
îmbogăţeşte sau aduce profunzime nu doar vieţii voastre, ci şi vieţii semenilor. Simţiţi că sunteţi o
deschidere prin care curge energia dinspre Sursa nemanifestată a întregii vieţi, în beneficiul tuturor.
Toate acestea implică faptul că ţelul sau viziunea voastră este deja o realitate în interiorul
vostru, la nivel de minte şi de simţire. Entuziasmul este forţa care transpune planul mental în
dimensiunea fizică. Aceasta este utilizarea creativă a minţii şi acesta este motivul pentru care nu
este implicată dorinţa. Nu puteţi manifesta ceea ce doriţi; puteţi manifesta doar ceea ce deja aveţi.
Puteţi obţine ceea ce doriţi prin trudă şi stres, dar nu aceasta este calea noului pământ. Isus a oferit
cheia utilizării creative a minţii şi manifestării conştiente a formei atunci când a spus: „Toate câte
cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea”.

E.T.

"Bucuria este semnul cã viata a reusit".
H. Bergson

"Sufletul omenesc, spune Claudel, este ceva capabil sã ia foc. Si totusi el nu este fãcut decât pentru aceasta. Focul acesta poartã un nume, se cheamã bucuria sau mai exact entuziasmul, pentru cã vine de la Dumnezeu. Acest foc îl invitã pe om sã-si trãiascã drama vietii în toatã intensitatea ei si sã converteascã orice experientã - cãlãtorii, întâlniri, succese, esecuri, iubire-pasiune, cãsãtorie - în ocazie de a se maturiza. ... Deviza acestei bucurii? Nu împiedica muzica. Nu împiedica, sub nici un pretext, sã se împlineascã muzica vietii tale."
Emmanuel Godo - Paul Claudel, la vie au risque de la joie

Bucuria este un cântec, o luminã, un schimb, o strãlucire care traverseazã întreaga Biblie, din loc în loc, de la prima pânã la ultima paginã. Este comoara oricãrei fiinte vii, chiar cea mai lipsitã. Orice bucurie îsi are rãdãcina în bucuria creatoare a lui Dumnezeu cel viu si dãtãtor de viatã. El exprimã în fiecare fiintã vitalitatea sa proprie si vibrarea bucuroasã pentru a face din acestea o notã unicã în polifonia universului. Aceastã bucurie fundamentalã a fost înscrisã în genele celulelor noastre. Este "da" -ul în fata vietii, cea mai înaltã victorie a omului asupra tuturor încercãrilor care îl apasã, cel mai puternic mijloc de transformare. Autenticitatea unei vieti spirituale se mãsoarã dupã gradul de bucurie care o locuieste. Ea este deci culmea misticiii si a oricãrei împliniri. Nu existã decât o singurã datorie: sã fii fericit, si o singurã trãdare: sã nu fii. Atunci: dacã a gãsi bucuria înseamnã a trãi, cum sã devenim Bucurie?
Alphonse Goettmann-La joie:Visage de Dieu dans l'homme
(Bucuria: fatza lui Dumnezeu în om)

De la acel "Bucurã-te!", vestea adresatã Mariei,
pânã la întâlnirea pe drumul spre Emaus,
când inima ucenicilor devine "arzãtoare",
primul si ultimul cuvânt al Evangheliei
este BUCURIE.
Stan Rougier - Aime et tu vivras

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

• Dragostea îndelung rabdă;
  
• dragostea este binevoitoare,
  
• dragostea nu pizmuieşte,
  
• nu se laudă, nu se trufeşte.
  
• Dragostea nu se poartă cu necuviinţă,
  
• nu caută ale sale,
  
• nu se aprinde de mânie,
  
• nu gândeşte răul.
  
• Nu se bucură de nedreptate,
  
• ci se bucură de adevăr.
  
• Toate le suferă,
  
• toate le crede,
  
• toate le nădăjduieşte,
  
• toate le rabdă.
  
• Dragostea nu cade niciodată.

Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.
(1Corinteni - cap.13)

S.P.: ..., cine sunt eu? Şi cum poate fi dobândită mântuirea?

Bh.: Prin neîntrerupta introspecţie "Cine sunt eu?" te vei cunoaşte pe tine însuţi şi astfel vei dobândi mântuirea.

S.P.: Cine sunt eu?

Bh.: Eul sau Sinele real nu e trupul, nici vreunul din cele cinci simţuri, nici obiectele simţurilor, nici organele de acţiune, nici prana (respiraţie sau forţă vitală), nici mintea, nici chiar starea de somn adânc unde nu există nici o conştiinţă a lor.

S.P.: Dacă nu sunt nici unul din toate acestea, atunci ce altceva sunt?

Bh.: După ce le respingi rând pe rând pe toate spunând "nu sunt eu", ceea ce rămâne, unicul, este "eul" şi aceasta e Conştiinţa.

S.P.: Care e natura acelei Conştiinţe?

Bh.: Este Sat-Chit-Ananda (Existenţă-Conştiinţă-Beatitudine), în care nu persistă nici urma cea mai firavă a gândului "eu". E denumită şi mouna (Tăcere) sau Atma (Sine). E singurul lucru existent realmente. Dacă în triada lume-ego-Dumnezeu fiecare e considerată ca o entitate separată, toate trei sunt simple iluzii, ca părelnica licărire a argintelui în sidef. Dumnezeu, ego-ul şi lumea sunt în realitate Shivaswarupa (forma lui Shiva) sau Atmaswarupa (Forma spiritului).

S.P.: Cum putem realiza această Realitate?

Bh.: Când lucrurile văzute dispar, apare adevărata natură a celui ce vede sau a subiectului.

S.P.: Nu se poate atinge stadiul respectiv concomitent cu receptarea obiectelor exterioare?

Bh.: Nu, fiindcă cel care vede şi ceea ce se vede sunt ca o sfoară ce aduce a şarpe. Până nu scapi de aparenţa amăgitoare a şarpelui, nu poţi vedea că aceea e doar sfoara.

S.P.: Când vor pieri obiectele externe?

Bh.: Când mintea, originea tuturor gândurilor şi a activităţilor, va dispărea, se vor mistui şi obiectele externe.

S.P.: Care e natura minţii?

Bh.: Mintea constă numai din gânduri. Ea e o formă de energie. Se manifestă pe ea însăşi ca lume. Când se cufundă în Sine, atunci are loc realizarea Sinelui; când îşi face apariţia, se iveşte instantaneu şi lumea, iar Sinele nu e realizat.

S.P.: Cum va dispărea mintea?

Bh.: Doar prin interogaţia "Cine sunt eu?". Deşi aceasta e, la rându-i, o operaţiune mentală, ea distruge toate operaţiunile mentale, inclusiv pe sine, exact aşa cum băţul cu care se aţâţă focul rugului funerar e şi el redus la cenuşă după combustia completă a rugului şi a cadavrelor. Numai atunci urmează Realizarea Sinelui. Gândul eului e distrus, respiraţia şi celelalte însemne ale vitalităţii capitulează. Ego-ul şi prana (rezistenţa sau forţa vitală) au o sursă comună. Orice întreprinzi, să o faci fără egoism, adică fără simţământul "Eu fac asta". Când un om atinge acea stare, atunci şi propria soţie îi apare ca Mamă Universală. Adevărata Bhakti (devoţiune) e supunerea ego-ului în faţa Sinelui.

S.P.: Nu este nici o altă metodă adecvată pentru distrugerea minţii?

Bh.: Nu, cu excepţia investigaţiei Sinelui. Alinarea prin alte mijloace a minţii nu-i conferă decât un calm temporar, după care ea irumpe din nou şi îşi reia vechea activitate.

S.P.: Oare când vor fi supuse instinctele şi tendinţele noastre (vasanas), ca, de pildă, instinctul de autoconservare?

Bh.: Cu cât te afunzi mai adânc în Sine, cu atât aceste tendinţe se veştejesc şi în cele din urmă se sting cu desăvârşire.

S.P.: E oare posibil să dezrădăcinăm toate aceste tendinţe infiltrate în mintea noastră în decursul atâtor vieţi anterioare?

Bh.: Nu permite nicicând minţii tale să găzduiască astfel de îndoieli, ci coboară în Sine cu hotărâre fermă. Dacă mintea e îndreptată în mod constant spre Sine prin intermediul acestei interogaţii, în cele din urmă va fi dizolvată şi transformată în Sine. Orice dubiu ai simţi, nu încerca să-l clarifici, ci să afli cui îi apare.

S.P.: Cât timp ar trebui perseverat în această căutare?

Bh.: Atâta timp cât există în minte şi cea mai slabă urmă de impulsuri apte să genereze gânduri. Câtă vreme inamicul ocupă o citadelă, ostaşii săi împresuraţi nu vor ezita să dea năvală în exterior. Dacă îi ucizi unul câte unul, pe măsură ce ies afară, citadela îţi va cădea până la urmă în mâini. Tot aşa, de fiecare dată când un gând îşi înalţă capul, zdrobeşte-l cu investigaţia. Stârpirea din rădăcină a tuturor gândurilor poartă numele de vairagya (lipsa patimilor). Astfel că vichara (interogaţia Sinelui) continuă să fie necesară până El e realizat. Ceea ce se reclamă e necontenita şi veşnica reamintire a Sinelui.

S.P.: Nu e oare această lume, cu tot ce se întâmplă în ea, rezultatul voinţei lui Dumnezeu? Şi dacă da, de ce ar dori-o Dumnezeu?

Bh.: Dumnezeu nu are niciun scop. El nu e îngrădit de nicio activitate. Faptele din lume nu-L pot atinge. Asemuiţi-L cu soarele. El răsare fără vreo dorinţă, fără efort sau osteneală, dar, din clipa în care urcă pe cer, încep să se producă pe pământ o sumedenie de acţiuni: lentilele plasate în calea razelor sale generează scântei în focare, bobocul lotusului se deschide, apa se evaporă şi orice creatură îşi începe făptuirea, pe care şi-o continuă o vreme, iar la final o părăseşte. Dar soarele nu e afectat de nicio astfel de lucrare, deoarece acţionează pur şi simplu potrivit naturii sale, prin legi fixe, fără niciun ţel anume, şi e doar martorul. Tot aşa stau lucrurile şi în privinţa lui Dumnezeu. Sau faceţi analogia cu spaţiul (eterul). Pământul, apa, focul şi aerul sunt toate cuprinse în el şi tot în el îşi succed metamorfozele, fără va vreuna să-l afecteze. La fel se întâmplă şi cu Dumnezeu: nu are nicio dorinţă, niciun scop în actele Sale de creaţie, menţinere, distrugere, retragere şi mântuire, cărora le sunt supuse făpturile. Deoarece acestea îşi pârguie rodul acţiunilor în armonie cu legile Sale, lor le revine responsabilitatea, nu lui Dumnezeu, care nu e îngrădit de nimic.

http://www.chemarea.net/Articole/CineSuntEu1.html

-------------------------

In B.O.R. s-a căutat cuvântul creşteţi

S-au găsit 4 versete.

Facerea

Cap. 1

28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!"

Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru

Cap. 2

2. Ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creşteţi spre mântuire,

A doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru

Cap. 3

18. Ci creşteţi în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos. A Lui este slava, acum şi în ziua veacului! Amin.

Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel

Cap. 6

4. Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului.