„Toţi am văzut oameni orbi, fie din naştere, fie din accidente, fie în urma unor boli grele. Un asemenea om orb la ochii trupului este vrednic de jale, de îndurarea tuturor. 
Mult mai grea şi mai vrednică de plâns este însă orbirea minţii, a inimii, a voinţei şi conştiinţei. Căci şi sufletul este cu mult mai de preţ decât trupul. 

Ce înţelegem prin orbirea sufletească sau duhovnicească? Înţelegem întunecarea şi înrobirea sufletului prin tot felul de păcate sufleteşti şi trupeşti. Adică trufia minţii, împietrirea inimii, slăbirea voinţei şi a conştiinţei, necredinţa, îndoiala în credinţă, sectarismul, deznădejdea, mândria, sinuciderea, uciderea sufletească şi trupească, avortul, ura şi mânia dintre oameni, divorţul, desfrâul, minciuna, iubirea de averi, zgârcenia, lăcomia, beţia, lenea şi altele. 

Şi toate aceste păcate ne robesc din cauza orbirii noastre sufleteşti. Din cauza nepăsării, a necredinţei unora în Dumnezeu, a lipsei de educaţie creştină, de cunoaştere a Evangheliei, din cauza lipsei de la viaţa Bisericii, a amânării spovedaniei, a lipsei unui duhovnic bun, şi a uitării multora de moarte şi de judecata ce ne aşteaptă. 

Iată, deci, ce este orbirea sufletească şi cât de mult ne robeşte pe toţi. Pe unii cu păcate trupeşti, pe alţii cu cele sufleteşti şi pe toţi cu împietrirea inimii, cu lipsa rugăciunii, cu uitarea de Dumnezeu şi cu mulţimea grijilor pământeşti.

Viaţa pământească este scurtă şi plină de suferinţă şi amăgitoare, iar viaţa cerească este binecuvântată şi plină de fericire veşnică. Să părăsim păcatele care ne orbesc şi ne ucid sufletul şi să ne reîntoarcem la Hristos. Nu-i de ajuns să facem o cruce şi să zicem: 
“Doamne, Doamne!” Ni se cere o profundă înnoire duhovnicească a vieţii. 

Ni se cere să aruncăm de pe ochii sufletului tina patimilor de până acum, spălându-ne la apa Siloamului, adică la baia spovedaniei, apoi să intrăm sub ascultarea lui Hristos şi a Bisericii pe care a întemeiat-o pe pământ. Smerindu-ne, rugându-ne, împăcându-ne unii cu alţii, mergând regulat la biserică, făcând milostenie după putere, crescându-ne copiii în dreapta credinţă şi în iubire de Dumnezeu, devenim creştini buni, fii adevăraţi ai Bisericii Ortodoxe şi moştenitori ai împărăţiei Cerurilor. Amin.” - Părintele Ilie Cleopa 

 "Tămăduirea şi iertarea" 

„Fiule, iartă-se ţie păcatele tale!” (Marcu 2,5) 

„Aceştia sunt oamenii: nu caută pe Dumnezeu decât la necaz, - care-L caută. Căci alţii la necaz îl suduie şi astfel mai rău se afundă şi de mai mari necazuri dau, - până ce necazurile le încovoaie ceafa şi-L caută şi ei pe Dumnezeu. Situaţia stă aşa: oamenii se roagă lui Dumnezeu să-I scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de oameni să se părăsească de păcate. Acum judecaţi care de cine să asculte mai întâi: Dumnezeu de oameni sau oamenii de Dumnezeu? 
Am auzit o pildă: undeva s-a alcătuit o delegaţie de oameni, care s-au dus la Dumnezeu să se plângă că tare-i grea viaţa pe pământ, că tare-s multe beteşuguri, multe pagube, multe sudalme, bătăi şi toate păcatele. 
- Fiii mei, aţi spus că tare vi-e grea viaţa, încărcată de păcate. 
- Da, Doamne. 
- Atunci nu le mai faceţi… 
Iată ce e cu bolile. Ele vin pe capul oamenilor – şi uneori chiar pe cap – de pe urma păcatelor: ca plată, ca ispăşire şi ca hotar al păcatelor. Dar durerea cea mai mare, pedeapsa cea mai grea e că plata păcatelor izbeşte şi în urmaşi, până la al treilea şi al patrulea neam. Iată ce scrie la Deuteronom 5,9-10: „Pedepsesc vina părinţilor în copii, până la al treilea şi al patrulea neam, pentru cei ce Mă urăsc; şi Mă milostivesc până la al miilea neam, către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”. 
Cele mai grele boli sunt bolile de nervi. Mor nervii şi te trezeşti slăbănog, tremurând de nu te mai poţi opri, sau bolnav la casa de nebuni. Nu e boală de moarte, dar nici leac nu are. Şi cine distruge nervii? Iată cine, spun doctorii: beţia, curvia şi bolile ei, mânia sau furiile şi supărările peste măsură. Deci feriţi-vă de acestea, că ele omoară milioane de firişoare (celule) nervoase, care nu se mai refac în veac. Toate celulele se refac, afară de celula nervoasă.” 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cuvinte Vii, Editura Charisma, Deva, 2006.

 Venind surorile la Maica Singlitichia, au intrebat: 

- Cum putem sa ne mantuim ? 

Auzind maica intrebarea, oftand din adancuri si varsand multe lacrimi, a raspuns surorilor: 

- Copii ! Noi toti stim cum sa ne mantuim ! Dar din pricina neglijentei ne pierdem mantuirea. Mai intai de toate si mai mult decat toate, trebuie sa pastram ceea ce a spus Domnul: "Iubeste pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau si pe aproapele tau ca pe tine insuti." Iata unde este mantuirea: intr-o indoita iubire. 

Vino, Viaţa cea veselă şi veşnică şi dreaptă, cea atotţiitoare, întru-tot-Sfinte şi De-Viaţă-Făcătorule şi Ziditorule Duh, Cela ce eşti întru aceeaşi cinste cu Stăpânirea Tatălui şi a Fiului, Care au această egalitate şi dumnezeire şi unitate de socotinţă în Trei Feţe. 

Vino, Doamne al meu, Tu, pe Care Te-a dorit şi te doreşte ticălosul meu suflet! Vino, Cel ce Te-ai făcut Însuţi dorinţa întru mine şi m-ai făcut a Te dori pe Tine, Cel cu totul neapropiat. Vino, bucuria mea cea neîncetată şi desfătarea şi slava mea, viaţa mea, mângâierea sufletului meu. 

Fă-Te cu mine un duh, Preabunule Stăpâne, fără de amestecare, fără de mutare, fără de schimbare. Dumnezeule cel peste Toate, fă-Te mie Însuţi toate întru toate, hrană negrăită şi cu totul nemistuită, care de-a pururea se revarsă în buzele sufletului meu şi curge în izvorul inimii mele; îmbrăcămintea care străluceşte şi cu totul arde pe draci. Curăţia care mă spală pe mine prin nestricăcioase şi sfinte lacrimi, pe care venirea Ta le dăruieşte celor la care vine. Fă-Te mie, Doamne, lumină neîncetată; şi soare neapus, în tot locul strălucindu-mă pe mine. Cela ce nu Te întorci de la nimenea din toţi. Ca să nu ne acoperim de întunericul păcatelor noastre, nevoind a veni către noi. Depărtează de la mine, Doamne, toată înălţarea cea pierzătoare şi-mi dă mie, Doamne, întreaga înţelepţire a ochilor. Pune limbii mele frâu. Arată auzirile mele bine supuse sfintelor Tale porunci. Dă-mi răbdare întru necazuri. 

Înţelepţeşte şi întăreşte inima mea întru împreună pătimire, întru milostivire, întru dragoste, întru smerită cugetare, în sinea mea şi către toţi, întru întoarcere dinspre lenevia şi trândăvia dracilor, în care ca în nişte dulceţi m-am desfătat. Dă-mi mie desluşire în gânduri, ca să aflu pe care dintre ele se cade mai mult a le alege. Dă-mi a cunoaşte uneltirile diavolului şi pe acestea împreună cu el a le lepăda; şi cu totul a-mi tăia voia mea şi a atârna cele ale mele de purtarea Ta de grijă şi de la aceasta a nădăjdui folosul. Căci la Tine este viaţa mea, mântuirea mea. Şi pe Tine Te binecuvântez şi Te slăvesc şi Ţie mă închin, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Purcezător şi Celui de o veşnicie cu Tine şi de o fiinţă cu Tine al Lui Fiu, totdeauna, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.