Dumitru Stăniloae și Ioan Kristiankin

Cuviosul Iacov Tsalikis și Părintele Ioanichie Bălan

Familia Sfinților Brâncoveni și Familia Romanov

Sursă foto : Internet

• În aceasta, Dumnezeu voind să arate şi mai mult, moştenitorilor făgăduinţei, nestrămutarea hotărârii Sale, a pus la mijloc jurământul: Ca prin două fapte nestrămutate – făgăduinţa şi jurământul – în care e cu neputinţă ca Dumnezeu să fi minţit, noi, cei ce căutăm scăpare, să avem îndemn puternic ca să ţinem nădejdea pusă înainte, (Evrei 6, 17-18)
• Dumnezeu nu este ca omul, ca să-L minţi, nici ca fiul omului, ca să-I pară rău. Au zice-va El şi nu va face? Sau va grăi şi nu va împlini? (Numeri 23, 19)
• Şi nu va spune neadevăr Cel ce este tăria lui Israel şi nu Se va căi, căci El nu este om ca să Se căiască». (1 Regi 15, 29)
• Căci ce este dacă unii n-au crezut? Oare necredinţa lor va nimici credincioşia lui Dumnezeu? Nicidecum! Ci Dumnezeu se vădeşte în adevărul Său, pe când tot omul întru minciună, precum este scris: «Drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu». (Romani 3, 3-4)
• Pavel, robul lui Dumnezeu şi apostol al lui Iisus Hristos, după credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi după cunoştinţa adevărului cel întocmai cu dreapta credinţă, – Întru nădejdea vieţii veşnice, pe care a făgăduit-o mai înainte de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu minte, Şi Care, la timpul cuvenit, Şi-a făcut cunoscut cuvântul Său, prin propovăduirea încredinţată mie, după porunca Mântuitorului nostru Dumnezeu – (Tit 1, 1-3)

Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. (Ioan 14, 6)

 Sinaxar - Viețile sfinților pe fiecare lună

Copy + Paste

>> https://forum.softpedia.com/topic/1089650-vieile-sfinilor-sinaxar/ <<

Dreapta învățătură creștină despre mântuire

     Termenul "mântuire" este folosit de multe ori în Noul Testament, înțelesul lui fiind redat printr-o serie de alți termeni care arată treptele lucrării mântuirii, cum se va vedea la vremea cuvenită. Lucrarea de mântuire a omului de către Dumnezeu a fost săvârșită prin cinci acte de însemnătate fundamentală pentru omenire: Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea Fiului lui Dumnezeu la Cer, la care se adaugă Întemeierea Bisericii, așezământul divin care ajută la însușirea acțiunii mântuitoare, prin lucrarea Duhului Sfânt. În Biserică, toți cei care cred sunt conduși prin har spre sfințenie și întărirea bunelor lor însușiri și prin lupta contra puterilor rele. La această acțiune colaborează atât puterile omului, cât și harul primit în Sfintele Taine.
     Mântuirea noastră se înfăptuiește prin sălășluirea în noi a lui Hristos la botez și apoi prin asimilarea roadelor mântuirii acordate de Hristos, care se face sub lucrarea Sfântului Duh în Biserică. Scopul acestei lucrări este ca în om să Se sălășluiască tot mai mult cu Hristos. "M-am răstignit cu Iisus Hritos - spune Sfântul Apostol Pavel - și eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine" (Gal. 2, 10).
     Când Duhul Sfânt S-a pogorât la Cincizecime asupra Apostolilor a întemeiat Biserica - această primă comunitate de credincioși - și El rămâne în Biserică neîncetat. El o susține, o întărește și aduce noi mădulare în ea, sădind în acestea harul și darurile lui Hristos, care ajută formării noului om.
     Mântuirea se realizează numai în Biserică și anume, prin trei lucrări: harul divin, credința omului și faptele bune. Harul dumnezeiesc este energia divină sau lucrarea care izvorăște din ființa dumnezeiască a celor trei Ipostasuri, fiind nedespărțită de Dumnezeu, persoana care o activează. Însuși Mântuitorul ne spune: "Fără de Mine nu puteți face nimic" (Ioan 15, 5); iar Sfântul Apostol Pavel, care simțea în toată ființa sa fericirea mântuirii, mărturisește: "Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt" (I Cor. 5, 10).
     Credința creștinului este de neapărată trebuință pentru mântuire, fiindcă "fără de credință nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu" (Evr. 11. 6); numai cel care "va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu 16, 16).
     Faptele bune sunt de asemenea de neapărată trebuință pentru mântuire. Sfânta Scriptură ne învață că harul credinței în Dumnezeu se dovedește prin faptele bune săvârșite de către credincioși (Iacov 2, 18). "Precum trupul fără suflet, mort este, astfel și credința fără de fapte moartă este" (Iacov 2, 26).
Mântuirea este un act divin, dar Dumnezeu o realizează cu colaborareaomului (1 Cor., 3, 9). Pentru aceasta omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu liberatea de a se decide și de a acționa. Cele două valori ale creștinului, credința și faptele bune, sunt deopotrivă de importante și necesare, sunt contribuțiile directe ale omului în actul mântuirii.
     Pentru dobândirea mântuirii avem nevoie de învățătura creștină care ne descoperă calea și adevărurile sfințitoare. Adevărurile care ne duc la mântuire sunt păstrate deplin și total de Biserica Ortodoxă, care este "stâlp și temelie a adevărului" (1 Tim. 3, 15). Biserica Ortodoxă este singura care păstrează, propovăduiește și practică fără nici o schimbare, așa cum le-a propovăduit lumii și le-a întemeiat Domnul nostru Iisus Hristos, cum le-au răspândit în lume Sfinții Apostoli, cum le-au tâlcuit Sfinții Părinți și cum le-au formulat Sfintele Sinoade a-toată-lumea, numite Sinoade Ecumenice.

Despre Descoperirea dumnezeiască (Revelația)

     Prin Descoperirea sau Revelația dumnezeiască se înțelege acea lucrare a lui Dumnezeu prin care El Se face cunoscut oamenilor, împărtășindu-le acestora adevărul despre existența Sa, despre voia și lucrările Sale. Scopul pentru Dumnezeu Se descoperă oamenilor este ca ei să ajungă la desăvârșire, unindu-se cu El într-o viață dusă "în Duh și în adevăr" (Ioan 4, 24).  Fără dumnezeiasca Descoperire, numai cu simțurile și cu mintea sa, omul nu ar fi putut ajunge niciodată la cunoașterea lui Dumnezeu; nici ochiul, nici sensibilitatea omului nu au puterea de "a-L vedea" pe Dumnezeu. "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată" (Ioan 1, 18). Descoperirea dumnezeiască trebuie primită cu credință neclintită, sub îndrumarea Bisericii celei adevărate, căreia Dumnezeu i-a încredințat păstrarea, tâlcuirea și aplicarea ei. Fără călăuzirea Bisericii și fără deplina noastră ascultare față de ea suntem în primejdie de a înțelege greșit adevărurile descoperite și de a apuca pe căi rătăcite, potrivnice dreptei credințe, și de a ne lipsi de lucrarea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Sfânt. Descoperirea dumnezeiască, păstrată de Biserică se curpinde în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, care se numesc: "Izvoare ale Descoperirii dumnezeiești" sau "Izvoare ale credinței".
     a) Sfânta Scriptură - este cartea care cuprinde cuvântul și lucrarea lui Dumnezeu descoperite oamenilor de către El Însuși. Ea este alcătuită din mai multe cărți tratând despre unica și cea mai vastă temă: istoria mântuirii neamului omenesc, sau, altfel spus, istoria manifestării dragostei lui Dumnezeu față de om în toate etapele existenței lui. Sfânta Scriptură mai poartă și numele de Biblie sau Sfintele Scripturi, sau Dumnezeieștile Scripturi.
     Sfânta Scriptură se împarte în două mari părți, care se deosebește atât din punct de vedere tematic, cât și cronologic, și anume: Legea Veche sau Vechiul Testament - care cuprinde cuvântul și lucrarea lui Dumnezeu către oameni înainte de venirea pe pământ a Domnului Hristos - și Legea Nouă sau Noul Testament - care cuprinde Revelația dumnezeiască atătată lumii direct de Dumnezeu prin întruparea Sa.
     Vechiul Testament cuprinde următoarele cărți: Facerea, Ieșirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Cartea lui Iosua Navi, Cartea Judecătorilor, Cartea Rut, Cartea întâi a Regilor, Cartea a doua a Regilor, Cartea a treia a Regilor, Cartea a patra a Regilor, Cartea 1 Paralipomena (sau cea dintâi a Cronicilor), Cartea a doua Paaralipomena (sau a doua a Cronicilor), Cartea întâi a lui Ezdra, Cartea lui Neemia (sau a doua a lui Ezdra), Cartea Esterei, Cartea lui Iov, Psalmii, Pildele lui Solomon, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Iezechiel, Daniel, Osea, Amos, Miheia, Ioel, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi, Cartea lui Tobit, Cartea Iudita, Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cântarea celor trei tineri, Cartea a treia a lui Ezdra, Cartea înțelepciunii lui Solomon, Cartea înțelpciunii lui Iisus, fiul lui Sirah, Istoria Susanei, Istoria omorârii balaurului și sfărâmării lui Bel, Cartea întâi a Macabeilor, Cartea a doua a Macabeilor, Cartea a treia a Macabeilor, Rugăciunea regelui Manase.
     Noul Testament cuprinde: Sfânta Evanghelie după Matei, Sfânta Evanghelie după Marcu, Sfânta Evanghelia după Luca, Sfânta Evanghelie după Ioan; Faptele Apostolilor; Epistolele Sfântului Apostol Pavel și anume: Epistola către Romani, Epistola întâi către Corinteni, Epistola către Glateni, Epistola către Efeseni, Epistola către Filipeni, Epistola către Coloseni, Epistola întâi către Tesaloniceni, Epistola a două către Tesaloniceni, Epistola întăi către Timotei, Epistola a doua către Timotei, Epistola a doua către Timotei, Epistola către Tit, Epistola către Filimon și Epistola către Evrei; Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov; întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru; a doua Epistolă Sobornicească Petru; Epistolele Sobornicești - întâia, a doua și a treia - ale Sfântului Apostol Ioan; Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda; Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.
     Sfânta Scriptură a fost scrisă sub insuflarea Duhului Sfânt, Care a luminat mintea unor bărbați aleși ca să priceapă cuvântul lui Dumnezeu și i-a păzit ca să nu greșească în scrierea lor, când înfățișau dumnezeieștile învățături. Sfântul Apostol Pavel spune: "Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură"(II Tim. 3, 16). Credinciosul poate și este bine să citească Sfânta Scriptură, dar nu toți pot s-o înțeleagă și s-o tâlcuiască fără greșeală, fiindcă în Sfânta Scriptură sunt multe părți greu de înțeles, "pe care cei neștiutori și neîntăriți le răstălmăcesc... spre a lor pierzare" (II Petru 3, 16). Numai Biserica poate să tâlcuiască Sf. Scriptură fără greșeală, pentru că numai Bisericii i-a dat Mântuitorul făgăduința Sa sfântă, prin Sfinții Apostoli, că va rămâne în ea până la sfârșitul veacurilor, iar Duhul Sfânt, Carele "de la Tatăl purcede" (Ioan 15, 26) și Care a fost trimis de Mântuitorul în Biserică, a păzit-o și o va păzi de orice abatere.
     Cei care nu ascuștă învățătura Bisericii sunt osândiți chiar cu cuvintele Sf. Scripturi, care spune că "nici o proorocie (învățătură) a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia" (II Petru 1, 20).  Predicatorii aceștia s-au abătut de la dreapta credință și nu sunt invetiți cu darul dreptei învățături. Căci: "Oare toți sunt apostoli ? Oare, toți sunt prooroci ? Oare toți sunt învățători ? Oare toți pot să tălmăcească ?" (I Cor. 12, 29-30; Vezi și I Tim. 4, 1; 1; II Petru 2, 1; 3, 3).
     b) Sfânta Tradiție. Sfânta Tradiție sau Predania cuăprinde învățăturile de credință, descoperite, de Dumnezeu și propovăduite de Sfinții Apostoli prin viu grai. Din aceste învățături, unele nu au fost lăsate în scris de Sfinții Apostoli, sau au fost scrise de alții din urmașii lor când aceștia le-au propovăduit, și s-au păstrat în Biserică din generație în generație. Aceste învățături au fost preluate și scrise de unii Sfinți Părinți ai Bisericii și, datorită legăturii lor apropiate cu izvorul Revelației și al adevărului recunoscut de Biserică în ele, s-au păstrat și se păstrează neschimbate în scrierile lor, acestea devenind autoritate în Biserica noastră alături de hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice. Astfel, Sfânta Tradiție întregește și lămurește Sf. Scriptură. Sfânta Tradiție are o valoare egală pentru credință ca și Sf. Scriptură, pentru că amândouă cuprind acelșai adevăr al lui Dumnezeu. De altfel, cuvântul lui Dumnezeu s-a răspândit în lume mai întâi prin viu grai și mai apoi prin scris. Sfânta Tradiție este, de fapt mai veche și mai dezvoltată în unele puncte decât Sf. Scriptură. Însuși Mântuitorul a dat învățăturile și lucrările Sale prin viu grai și prin faptele Sale în mod direct. Mai târziu, când din diferite motive nu puteau să predice, Sfinții Apostoli au transmis și în scris o mare parte din învățăturile Domnului Iisus Hristos. Chiar Sfânta Scriptură vorbește lămurit despre existența și valoarea Sfintei Tradiții. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan spune: "Dar sunt și multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus, și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris" (Ioan 21. 25); iar Sfântul Apostol Pavel se referă la valoarea de exemplu a Sfintei Tradiții: "Cele ce ați văzut și ați primit și ați auzit și ați văzut la mine, acestea să le faceți" (Filip. 4, 9); Deci fraților, stați neclintiți și țineți cele pe care le-ați învățat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră" (II Tes. 2, 15).

Cuviosul Ilie Makeyevsky (Ganga)

       În anii dificili ai ateismului și ai persecuțiilor teribile ale Bisericii Ortodoxe în orașul Makiivka din regiunea Donețk a apărut schimonahul Ilie. Nimeni nu a plecat de la cuvios fără consolare și ajutor. Cu rugăciunile sale a făcut miracole, nu numai scăpând oamenii de boli și din cazuri, dar în principal - i-a întors către Dumnezeu, aducând roadele pocăinței.

       17 aprilie - o zi mare pentru orașul ortodox Makiivka. În 2012, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a decis trecerea schimonahului Ilie în rândul sfinților. Este născut pe 17 aprilie și decedat pe 28 mai - ziua cinstirii sfântului și a sfintelor sale moaște.

       Cuviosul Ilie (în lume Ilia Y. Ganja) s-a născut în 1837 în orașul Makiivka Miussky (astăzi - Makiivka). Există foarte puține informații cu privire la acest sfânt, ultimele apărând acum două decenii. La 15 ani Ilie a plecat de acasă și, după cum el însuși a spus odată - „am plecat în căutarea locurilor sfinte.“

       Mulți ani a lucrat cu duhovnicul său la Schitul Sf. Ilie din Sf. Munte Athos. Apoi, probabil la începutul secolului al XX-lea, el s-a mutat la Lavra Peșterilor din Kiev. Revoluția din 1917 a schimbat radical modul obișnuit de viață al ascetismului pios; 1930 Lavra a fost închisă.

       Aproape până la sfârșitul vieții sale, el nu a avut propriul domiciliu, a trăit în diferite adăposturi oferite lui de către credincioși. Toate bunurile sale erau icoanele și Sfânta Scriptură. Mulți veneau la bătrân pentru ajutor și mângâiere.

       În timpul războiului, cuviosul Ilie a fost un sprijin spiritual pentru multe suflete neliniștite. Mireni, credincioși și necredincioși, din diferite medii sociale veneau la acesta pentru binecuvântare. Oferea cuvinte mângăietoare sufletului iar alteori prezicea evenimentele ce aveau să vină.

       În timpul războiului, în condiții de foame, de frig, distrugere și moarte, oamenii erau temători în privința vieților lor și a sorții copiilor lor. Acesta îi îmbărbăta pe oameni: „Nu vă temeți, în Makiivka distrugere și război nu vor fi.". Și, într-adevăr, de-a lungul războiului în oraș nu a avut loc nici un bombardament, nu au fost nici foamete și nici pagube.

       Miercuri, 28 mai 1946, la vârsta de 109 de ani, Reverendul Ilie a adormit în pace întru Domnul. Bătrânul a fost îngropat într-o vineri. Și-au luat rămas bun de la sfânt o mulțime de oameni cu prapuri și cruci în mâini.

Pentru rugăciunile preacuviosului Ilie, doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi păcătoșii !

Fotografii : 

Sursă foto : Internet, 

https://dobro-vera.dn.ua/novosti-sayta/378-prepodobnyy-iliya-makeevskiy.html

Părintele Iosif a vindecat-o pe sora mea: ea avea un picior mai scurt decât celălalt. Și a mai spus că ea va ajunge călugăriță. Prorocia s-a împlinit.

Monahul Adrian

Acestea s-au întâmplat la sfârșitul lui noiembrie-începutul lui decembrie 2002. Mătușii mele din Volâni i-au găsit tumoare la sân. Ea se pregătea pentru operație, însă înainte de aceasta s-a hotârât să-și pună în partea bolnavă niște nisip luat de la mormântul schiigumenului Amfilohie. Ea era credincioasă, cânta din copilărie în corul bisericii; acum vreo patruzeci de ani. S-a dus la operație, și când a făcut mamografia finală, mare minune! Nu se mai vedea nicio tumoare.

Fratele Gheorghe

Venind la Lavra Poceaevului, m-am îmbolnăvit de angină purulentă. Vroiam să mă duc la doctori, însă m-a atras ceva la mormântul părintelui Amfilohie. Am mers la mormânt. Acolo un monah îi citea acatistul. După acatist, acesta mi-a uns cu untdelemn de la candela mormântului gâtul bolnav și eu mi-am pus țărână de la același mormânt. După o zi toate durerile au dispărut.

Păcătoasa Xenia

Pe când aveam patru ani eram bolnavă: tot trupul îmi era acoperit de râni pline cu puroi. Mama s-a adresat medicilor, însă fără vreun rezultat. Am simțit o ușurare când m-au uns de două ori pe zi cu un fel de unguent. Însă puterea bolii se întărea tot mai mult. Au sfătuit-o pe mama să se adreseze părintelui Iosif. Starețul s-a uitat la răni și a zis că o astfel de boală nu a mai întâlnit niciodată. A poruncit să venim după două zile după medicament. Alifia lui am folosit-o trei zile după cum am primit binecuvântare și trupul s-a curățit definitiv. Boala nu a mai revenit niciodată.

Poceaev, Belinskaia L. A.

În anul 1946 m-am adresat părintelui Iosif după ajutor: la moara la care lucram îmi zdrobisem mâna dreaptă. Părintele mi-a pus-o la loc și, în scurt timp, rana și-a revenit și mâna mea este sănătoasă ca mai înainte.

Starâi Taraj, Kravciuk I. T.

Sfântul Amfilohie de la Poceaev - Viața și minunile, Editura Sophia

Sursă : https://forum.softpedia.com/topic/1121474-parintele-iosif-facerea-de-minuni/

 Sfântul Alexandru din Svir

(1448 - 1553)

       Ţelul duhovnicesc spre care se îndreaptă orice creştin este vederea lui Dumnezeu, aşa cum Hristos adevereşte prin cuvintele «Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu». În aghiografia rusă există sfinţi care s-au învrednicit să o vadă pe Maica Domnului – Sfântul Serafim din Sarov, pe Hristos – Sfântul Siluan Atonitul şi pe Sfânta Treime – Sfântul Alexandru din Svir. În Biserica Rusă credinţa în Sfânta Treime a fost exprimată diferit de către sfinţi: Sfântul Serghie de Radonej este numit “teologul Sfintei Treimi”, Sfântul Andrei Rubliov este iconograful Sfintei Treimi, Sfântul Pavel Florenski este numit mărturisitorul Sfintei Treimi prin mucenicie, iar Sfântul Alexandru din Svir este cel care s-a învrednicit să vadă Sfânta Treime, asemenea lui Avraam, prin arătarea a trei bărbaţi.

       Începutul sfinţeniei – localitatea Mander din ţinutul Marele Novgorod. Părinţii după trup ai sfântului Alexandru se numeau Ştefan şi Vassa. Vieţuiau în apropiere de regiunea Marele Novgorod, care în prezent se numeşte ţinutul Oloveţ. Nu erau bogaţi material, dar erau foarte credincioşi şi aveau mulţi copii. După ce a trecut vreme îndelungată, părinţii erau mâhniţi că nu li se mai născuse niciun copil. După ce s-au rugat şi au postit, au avut o vedenie prin care erau înştiinţaţi că vor avea un fiu. Acesta s-a născut în 15 iunie 1449 şi i-au pus numele Amos. Părinţii au fost încredinţaţi că acea vedenie a fost una adevărată şi drept mulţumire au hotărât de comun acord să ducă o viaţă curată până la moarte, fără legături trupeşti.

       În vremea când era copil, Sfântul Alexandru nu reuşea să înveţe la şcoală. De aceea, s-a rugat Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu să îl ajute şi a primit darul înţelepciunii şi al priceperii, încât a reuşit să ajungă un bun cunoscător al Sfintei Scripturi. Încă din copilărie se ostenea foarte mult, postea, priveghea, citea din Sfânta Scriptură, cultivând în sufletul lui vocaţia spre sfinţenie, „căci în trup fiind, cu viaţa s-a asemănat celor fără de trup”. Chiar dacă nu vieţuia în mănăstire, el trăia ca un monah, dovedind prin asceză slujirea ce o va împlini mai târziu.

       Mănăstirea Valaam. Nemaiputând vieţui în această lume, a hotărât să plece la Mănăstirea Valaam. A luat blagoslovenie de la părinţi, dar nu le-a spus unde pleacă. În drum spre mănăstire a făcut un popas chiar în locul situat pe râul Svir, unde peste câţiva ani va construi mănăstirea închinată Sfintei Treimi. În timp ce se ruga, locul s-a umplut de lumină şi a auzit un glas care îi spunea că va deveni monah la Mănăstirea Valaam şi că se va reîntoarce în acest loc, unde va ridica mănăstirea. La Valaam, Sfântul Alexandru a petrecut mulţi ani în ascultare neclintită faţă de stareţ şi în rugăciune neîncetată către Sfânta Treime. Între timp, după căutări îndelungate, tatăl sfântului l-a aflat şi după ce s-au întâlnit, la îndemnul fiului, a luat hotărârea de a vinde toată averea, de a o împărţi săracilor şi de a se călugări. Ambii părinţi au luat calea monahismului; tatăl Sfântului Alexandru a primit numele de Serghie, iar mama lui s-a retras la o mănăstire de monahii, primind numele de Varvara.

       Vieţuirea pustnicească în ţinutul Svirului. În anul 1484, în timp ce se ruga Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a auzit un glas care i-a spus să plece din Mănăstirea Valaam şi să meargă „în locul care ţi-a fost arătat mai înainte, căci în el te poţi mântui”. A luat blagoslovenie de la stareţ şi a plecat în pustia din apropierea râului Svir. Aici a vieţuit şapte ani fără să vadă niciun chip de om, s-a hrănit doar cu ierburi şi nu a mâncat deloc pâine. Prin rânduială dumnezeiască, a fost descoperit de nobilul Andrei Zavalişin, care l-a făcut cunoscut în tot ţinutul. Din acel moment, sfinţenia şi petrecerea duhovnicească a cuviosului Alexandru au fost făcute cunoscute pravoslavnicilor ruşi. Unii dintre aceştia au venit să vieţuiască împreună cu el în sihăstria Svirului.
Sfântul Alexandru s-a învrednicit de revelarea Sfintei Treimi în timp ce se ruga în chilia lui, în anul 1507. La început a văzut o lumină mai puternică decât soarele, iar în lumină a văzut trei bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe, luminoase, fiecare ţinând în mână un toiag. Aceştia i-au poruncit să adune obşte, să zidească biserica şi să întemeieze mănăstirea în numele lui Dumnezeu, adică în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Mănăstirea s-a întemeiat, s-a zidit şi biserică din piatră, dar Sfântul Alexandru, chiar dacă a primit darul preoţiei, a rămas să facă ascultări la fel ca şi ceilalţi vieţuitori, cu smerenie şi cu dragoste faţă de toţi. După ce a dus o viaţă de răbdare şi înfrânare, de război împotriva slăbiciunii trupului (pielea ajunsese să-i fie atât de aspră încât dacă era lovit cu pietre nu simţea nicio durere), la 30 august 1533, sfântul Alexandru a plecat în împărăţia Sfintei Treimi, pe care a cinstit-o şi a iubit-o cu întreaga fiinţă. Atât în vremea în care a trăit, cât şi după adormire, trupul şi moaştele lui au fost şi sunt făcătoare de minuni.

       Prima aflare a cinstitelor moaşte s-a petrecut în anul 1641, în săptămâna Floriilor, când un fulger a căzut pe pământ, în apropierea mormântului său. Pe acel loc se desfăşurau lucrări de construcţie a unei noi biserici şi muncitorii au descoperit mormântul, care adăpostea trupul întreg şi neatins de trecerea vremii. Moaştele, care izvorau bună mireasmă, au rămas în mănăstire până în 1918, când bolşevicii comunişti i-au împuşcat pe monahi şi au profanat mănăstirea. De atunci, nu s-a mai ştiut ce s-a întâmplat cu moaştele sfântului, iar mănăstirea a fost transformată în spital de psihiatrie.

       A doua aflare a sfintelor moaşte. Abia în anul 1997 Mănăstirea Sfântului Alexandru a fost redeschisă oficial. După un an de căutări, cinstitele moaşte au fost găsite în depozitul Muzeului Academiei Militare de Medicină. În prezent, ele se găsesc în mănăstirea pe care Sfântul Alexandru a zidit-o, sunt venerate cu dragoste şi evlavie pentru darurile şi facerea de minuni pe care le revarsă asupra pelerinilor ortodocşi din Rusia pravoslavnică şi din toată lumea creştin-ortodoxă.

Sursă : https://forum.softpedia.com/topic/1124196-sfantul-alexandru-din-svir/

 Monahia Alipia, cea nebună pentru Hristos

(3 / 16 martie 1905 - 30 octombrie 1988)

       Continuatoarea nevoințelor cuvioșilor sihaștri și nevoitori ai Sihăstriei Goloseevo în perioada când mănăstirea era complet pustiită a fost – monahia Alipia (Agafia Avdeiev[a]), numită nebună întru Hristos.
  
       Monahia Alipia s-a  născut la 3  /  16  martie  1905 într-o  familie de țărani evlavioși  din satul  Vâșelei, județul Gorodișcensk din gubernia  Penza. În  Sfântul  Botez  fetița  a fost numită  Agafia, în cinstea  Sfintei Mucenițe Agafia.  Dintr-un profund sentiment de dragoste pioasă faţă de ocrotitoarea sa cerească, maica Alipia  toată viaţa a purtat pe spate icoana  Sfintei Agafia şi practic  niciodată nu s-a despărţit de ea.  Încă din copilărie ea a avut de îndurat necazuri nemaipomenite și  lipsuri de tot felul.  Părinții ei au fost împuș-cați  și  fiind încă destul de tânără, a început să ducă un mod pribeag de viață, însoțit de muncă  grea,  prigoane și sărăcie.  Trăia din ce-i  trimitea  Dumnezeu, dormea  sub cerul liber; deseori se angaja la  munca de zi pentru a avea o bucată de pâine și un acoperiș deasupra capului. A suferit cruzimea prigoanei și a închisorii, vremile de restriște din anii războiului și represiunile din partea autorităților ateiste.
  
       A primit monahismul în Lavra Kievo-Pecerska. Către acel timp ea era deja matură din punct de vedere duhovnicesc și  a purtat una din cele mai grele nevoințe monahale  –  nebunia întru Hristos.  Post  aspru, rugăciune neîncetată, somn foarte scurt, muncă fizică, tăcere continuă și retragere în sine  –  sunt calitățile care o caracterizau pe maica Alipia și prin care rămas în memoria oamenilor. Dar mai presus de toate  – prin credința sa nemărginită în Dumnezeu și dragostea față de El, dar și prin dragostea față de aproapele, adică față de orice om. Deja după moartea sa a devenit cunoscut faptul, că pentru fiecare om, pentru care ea se ruga cu toată osârdia, monahia Alipia își atârna de gât câte o cheie și  spre sfârșitul vieții numărul
cheilor a crescut într-atât, încât ele s-au transformat în lanțuri de nevoință.

       Ultimii nouă ani din viață monahia Alipia s-a nevoit în Goloseevo. Ea a viețuit pe teritoriul mănăstirii devastate și pustiite, continuând rugăciunile și nevoințele Cuvioșilor Părinți de la Goloseevo. Anume aici au fost descoperite pe deplin oamenilor marile daruri duhovnicești  de care s-a învrednicit de la Domnul fericita maică Alipia: darul vederii cu duhul, darul clarviziunii, al vindecării celor bolnavi și al alinării celor necăjiți, dar cel mai mult  –  darul iubirii. Este imposibil de a descrie toate cazurile de ajutor haric pe care l-au primit oamenii de la maica Alipia atât în timpul vieții sale, cât și după moartea ei. Ziua morții sale, 30 octombrie 1988, monahia Alipia a prezis-o cu mult timp înainte. Pe ultimul drum ea a fost petrecută de mulțimea de fii și fiice duhovnicești: monahi și mireni, pentru care maica Alipia a fost  și  mamă,  și  prieten,  și  cel  mai  apropiat  om.  Cinul  înmormântării  i-a  fost  săvârșit  în  mănăstirea Florovsk din or. Kiev și a fost înmormântată în cimitirul Lesnoie din Kiev. La 18 mai 2006 cu binecuvântarea Prea Fericitului Vladimir, Mitropolitul Kievului și al Întregii Ucraine, cinstitele oseminte al monahiei Alipia  au  fost  deshumate  de  către  arhimandritul  Isaachie  împreună  cu  frații  Sihăstriei  Goloseevo și reînhumate  în  Sihăstria  Acoperământul  Maicii  Domnului  Goloseevo,  într-un  mormânt  de  marmură  în cripta bisericii în cinstea  Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită  „Izvor de Viaţă Purtă-tor” sau „Izvorul Tămăduiri” („Живоносный Источник” – rus.).

       Când sicriul cu osemintele maicii Alipia a fost adus în biserică, deasupra bisericii a apărut pe cer o cruce. În aceeași zi s-au vindecat în chip minunat doi oameni grav bolnavi de cancer. Din ziua când moaș-tele fericitei Alipia au fost aduse în Sihăstria  Goloseevo, au fost colectate și înregistrate  mulțime de mărturii despre vindecările de boli grave și neputințe care s-au săvârșit asupra oamenilor.

       În fiecare zi la mormântul monahiei Alipia vin sute de oameni. La data de 30 a fiecărei luni, dar mai cu seamă la 30 octombrie, în ziua trecerii ei la Domnul, în Sihăstria  Goloseevo  vin mii de oameni care cinstesc și pomenesc în rugăciuni pe fericita maică monahia Alipia de la Goloseevo. Iar la fântâna seacă, după cum spune înțelepciunea populară, oamenii nu vin după apă.

Sursă : https://forum.softpedia.com/topic/1124293-monahia-alipia-cea-nebuna-pentru-hristos/

Minunea învierii din morți a unei fetițe

(mărturie-document)

Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi. 

(Matei 10, 8)

       Noi, Familia Corobițân, mărturisim o minune vădită: învierea din morți a fetiței și nepoatei noastre Xenia săvârșită de către Preacuviosul Kukșa de Odessa.
       Aceasta s-a întâmplat în anul 1995, adică în noaptea celei de a doua zi a Nașterii lui Hristos (pe stil vechi, adică în noaptea de 7 spre 8 ianuarie).
       Fetița mea, care avea pe atunci doi ani, pe nume Xenia, s-a îmbolnăvit pe neașteptate. Temperatura s-a ridicat brusc la 39 grade și continua să crească, în ciuda tuturor eforturilor mele de a o face să coboare. Au început convulsiile. Mama mea, bunica Xeniei, care este de profesie medic, a luat-o pe Xenia de mână și, văzând starea ei extrem de gravă, m-a rugat să chem salvarea. Eu am telefonat la salvare. Deodată, Xenia s-a liniștit în brațele bunicii. Bunica a început să-și consulte nepoata. Inima ei nu mai bătea. Viața părăsise copila. Când m-am întors, mama mi-a spus: "Nu mai este nevoie de salvare. Deja este prea târziu..." Înțelegând că fetița mea a murit, eu, într-o stare disperată, am stat în genunchi în fața icoanei Mântuitorului și am început să mă rog cu lacrimi: "Doamne! Eu sunt păcătoasă! Ia-mi viața mea, numai lasă viața acestei copile!"
       După aceasta, am aprins tămâie și am cădit în jurul fetiței. Deodată mi-am amintit că, în ziua proslăvirii și canonizării Preacuviosului Kukșa de Odessa (22 octombrie 1994), la mănăstirea de călugări a Adormirii Maicii Domnului, primisem părticele din veșmântul și din racla preacuviosului. Am luat aceste părticele și le-am așezat pe fruntea fetiței. Xenia a respirat adânc și și-a revenit întru totul la viață. Viața i s-a întors înapoi. Când fetița și-a revenit, arătând cu mâna la icoana preacuviosului, mi-a spus: "Dă-mi-l pe Kușa! (Kukșa)".
       Sosind medicul de la salvare și consultându-mi fetița, nu a crezut că mai înainte de venirea lui copilul trecut prin moarte clinică, neaflând starea fetiței atât de gravă.
       Noi am numit această zi a doua zi de naștere a Xeniei.

7.04.2000

Mama Xeniei,

roaba lui Dumnezeu Marina

Bunica Xeniei, roaba lui Dumnezeu Olga

oraș Odessa

Sursă : https://forum.softpedia.com/topic/1123554-sfantul-kuka-din-odesa-i-invierea-din-mori-a-unei-fetie/

 Vindecarea de farmece

Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. (Ioan 5, 8)

       Veneau la stareț nu numai cei posedați, ci și cei cărora li se făcuseră farmece. O credincioasă, Tatiana Evseeva din Kiev, povestea următoarele: "Am venit la părintele din cauza bolii mamei mele. A încetat să mai meargă pe picioare. Au internat-o în spital, unde a stat patru luni. I-au făcut o mulțime de injecții. Ea are alergie la orice fel de medicament, din această cauză nu poate să ia niciun medicament, se ține doar cu rugăciuni. Doctorii i-au spus: <<Noi nu știm ce să facem cu dumneavoastră, boala pe care o aveți are o evoluție neașteptată. Picioarele nu merg. Țesuturile au început să necrozeze. Putem să vă propunem doar soluția amputării, altfel se va dezvolta o cangrenă>>. Când veneam la spital, vedeam cum mor femeile care stăteau lângă mama. Era secția de chirurgie septică. Oamenii mureau în timpul operației de amputare a picioarelor, din cauza diabetului zaharat. Mama era înfrântă sufletește, nu voia să trăiască și își aștepta sfârștiul. Picioarele îi erau atât de reci, de parcă stătuseră în congelator. Nu purea să le miște din cauza durerii îngrozitoare. Stătea culcată, nu putea să se ridice.
       Cunoscuții îmi spuneau tot timpul: <<Du-te la Lavră, la moaște>>. Noi, chiar dacă locuiam în Kiev, ajungeam foarte rar la Lavră. În biserica din apropierea casei noastre am aflat că la Lavră este un stareț care te primește și îți citește rugăciuni de dezlegare. Doctorii au refuzat să o mai trateze pe mama și ne-au spus: <<Luați-o acasă. Dacă va începe o cangrenă, să veniți și noi vom face operația de amputare. Mergeți la babe, la bioenergeticieni, unde credeți, noi nu mai avem ce să facem>>. I-am spus mamei: <<Hai să mergem la Lavră, eu am auzit de părintele Pafnutie>>. Mama ezita. Rudele au început să facă presiuni să meargă la nu știu ce babă. Eu i-am spus: <<Mamă, noi suntem credincioși, suntem ortodocși, despre ce babă poate fi vorba?>> Mama nu m-a ascultat, am dus-o la babă și aceea i-a spus: <<Eu nu pot face nimic, vă este făcută o vrajă să muriți. Aveți nevoie de un preot foarte bun. Duceți-vă la Lavră>>. <<Ei, vezi mamă, i-am spus, chiar necuratul îți spune că trebuie să mergem la un preot>>.
       Mai întâi m-am dus singură la părintele. Pe atunci îi primea pe credincioși în Peșterile Îndepărtate. Eu m-am apropiat de el și l-am întrebat ce mă sfătuiește să fac. Părintelel m-a primit de parcă mă cunoștea demult. <<O, pe cine văd!>> M-a îmbrățișat, m-a sărutat și mi-a spus: <<Miercurea viitoare să o aduci pe mama>>. Am venit, mama mergea în cârje. Dar, cu mila lui Dumnezeu, a rezistat până la sfârștiul rugăciunii. Am venit din nou la următoarea rugăciune. Mama îmi spune: <<E uimitor că am stat atât de mult timp cu picioarele lăsate în jos și nu s-au umflat>>. Mamei i se umflau picioarele pe loc dacă stătea culcată. La următoarea rugăciune, mama se simțea mai bine, apoi, după a treia rugăciune, ea nu a mai venit în cârje, ci cu bastonul, apoi peste vreo lună ea încă mai mergea cu bastonul, dar mult mai ușor.
      A mai fost o întâmplare. Părintele ieșea din Peșterile Apropiate. Noi îl așteptam. Iar mama mergea cu noi, se sprijinea de noi. Mama îi spune ceva, iar el îi zice: <<Hai, hai mai repede, Galina, eu mă grăbesc, mă grăbesc>>, și începuse să alerge pe scări spre Peșterile Îndepărtate. Eu cu fratele vedem că mama aleargă după părinte! Îl ajunge din urmă, îi spune ceva și aleargă din nou după el! Repet, ea mergea doar cu noi, în baston, sprijindu-se de noi, și dintr-o dată uitase de baston și alerga după părinte!"
"Am mers o lună de zile să ne citească rugăciunile de dezlegare și cu fiecare rugăciune mă simțeam din ce în ce mai bine, povestește chiar Galina. După prima rugăciune nu am simțit nimic: Apoi, după discuția cu el, după ce am vorbit individual cu el, am o simțit o putere, puterea de a merge, puterea de viață, doream să trăiesc. Înainte de aceasta eram într-o depresie atât de adâncă, încăt nu mai doream nici să trăiesc, nici să merg, nimic. Îmi era indiferent ce se va întâmpla. Trăiam, eram încă vie, îmi era totuna.. Când am început să discut cu el, am simțit o putere, dorința de a trăi, se trezea ceva în sufletul meu. Când m-am dus la spital, au fost foarte mirați: <<Cum de ați venit, cum v-ați vindecat?>> <<Am urmat indicațiile pe care mi le-ați dat>>, le-am spus, iar ei mi-au zis: <<Suntem pe calea cea bună>>. Ce puteam să le explic? Cui puteam să-i explic? Când am mers cu Tania la baba aceea, ea mi-a spus că mi-au fost făcute farmece. Dar părintele m-a liniștit: <<Da, fac, și încă cum fac. Dar nu vă îngrijorați. Dumnezeu e mai puternic. Totul va fi bine>>.
       Oamenii ajungeau la Dumnezeu după o durere, boală sau suferință. Starețul îi ajuta să meargă pe acest drum greu, ușurându-le necazurile și durerile, îi ajuta să ajungă la credință și pocăință. El le vindeca sufletele schilodite, le curăța de murdărie și îndepărta cauzele duhovnicești ale bolii. Și Dumnezeu, pentru rugăciunile dreptului său, prin Duhul Sfânt săvârșea vindecarea celor suferinzi.

Viața cuviosului Teofil Rossoha, izbăvitorul de boli și demoni (1929-1996)

Sursă : https://forum.softpedia.com/topic/1122367-cuviosul-teofil-rossoha-vindecarea-de-farmece/

 Sfântul Gavriil martirul, din Polonia

22 martie 1684 - 20 aprilie 1690

Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. (Matei 24, 9)

      Sfântul Gavriil, copilul-martir, este unul dintre cei mai iubiți și cunoscuți sfinți din Polonia și Bielorusia.  Este cinstit ca ocrotitor al copiilor și al tinerilor, fiind ales protector al școlilor și al organizațiilor ortodoxe de tineret.

       Sfântul Gavriil s-a născut pe 22 martie 1684 în satul Zverka, din regiunea Zabludov, în familia unor țărani evlavioși, Anastasia Govdel. În acea perioadă aveau loc persecuții și discriminări împotriva Bisericii Ortodoxe din partea uniaților din Polonia. Copilul a primit Botezul în Biserica Adormirea Maicii Domnului a Mănăstirii Zabludov. Pe lângă supunerea și nevinovăția specifice copiilor, Gavriil manifesta unele caracteristici neobișnuite pentru vârsta sa. Avea, de exemplu, o natură meditativă si o percepție matură asupra acțiunii purtării de grijă a lui Dumnezeu în viețile oamenilor. Deloc întâmplător, era mai degrabă înclinat către rugăciune și solitudine decât înspre distracția și jocurile celor de o vârstă cu el.

       În 1690  familia avea să fie supusă la o grea încercare de către Dumnezeu. Într-o zi, mama sa l-a lăsat singur în casa pe micul Gavriil, pentru a-i duce mâncare soțului său ce se afla la muncile câmpului. În lipsa mamei, a fost răpit de guvernatorul satului Zvierki și dus în orașul Bialistok unde a și fost martirizat pe data 20 aprilie 1690. După sfârșitul mucenicesc, autoritățile, încercând să ascundă acest fapt, au aruncat corpul neînsuflețit al copilului într-o pădure din împrejurimi. Trupul copilului a fost descoperit, fiind înmormantat în cimitirul din Zabludov. Trupul său a ramas în acest loc vreme de treizeci de ani.

       La începutul secolului al XVIII-lea, întreaga regiune Bialistok a fost afectată de o epidemie. Numeroși copii din Zvevka și Zabludov au fost înmormântați lângă mormântul copilului Gavriil, pe care mulți îl cinsteau pentru moartea sa martirică. Mulți oameni au simțit un miros de bună mireasmă lângă mormântul său.
Într-o zi, în timpul unei înmormântări, groparii au descoperit sicriul lui Gavriil. Când l-au deschis, cei de față au fost uimiți să vadă că dupa trecerea atâtor ani, trupul copilului s-a păstrat întreg. Vestea despre această minune s-a răspândit în randul credincioșilor, făcând să sporească cinstirea pe care localnicii o manifestau față de copil.

       Sfintele sale moaște au fost mutate în biserica din satul Zverkov, fiind așezate într-o cripta sub biserica. În 1794 un incendiu a distrus biserica însa, în chip minunat, sfintele moaște au rămas neatinse. Doar o parte a mâinii a fost arsă și aceasta, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu și spre întărirea credinței oamenilor deoarece, când sfintele moaște au fost mutate în Mănăstirea Zabludov, mâna arsă a fost în chip minunat refăcută; aceasta a fost aflată acoperită cu piele.

       Ulterior, pe mormântul Sfântului Gavriil a fost construită o biserică. Sfințirea noului lăcaș de cult a avut loc în anul 1894, de Sfintele Paști. Din păcate, după opt ani, această biserică a fost distrusă în urma unui incendiu. Dar, și cu acest prilej, s-a petrecut o minune. Deși biserica a fost distrusă în întregime, icoana Sfântului Gavriil a rămas neatinsă.

       Pentru mulți ani moaștele Sfântului Gavriil s-au păstrat în mănăstirea Zabludov. Acestea au fost mutate în Mănăstirea Sfânta Treime din Slutsky. De aici moaștele au fost ulterior duse în orașul Minsk, iar de aici, în Grodno, unde au rămas până în 1992.

       În zilele de 21 și 22 septembrie 1992, cu binecuvântarea Arhiepiscopului Sava de Bialistok și Gdansk, moaștele Sfântului Gavriil s-au reîntors în Bialystok, ținutul natal al sfântului.

       Sfântul Gavriil, copilul-martir, este sărbătorit pe 20 aprilie.

Sursă : https://forum.softpedia.com/topic/1124667-sfantul-gavriil-copilul-martir-din-polonia/

       Pe o vreme ploioasă de toamnă, la ușa starețului din casa din Pilnâi Prospect au bătut o femeie cu fetița ei oarbă. Maica Serafima a deschis ușa și a spus: - Batiușka este foarte bolnav și nu primește pe nimeni. Femeia a implorat-o să-i transmită starețului că ei au făcut o cale atât de lungă și îl roagă să-i primească. Maica i-a spus starețului și el a binecuvântat să-i lase să intre. Intrând în chilie, mama s-a pus în genunchi și, udându-se de lacrimi, cerea ajutor pentru fetița ei oarbă. Batiușka s-a rugat, a luat ulei din candela ce ardea și a uns ochii copilei și a spus să-i lege cu un batic, poruncind cu asprime să nu-l dezlege decât a doua zi seara.A trecut nu puțin timp și odată, în pragul chiliei părintelui, s-au arătat mama zâmbind împreună cu fiica ei care vedea, cu un buchet mare de flori. Apropiindu-se de batiușka, femeia a căzut in genunchi și a spus că Domnul, pentru rugăciunile lui, a tămăduit-o pe fiica ei de orbire. Fetița i-a oferit buchetul de flori, iar părintele Serafim a răspuns: - Multumiti Domnului și Maicii Lui Dumnezeu,  căci pentru credința voastră v-a trimis Domnul vindecarea, ca în clipele grele tu și copiii tăi să știți că El este aproape de cei smeriți și zdrobiți cu inima.

Sursă : https://www.sfantulserafimdevirita.com/vindecarea-unei-fetite-oarbe/

 Copy + Paste 

Cuviosul Gavriil Urgebatze, stânga: 

crestinortodox.ro/comunitate/album.php?user=Florinch&album_id=4477

Sfântul Amfilohie de la Poceaev:

crestinortodox.ro/comunitate/album.php?user=Florinch&album_id=4457

Cuviosul Teofil Rossoha:

crestinortodox.ro/comunitate/album.php?user=Florinch&album_id=4458

Mai multe albume:

Sfântul Lavrentie de Cernigov: 

crestinortodox.ro/comunitate/album.php?user=Florinch&album_id=4478

Cuviosul Ioan de la Valaam:

crestinortodox.ro/comunitate/album.php?user=Florinch&album_id=4475

Album | Schimonahi: 

 crestinortodox.ro/comunitate/album.php?user=Florinch&album_id=4476