In lucrul pe care eu l-am facut ma recunosc mai lesne decat in ceva nefacut de mine. Cu toate acestea, lucrul pe care nu eu l-am facut nu este strain de mine. Si el nu este strain nu numai pentru ca ma folosesc de el si il preiau mereu in proiect. (In masura in care raportul meu cu el s-ar rezuma la pura utilizare, el ar putea de fapt sa-mi ramana strain.) Dar el nu-mi este strain, cu toate ca nu eu l-am facut, pentru simplul fapt ca atat eu, cat si el, apartinem aceleiasi ordini: temeiul nostru se afla in alta parte decat in noi, si acest temei este comun.

Inrudirea mea cu lucrul pe care nu eu l-am facut provine din sursa noastra comuna, indiferent de felul in care ne vom hotari sa o numim: Dumnezeu, Cineva sau nimeni. Sursa este comuna si actul intemeierii noastre ne cuprinde pe toti laolalta. De aceea pot numi „frate“ soarele, vantul si focul sau „sora“ luna, apa si scoarta pamantului. De aceea pot cere iertare copacului taiat si vanatului ucis si pot imbratisa calul biciuit. Cu toate acestea, ma recunosc mai lesne in lucrul pe care eu l-am facut. Si cu cat ma recunosc mai lesne, cu cat spatiul pe care el il ocupa devine mai vast, cu cat este mai mare orgoliul meu in raport cu el ca acela de mine facut – cu atat ma desprind mai mult de ordinea mea originara, cu atat ma izolez mai mult si ma ridic, cu cealalta ordine a mea, impotriva ordinii din care fac parte laolalta cu soarele, vantul si apa. Ordinea lucrului pe care nu eu l-am facut intra in subordinea lucrului facut de mine si este anulata in aceasta subordonare.

Sera imi este mai aproape decat soarele care o face cu putinta, moara de vant mai aproape decat vantul si curentul electric mai aproape decat apa hidrocentralei. Pamantul se estompeaza si „dispare“ in fata autorutei si masinii, si aerul dispare ca aer, confundat cu un dispozitiv de aer conditionat. Mai „puternice“ sunt obiectele din jurul meu si casa si strazile si masinile, decat animalele si piatra si plantele. Frigiderul si aparatul de radio imi sunt mai familiare decat calul sau copacul din padure. Ma desprind din ordinea mea originara si ma mut, impreuna cu cealalta ordine a mea, in centrul fiintei. Lucrul pe care nu eu l-am facut si de care sunt legat prin temeiul nostru comun este impins spre periferie si, o data cu el, actul intemeierii noastre comune se muta in provincia fiintei si cade in uitare. Lucrul pe care nu eu l-am produs devine „materie prima“ si nu face decat sa alimenteze ordinea centrala a fabricatiei. Prin aceasta desprindere si indepartare eu imi consum temeiul.

Ordinea fabricatiei devine tot mai vasta pe spezele ordinii din care eu m-am desprins; ea intra in expansiune prin consumarea ei, prin ignorarea ei, prin tulburarea ei. Ordinea lucrului pe care eu l-am facut tinde sa uzurpe ordinea creatiei si sa se instituie ca regn al fabricatiei universale. Tind sa fabric lumina si aerul, proteina, embrionul si inteligenta – tind sa ma fabric pe mine. In aceasta indepartare vertiginoasa si in aceasta uzurpare de proportii se manifesta tendinta unei modificari de temei. Pentru ca ordinea creatiei este inlocuita de cea a fabricatiei, temeiul meu se muta in mine.

Din clipa in care lucrul pe care nu l-am facut a fost devorat de cel facut de mine, eu raman singur. Aceasta singuratate este betia independentei si a puterii mele. Pentru ca mi-am mutat temeiul in mine, pentru ca sunt inconjurat doar de lucruri pe care eu le-am facut, sunt puternic. Sunt puternic si singur. Dar pentru ca in esenta ea sunt dependent, pentru ca in esenta mea nu pot fi singur si nu pot fi puternic in sine, in independenta absoluta ca experienta a izolarii printre lucrurile care depind de mine, eu fac experienta mortii mele.

De-abia cind imi pierd dependenta ca temei al puterii mele, puterea independentei ca temei al slabiciunii mele devine vizibila. In raportul cu lucrul facut de mine puterea si singuratatea mea se potenteaza reciproc si sfarsesc in nimicirea mea.

Gabriel Liiceanu
 

Sa ai frica si iubire de Dumnezeu, si marturie curata a constiintei cu privire la toate.
Sa crezi ca Dumnezeu sta inaintea ta, orice si oricand ai face.
Fugi de laude si rusineaza-te de mustrari.
Bucura-te cand savarsesti fapta buna, dar nu te inalta, ca sa nu se sfarame corabia ta langa liman.
Oricat ai spori in lege, sa stii ca inca esti departe de desavarsire.
Cerceteaza sfarsitul fiecarui lucru mai inainte de a-l incepe.
Noaptea si ziua sa privesti la ziua urmatoare.
Sa nu ai partasie cu cel ce face binele de ochii lumii.
Orice ai face, ori despre ce ai vorbi sau ai filosofa, straduieste-te sa nu fie spre vatamarea nimanui.
Nu te bucura de florile vietii, ca se vestejesc la atingere ca floarea ierbii.
In necazuri da multumita, si se va usura povara pacatelor.
In ispite fii neclintit, ca acestea au dat in vileag pe multi dintre cei mari.
Nu batjocori indelunga-rabdarea lui Dumnezeu, ca ea e doctoria cea de obste.
Sa urasti nestatornicia vietii, dar nu il invinovati pe Dumnezeu de ea.
Sa luam aminte la noi insine si sa nu prihanim pe altii, ca si in noi sunt multe din lucrurile pentru care ii prihanim pe altii.
Psalmul sa fie adeseori in gura ta - ca Dumnezeu, fiind numit, goneste pe demoni.
Rugaciunea sa fie cu trezvie, ca sa nu invinovatesti pe Dumnezeu pentru ceea ce nu este bineplacut Lui.
Totdeauna sa-L pomenesti pe Dumnezeu, si mintea ta se va face cer.
Tine-ti limba, ca ea rosteste adeseori ceea ce e mai bine sa ramana ascuns.
Lucreaza mintea ta cu cugetarea intru legea Domnului, ca deasa cugetare intru ea izgoneste gandurile rele si stricate.
Faptele bune sa le ascunzi, ca si fara sa le descoperi ai multi martori ai vietuirii tale.
Sa urasti desfatarile trupului, ca ele fac necurat si sufletul impreuna cu trupul.
Da trupului numai ce ii este de trebuinta, nu ce vrea el.
Nu iubi sa te desfatezi, ca aceasta inradacineaza in tine iubirea de aceasta viata - si amandoua nasc vrajmasia fata de Dumnezeu.
De prietenie lumeasca sa fugi, ca aceasta ii opreste si ii doboara pe cei care alearga.
De ai bogatie, imparte-o; iar de nu ai, nu aduna. Postul sa-l socoti arma, rugaciunea -zid, lacrimile - baie.
Cu suspinare sa-ti amintesti de cele in care ai pacatuit, ca din aceasta se naste in sufletul tau strapungere neincetata.
Satura pe saraci, ca ei il pleaca spre milostivire pe Judecatorul nostru.
In biserica sa intri ca in cer, si nimic pamantesc sa nu cugeti si sa nu vorbesti in ea.
Multumeste-te cu o indestulare mijlocie, iar grija ei las-o in seama lui Dumnezeu.
Istoveste-ti trupul tau cu ostenelile cele bune, insa grijeste-te ca sa nu cada sub povara lor.
Vin sa bei cat mai putin, intrucat el este cu atat mai binefacator pentru cei ce il beau cu cat acestia beau mai putin din el.
Infraneaza-ti mania, ca ea se face maica turbarii atunci cand iese din masura.
In boli ia-ti intr-ajutor rugaciunea mai inainte de doctori si de doctorii.
Sa cinstesti pe toti preotii. Sa iubesti casele lui Dumnezeu si insuti sa te gatesti a fi casa lui Dumnezeu.
Sa mergi des la biserica, ca aceasta ne acopera de inviforarile si invaluirile cele launtrice.
Toate cele de pe pamant sunt vremelnice - drept aceea, nu te mahni cand esti lipsit de ele.
Cand navaleste gandul patimii dulcetii, stai impotriva lui cu rusinea de oameni si gandul ca-L vei intrista pe Dumnezeu.
Zavoraste auzul si ochii tai, ca prin ele intra toate sagetile raului.
Cand te rogi, inalta gandul tau catre Dumnezeu - si daca el, imprastiindu-se, se va pogori, sa-l inalti iarasi.
Mintea nu inceteaza a naste ganduri - insa pe cele rele taie-le, iar pe cele bune lucreaza-le.
Bucura-te de smerenie, ca mare inaltime are si nici nu poate sa cada.
Nevoieste-te cat e nevoie ca sa potolesti miscarile trupului.
Cand te imbolnavesti, doftoriceste-ti trupul pentru sanatate, nu pentru desfatari.
Gandurile rele taie-le cu altele bune.
Cugeta la frumusetile ceresti, si nici o pofta a mangaierilor pamantesti nu te va atrage.
Cand se va naste in tine gandul la Dumnezeu, daca nu e inalt inalta-l, iar daca e inalt, pune-i masura - dar dupa Dumnezeu, nu dupa tine - ca tot ce ingaduim sa se inalte fara masura nu e statornic.
Amintirile rele socoate-le samanta a diavolului, caci in acest chip vor inceta, iar semanatorul lor va fi rusinat.
Fugi de ras, ca el slabanogeste sufletul - iar sufletul slabanogit lesne leapada fraul legii.
Trebuie sa imparti sufletul intre fapte si rugaciune, caci astfel diavolul nu va afla multe intrari in noi.
Fapta sa socotesti citirea legii, atunci cand mintea, dorind sa adune roada, lucreaza cu limba in carti.
Cand mainile se indeletnicesc cu munca, limba sa cante, iar mintea sa se roage - ca
Dumnezeu cere de la noi sa ne aducem totdeauna aminte de El.
Toata lucrarea sa o pecetluiesti cu rugaciunea, mai ales aceea in privinta careia vezi cugetul ca se indoieste.
Daca voiesti ca rucodelia ta sa fie dumnezeiasca, nu pamanteasca, agonisita sa o ai de obste cu saracii.
Bucura-te de rugaciunea Sfintilor, ca prin ea Se arata Dumnezeu.
Pe Sfintii cei adevarati cunoaste-i dupa fapte, fiindca tot pomul dupa roada lui il poti cunoaste.
Straduieste-te intotdeauna sa te folosesti cu ceva din vederea Sfintilor: ia seama chiar si la privirea si la felul lor de-a face un lucru sau altul, caci toate acestea sunt folositoare.
Nevoieste-te pentru nerautatea inimii si curatia trupului, ca acestea doua impreuna te fac biserica a lui Dumnezeu.
Sa pazesti biserica ta (trupul) dupa cuviinta datorata bisericii Ziditorului, Care te va judeca si Care ti-a incredintat chipul Sau curat.
Impreuna-vorbirile lumesti departeaza mintea de Dumnezeu - drept aceea, nu lua parte la ele si de la cei ce o fac abate-te.
De te defaima, ia seama sa nu fi facut vreun lucru vrednic de defaimare - si daca n-ai facut, sa socoti defaimarea fum ce degraba piere.
Cand esti necajit, alearga sub acoperamantul rabdarii, si vatamarea se va intoarce asupra celor ce te-au necajit.
Cand vezi bogatie, sau slava, sau stapanire lumeasca, gandeste-te ca sunt stricacioase si vei fugi de inselare.
Sufera necazurile cu rabdare, ca in ele odraslesc si cresc faptele bune, ca florile pe un trandafir spinos.
Nimic sa nu socoti asemenea in vrednicie cu virtutea, caci ea e chipul lui Dumnezeu, fara schimbare asemenea Lui.
Sa plangi pentru pacatosul care sporeste, caci asupra lui e intinsa sabia dreptatii.
Lenevirea sa o socoti maica a relelor, iar binele ce il ai nu inceta a-l agonisi si pe mai departe.
Rana celui ce savarsind fapte rele nu se rusineaza de ele este primejdioasa, iar caderea lui - deznadajduita.
De fiecare data cand te apuca trandavia, gandeste-te la cele gatite credinciosilor, si  roada cea duhovniceasca va fi tie spre bucurie.
Nu te lenevi in faptele iubirii de aproapele - dar aceasta, in masura in care ea nu vatama iubirea de Dumnezeu.
Nimic sa nu intreprinzi si nimic sa nu faci impotriva legii, ca nevrednic de Dumnezeu se face acela care pune inaintea lui Dumnezeu pe cineva sau ceva.
Nu te intovarasi cu cei rai, ca prin aceasta ii vei trage in mai mare rau, iar pe tine te vei molipsi prin atingere de ranile lor.
 

Aceste ganduri sunt puse pe seama Fericitului Isihie, presbiterul ierusalimitean.

“Noi suntem ca un cantec, nu credeti? Un cantec nu se poate canta niciodata de la sfarsit spre inceput. Trebuie sa-l canti totdeauna indreptandu-te spre sfarsit. Pe parcurs, in timp ce canti inca si muzica te imbata, iti dai seama ca sfarsitul se apropie totusi, oricat l-ai amana. Incerci sa lungesti putin notele, dar asta nu da cantecul inapoi, nu reinvie ceea ce a murit din muzica intre timp. Amani doar sfarsitul.”  (Octavian Paler - Scrisori imaginare )