Sfânta Evanghelie, cum am auzit, vorbind despre Învierea Domnului, începe cu drumul femeilor spre mormânt, în zorii zilei de după sâmbătă. Femeile merg împreună cu Maica Domnului la mormânt, pentru a cinsti după cuviinţă trupul Domnului, dar îl găsesc deschis şi gol. Un înger le spune: „Nu vă temeţi! … Mergeţi degrabă şi spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea”.[8] Cuvintele: „nu vă fie frică”, „nu vă temeţi” încurajează pe femeile mironosiţe ca să-şi deschidă inima pentru a primi această veste. Deci, mergând la Sfinţii Apostoli, ele aveau să găsească pe aceştia risipiţi şi cu credinţa slăbită şi împuţinată. Însă, deîndată ce femeile le-au comunicat vestea cea minunată a Învierii, deşi părea incredibilă, aceştia au revenit ca de la întuneric la lumină, crezând că Mântuitorul a înviat, aşa cum El Însuşi a prezis.

Galileea, despre care vorbeşte Mântuitorul, este locul primei chemări la apostolat a ucenicilor, unde începuse totul! Cu câtva timp în urmă, pe malul lacului, Domnul i-a chemat la apostolat şi ei au lăsat toate şi l-au urmat.[9] Acum, El se întoarce în Galileea pentru a rememora totul, pornind de la cruce la Înviere, fără frică şi fără teamă. Deci, Mântuitorul ia totul de la capăt pentru a pune un nou început care să aibă o nouă temelie, aceea a iubirii depline faţă de El şi faţă de Învierea Sa din morţi.

Desigur, dacă pentru Sfinţii Apostoli a fost nevoie de o reîntoarcere în Galileea, şi pentru noi este valabilă această refacere a drumului nostru. Ca şi pentru Sfinţii Apostoli, şi pentru fiecare dintre noi există o „Galilee” la începutul drumului nostru cu Mântuitorul Hristos. A merge în Galileea, adică a veni la Biserică, înseamnă ceva frumos, înseamnă pentru noi a redescoperi Botezul nostru ca izvor viu, a lua putere înnoită de la rădăcina credinţei noastre şi a trăirii noastre creştine. Ca atare, a ne întoarce la Biserică înseamnă înainte de toate a ne întoarce acolo, la acel loc plin de căldură în care harul lui Dumnezeu ne-a atins la începutul vieţii noastre creştineşti. De la acea scânteie putem să aprindem focul credinţei pentru astăzi, pentru fiecare zi, şi să ducem mai departe căldură şi lumină generaţiilor următoare. De la această lumină a Învierii se aprinde în sufletele noastre o bucurie smerită, o bucurie care nu dispreţuieşte durerea şi disperarea nimănui, o bucurie bună şi blândă.

Este adevărat că pe lângă această bucurie a Învierii mai există şi chemarea de a urma pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi de a participa la viaţa Bisericii Lui în lume. În acest sens, când El trece pe drumul vieţii noastre, ne priveşte cu milostivire, ne cere să-L urmăm şi să ne întoarcem la Biserica Lui. El doreşte să recuperăm drumul pierdut şi să ne aducem aminte de acel moment în care ochii noştri s-au intersectat cu ochii Lui, momentul în care ne-a făcut să simţim că suntem copiii Lui şi că ne iubeşte. Astăzi, în această noapte sfântă, fiecare dintre noi se poate întreba: de fapt care este Biserica mea? Mi-o amintesc? Am uitat-o? Da, se poate să fi uitat-o, dar ea este aici şi Mântuitorul ne aşteaptă să venim permanent în ea. Poate am mers prea departe pe drumuri şi cărări lăturalnice care ne-au făcut s-o uităm, dar acum ne-am dat seama de adevăr şi ne rugăm Lui: „Doamne, ajută-ne şi ne întăreşte să nu ne mai fie frică să ne întoarcem la Biserica Ta şi la Tine”. Tocmai pentru aceasta, sărbătoarea Învierii Domnului are un mesaj clar: trebuie să ne întoarcem din drumul nostru străin pentru a-L vedea pe Mântuitorul înviat şi a deveni martori ai Învierii Lui. Nu este o întoarcere şi nu este o nostalgie după timpul trecut. Este o întoarcere la prima noastră iubire, pentru a primi focul pe care Domnul nostru Iisus Hristos, Cel înviat, l-a aprins în lume şi l-a adus tuturor, până la marginile pământului.

Tebuie să dorim, aşadar, ca focul Învierii Mântuitorului Hristos să intre în viaţa noastră, iar pe El să-L simţim ca pe Părintele nostru, cu încredere, căci El este viaţa noastră! Dacă până acum am fost departe de El, să facem un mic pas spre El ca să ne primească în braţele Sale deschise. Dacă ni se pare dificil să-L urmăm, să nu ne fie frică, să ne încredem în El, căci este aproape de noi, El este cu noi şi ne va da pacea de care avem nevoie pentru a trăi aşa cum vrea El. Deci, să nu ne închidem în faţa noutăţii pe care Dumnezeu vrea s-o aducă în viaţa noastră! Suntem adesea obosiţi, dezamăgiţi, trişti, simţim povara păcatelor noastre, ne gândim că n-o să reuşim. Să nu ne închidem în noi înşine şi să nu ne pierdem încrederea. Nu există situaţii pe care Dumnezeu să nu le poată schimba în bine, nu există păcate pe care să nu le poată ierta, dacă ne deschidem Lui.

Vă îndemnăm deci, în această noapte sfântă de lumină, invocând mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, prima care a văzut pe Mântuitorul Hristos înviat, să cereţi ca Domnul nostru Iisus Hristos să vă facă părtaşi de Învierea Sa. Să vă dea putere să renunţaţi la tot ce vă desparte de El şi de harul Său. Să regăsiţi credinţa ortodoxă care ne dă viaţă, ne transformă şi ne împlineşte în mod real. Să simţiţi bucuria familiei şi să vă amintiţi de îndemnul Mântuitorului şi de cuvintele îngerului: „Bucuraţi-vă”!, bine ştiind că tocmai această experienţă deschide larg inima la speranţa pentru viitor.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!”

Vă îmbrăţişăm pe toţi cu iubire sfântă şi vă dorim să trăiţi aceste

sărbători sfinte în pace şi bucurii!

Al vostru în Duhul Sfânt, către Hristos Domnul rugător,

cu părinteşti binecuvântări,

† Dr. Irineu